Despre tot și în fond despre nimic
Articolul se vrea cronică de întâmpinare. În fond, nici nu mai contează despre ce carte este vorba, propozițiile par a fi universal valabile. Dincolo de faptul că unele fraze sunt incredibil de lungi, cititorul nu va înțelege de ce să cumpere (sau nu) cartea. Despre autoarea cărții, prea puține detalii, nici cât să încapă pe o carte de vizită.
Motivul fantastic al dublului e folosit cu succes de autoare şi în alte trame epice, dezvoltate cu pricepere şi abilitate, prevestind intrarea narativului într-o zonă de crepuscul şi de incertitudine, care sporesc amploarea trăirilor existenţiale, conferindu-le enigmaticul de care aveau nevoie. Ficţionalul învăluie cu un aer straniu toate demersurile personajelor de a afla adevărul cu privire la un fapt sau altul, misterul cu care sunt învăluite întrebările protagoniştilor sporind într-un crescendo imprevizibil, amplificând percepţiile conştientului, învăluindu-le într-un halo turbulent şi aventuros. Toate personajele sale trăiesc liminar şi alternativ scene de angoasă şi reverie conştientă.
Mircea Popa, Sub semnul imagismului fantastic, Revista Apostrof, anul XXXIV, 2023, nr. 11 (402)
***
Hârtia suportă multe, dar internetul și mai multe
Înțeleg pornirile hermeneutice ale unora sau altora, nevoia de a citi printre rânduri și de a găsi semnificații care altora le-au scăpat. Chiar și așa, tot am impresia că unii confundă dreptul la libera exprimare cu nevoia de a se face auzit cu orice preț. Dincolo de faptul că există un „eros de cenaclu” despre habar n-aveam că există, mi-a atras atenția explicația (ratată, evident) despre divan. Să fim serioși, nu oricine poate fi psihanalist, dimpotrivă.
Câtă vreme cenaclul nu exclude o experiență fizică reală, există în acest sens chiar o dimensiune a iubirii (Iubirile), un ,,eros de cenaclu”, pe care Ligia Tudurachi îl configurează într-o manieră subtilă, reinvestind într-o analiză centrată preponderent pe corporalitate și valorile ei. Ca secvență referențială, analiza divanului, pe care scriitoarele cenaclului îl ocupă în mod sistematic, relevă perspectiva unui contact fizic mediat cu mentorul însuși, care, se pare, în timpul liber dinafara programului de cenaclu preferă același divan pentru lectură și alte activități cotidiene. O urmă a prezenței, stofa tocită a unui mâner, o pernă care și-a pierdut din aspect odată ce corpul greu, masculin, a luat-o în folosință, toate acestea devin elemente active în constituirea unei încărcături emoționale particulare în raport cu instanța masculină autoritară. Transpare astfel, ,,ideea unei comunități realizate pe un plan senzorial și fizic” (p. 209) ce devine, în această perspectivă, semnificativă chiar și în conturarea unei educații ,,tehnice” a corpurilor pe care cenaclul este capabil să o susțină.
Alocând capitolul final al acestei secțiuni unei discuții referitoare la o posibilă ,,mitologie a copilului de cenaclu”, în care Ligia Tudurachi inventariază cazul Monica Lovinescu, transpare ideea ,,percepției literaturii ca familie”, dar și multitudinea de complexe pe care o asemenea relație le poate genera din perspectiva celui ce crește având privilegiul atmosferei cenaculare (resimțiti totodată și ca obligativitate).
(Ioana Costa, Tragedii. Benzi desenate. Ediție bilingvă, Convorbiri literare, decembrie 2023, nr. 12 (336)
***
Și, totuși, cine ar trebui să citească acest articol?
Despre trotuare s-a tot vorbit, în toate felurile. Când credeam că s-au cam epuizat interpretările cuvântului, dau peste articolul din Observator Cultural. Nu spun mai multe, sper să-l citiți integral. Eu încă caut răspuns la întrebarea cui se adresează B.G., pe cine vizează cu o interpretare atât de detailată/detalistă? Edilii marilor orașe nu cred că au suficient de mult timp, încât să caute în spatele metaforelor și formulelor alambicate.
La București, însă, autoritățile nu gîndesc sau nu au curajul să acționeze, ca să nu deranjeze fluxurile de capital și obișnuințele, habitudinile sau, ca să le spunem pe nume, obiceiurile proaste, năravurile maniaco-vitezo-mecanice deja încetățenite – împotriva ideii înseși de cetățenie, de civism, de spirit civic, de Cetate. Și mai ales, poate, împotriva ideii, pur și simplu, de curățenie și de sănătate.
Trotuarele și bordurile (dar nu numai) sînt niște sinecdoce divinatorii ale orașului „Sinecdocă” pentru că parte din spațiul urban, „divinatorie” pentru că ne permite să vedem concret, în ea și prin intermediul ei, ca într-un glob de cristal, viitorul imediat al orașului.
