Motto: „În viața cotidiană «dacă» este o ficțiune, în teatru «dacă» este un experiment. În viața cotidiană «dacă» este o evadare, în teatru «dacă» este un adevăr. (Peter Brook – Spațiul gol)
Teatrul Maghiar din Cluj a organizat în perioada 6 – 10 decembrie un showcase care a marcat și 225 de ani de existență a prestigioasei instituții. Au fost prezente spectacole reprezentative, lansări de carte, atmosfera fiind una extrem de constructivă prin timpul concentrat, dar asumat de spectatorul avizat, care fie vizionase spectacolele, fie părea că știe ce orizont de așteptare are în această ministagiune.
Probabil și ordinea în care au fost selectate a fost bine gândită, începutul și sfârșitul reprezentând o deschidere și o închidere în care temele vieții și a omului sunt configurate în piesa ,,Unchiul Vanea”, respectiv „În adâncuri”.
„Unchiul Vanea”, care a avut premiera în 3 octombrie 2007, în regia lui Andrei Șerban uimește continuu de atunci, îmbogățindu-se prin acrobații inedite ale actorilor – Zsolt Bogdan – Astrov, Vanea – Gabor Viola și alții și prin introducerea elementelor de decor apă/pământ în actul 4, în care monologul Soniei culminează într-o monotonă înșiruire a lucrurilor rămase până la sfârșitul vieții – „O să ne odihnim”.
Mergând pe triada susținută de Peter Brook în teatrul imediat „repetiție, reprezentare, asistență” atât spectatorii, cât și actorii au fost provocați prin schimbarea spațiului și inversarea rolurilor actor/spectator, spectator/actor, punctându-se nevoie de-a ieși schimbați din acest experiment, printr-o nouă experiență provocatoare, actorii trecând printre spectatori, provocându-i în a avea reacții, la a înregistra emoții prin transformarea unor monologuri – Helene, Vanea – în veritabile dialoguri cu publicul, dialoguri non-verbale, dar extrem de puternice. Ceea ce rămâne din Unchiul Vanea după reprezentație sunt „urme”, amprente care, vizual și verbal, ni-l vor memora pe Cehov, ca un creator al unui spațiu închis, cu granițe imaginare, din care evadarea nu e posibilă decât prin vis și răbdarea accceptării existenței.
Următorul spectacol propune o dramă suprarealistă, „Victor sau copiii la putere”, în regia lui Silviu Purcărete în care mizanscena ne prezintă o secvență dintr-o lume burgheză, aniversarea lui Victor, care împlinește 9 ani, în care disoluția limbajului, anticipându-l pe Ionesco, ajunge la nonverbal, elementele scenice – decor, costume, punctând elementele absurde ale unei existențe formale, în care „boala” Idei oripileaza, fiind o banală problemă intestinală, care pe adulți îi îngrozește, iar pe Victor nici măcar nici măcar nu îl deranjează, fiind vrăjit de acest personaj.
În a treia seară intrăm în universul lui lui H. Ibsen prin piesa „Rosmersholm” regizată de Andry Zholdak, piesă cu o puternică amprentă suprarealistă, în care proiecțiile onirice și stările psihologice confuze ilustrează povestea cuplului Rebekka și Rosmer, într-un cadru ce susține parcă o atmosferă ireală, prin muzica de Bach, ploaia care cade neîncetat, capela, florile, care sunt împrăștiate de fiecare dată de Beata, doar o imagine care revine pentru a dezacorda liniștea unei case care ascunde amintiri tulburătoare. Kroll este un instrument care încearcă să dea semnale cuplului pierdut de păcat, rupt de Dumnezeu, scenele în care încearcă să fie îndepărtat fiind realizate în tușe grotești prin exagerarea jocului și transformarea într-o mecanică oarbă a gesturilor mesei, trezind râsul pentru spectator și furia personajului.
A urmat „Orbii”, un colaj în care muzica, luminile și jocul actorilor se întrepătrund ca într-un vis și „Aniversarea”, în regia lui Visky Andras, care a avut premiera în 4.10.2011, sugestiv punctându-se comportamentul uni grup care într-o situație poate deveni agresiv, bolnav, sălbatic.
„Finalul de partidă”, ca să-l parafrazăm pe Beckett a fost piesa „În adâncuri”, regizată de Yuri Kordonsky, după „Azilul de noapte” al lui M.Gorki. Personajele interpretate prin reconstiturea structurii psihologice sunt extrem de veridice prin jocul asumat al actorilor scenei maghiare, care ni-i reprezintă pe toți „decăzuții” acestei lumi într-un spectacol cu o puternică amprentă vizuală, rămânând fie sentimentul de revoltă al lui Pepel – Gabor Viola, fie blândețea lui Luca – Zsolt Bogdan, resemnarea Annei – Julia Laczo, tinerețea Nastiei – Aniko Petho, imaginația Natașei – Eva Imre, imoralitatea Vasilisei – Imola Kezdi, ratarea Baronului – Ervin Sszucs, forța lui Satin – Miklos Bacs, fie imaginile finale în care spălatul personajelor îi purifică de păcat, prin cântecul eliberator și lumânările care ard adunându-i pe toți.
Spectacole de forță, cu regizori și școli diferite de teatru au reușit în aceste zile de decembrie să îi adune pe actorii teatrului maghiar într-o misiune asumată de a face teatru în formă absolută în care, așa cum spunea Peter Brook, în spațiul gol invizibilul devine vizibil, căutarea sensului ascuns al textului reprezentând o căutare a limbajului teatral absolut
Chapeau bas în fața acestor profesioniști care au reușit să transforme spectatorul într-un participant al actului teatral, care duce cu sine experiența cathartică a unui prezent etern.
Sursă foto: https://www.huntheater.ro