Dar ca și cum nu ar fi deja de ajuns, în încercarea mea de a ieși din ceea ce unii ar putea crede că este doar speculație și divagație (dar cum să nu divaghezi prin oraș?) cu privire la spațiul urban, la oraș, arhitectură și urbanism, după focalizarea pe trotuare și, din ele, și mai „strîns”, pe borduri, ca părți strategice atît în sens economico-politic, cît și de cunoaștere și auto-înțelegere, vă propun un nou element concret, un sprijin, o țintă sau mai curînd o cătare de analiză, capabilă, așadar, restrîngînd cîmpul de analiză, să ne lărgească și să ne aprofundeze privirea. Concret – și jucîndu-mă evident cu cuvintele –, vă propun, pentru a ne înțelege ca oraș azi, ca după trotuare și borduri să ne concentrăm privirea asupra… betonului. Concret, despre concrete, așadar. După trotuare și borduri, să ne hiper-concretizăm analiza, privirea vorbind despre beton.
(Bogdan Ghiu, de–clic(k) / atelier deschis Trotuare, borduri – beton: sinecdoce divinatorii, Observator Cultural, nr. 1187, 08.12.2023)
***
O dilemă din… Dilema Veche
Dosarul ultimului număr din Dilema Veche este dedicat boemei. Articole diferite ca structură, abordarea temei și construcție argumentativă. M-am întrebat de multe ori cum se face selecția articolelor din dosarul săptămânii, pentru că de foarte multe ori articolele sunt inegale dpdv valoric. Citind despre boemă, lista cu întrebări s-a mai lungit, căci, iată, nu înțeleg de ce pentru autoarea textului de mai jos boemia este o datorie (și încă una grea!!) și cum de a ajuns ea la concluzia că toți (dar toți!) boemii sunt artiști.
Boemia este o datorie grea. Trebuie să meriți să te numești boem! Nu oricare chefliu cochet poate aspira la o asemenea înaltă încadrare stilistică.
Pentru că aici este vorba de stil, este vorba de artă. Boemii sînt artiști. Ei se înscriu mai degrabă în categoria experimentalului. Nu se dizolvă în mecanica biologică și socială a vremurilor. Nu se confundă cu fundalul și cu mediul în care se mișcă. Nu fac parte din lumea aceasta. Este prea îngustă pentru ei. Personalități puternice, atleți ai nesupunerii, ei condamnă brutalitatea unei lumi nivelatoare, lipsită de identitate.
Și, cum o dare de seamă asupra boemei ar trebui să cuprindă schițe de portret în care fiecare artist să apară cu trăsăturile și apucăturile sale, vă prezentăm boema, în fața căreia istoria artei românești se înclină reverențios: studenții școlii de Belle Arte din mansarda Iulia Hasdeu, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial: Paul Gherasim, Afane Teodoreanu, Mihai Horea, Vasile Brusalis.
(Maria Pașc, Îndreptar boem, Dilema Veche, nr. 1026, 7 – 13 decembrie 2023)
***
De ce să citești roman istoric?
Romanul Simonei Antonescu are peste 540 de pagini. Amatorii genului au ce citi, le sunt satisfăcute așteptările, dacă au răbdare. Las aici și câteva motive pentru care să citiți roman istoric, în general, nu doar Chiajna din Casa Mușatinilor.
Un alt paralelism incitant, cel dintre domnitorul Pe- tru Rareș și sultanul Soliman I, supranumit „Magnificul”, este imbricat în țesătura narativă printr-un artificiu cu totul original: cei doi scriu scrisori soțiilor lor în același timp, iar Antonescu nu ezită să le recompună vorbele și gândurile într-o manieră distinctivă.
Constelația de personaje secundare și episodice mai prilejuiește scriitoarei descrierea unor spații dinamice, cum nu se poate mai diferite, însă esențiale pentru înțelegerea geografiei politice și culturale a secolului al XVI-lea. Viața la curțile domnești ale Moldovei și Țării Românești, în cetățile din Transilvania, la Palatul Topkapý, în Florența ui Cosimo de Medici sau pe drumurile negustorești ale Europei se află mereu în atenția romancierei, care utilizea- ză cartografierea acestor spații, cu practicile culturale afe- rente, spre asigurarea trăiniciei structurii narative a cărții. Prin aceste descrieri și transpuneri în interiorul gândurilor personajelor, Simona Antonescu probează echilibrul atent cumpănit în strunirea limbajului, niciodată excesiv arha- ic, însă care poartă cu mândrie amprenta timpului său.
(Alexandru Oravițan, Îmbrățișarea istoriei, Revista Orizont, decembrie 2023, nr. 12 (1700), anul XXXV)
