UTOPICA ALTERNATIVĂ. DESPRE REGIONALIZAREA ROMÂNIEI

În anul 1857, în contextul preconizatei uniuni a Principatelor Române, Nicolae Istrate a publicat o broșură prin intermediul căreia își exprima puternice temeri legate de consecințele acestui fenomen istoric. Dincolo de unele accente inabile sau pătimașe, teza lui Istrate era cea a transformării Moldovei într-o anexă a Valahiei și a orașului Iași într-un de rang secundar, lipsit de importanța pe care o avea: „Și cu ce rezon să disprețuim pe proprietarii, pe neguțătorii, pe acei care posedă câte ceva, care fără să prevadă nenorocirile cele mari, se preocupă de chestiile secundare și personale, că adică Moldova ar ajunge o provincie sau cel mult o Craiovă a Valahiei? Că Capitala Iașului ar ajunge un al doilea Hârlău? Că rivalitatea Moldovenilor și Muntenilor dovedită prin atâtea războaie ce au urmat între străbunii noștri s-ar deștepta iarăși din nou; și alte asemeni detalii, toate spre paguba Moldovenilor?”

În mod evident, chiar dacă a existat un curent de opinie potrivnic mersului evenimentelor din 1859, minimalizat de istoriografia noastră de-a lungul timpului, Unirea Principatelor era o necesitate istorică și o soluție dezirabilă în complicatul context geopolitic al teritoriului românesc, situat la intersecția a trei puternice state europene, fiecare cu ambiții și interese proprii. Nu aceasta este problema în sine, ci modul în care noul stat a reușit să integreze cele două provincii, Țara Românească și Moldova. Or, din această perspectivă, lucrurile sunt mult mai complexe și au fost puțin dezbătute în literatura de specialitate.

Moldova a avut în perioada modernă un vizibil ascendent cultural sau intelectual, remarcat, de pildă, de Garabet Ibrăileanu, în celebrul său studiu despre spiritul critic al culturii noastre, unele dintre observațiile sale rămânând în bună măsură valabile. În Iași a apărut gruparea Junimii, fără îndoială cea mai importantă din întreaga noastră istorie culturală, deși membrii săi reprezentativi s-au mutat la București, într-un final. Din Moldova sunt Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ștefan Luchian, George Enescu și mulți alți scriitori sau oameni de știință. În schimb, Capitala și-a câștigat ascendentul din punct de vedere politic și instituțional, inducând un clivaj între aceasta și restul țării peste care nu s-a trecut complet nici până în zilele noastre.

Situația nu s-a ameliorat în cazul Moldovei nici după primul război mondial și formarea României Mari, dimpotrivă, capitalul simbolic al Transilvaniei s-a tradus într-o atenție specială pentru integrarea acestei regiuni. Este drept că statul nostru nu a fost aproape niciodată unul prosper economic și nu și-a permis în consecință să acționeze susținut pentru reducerea decalajelor de dezvoltare, dimpotrivă acestea au continuat să se adâncească. Este cazul Basarabiei în perioada interbelică și al Moldovei în cadrul întregii noastre istorii. Autoritățile statale românești au pariat în permanență pe un model centralizat de conducere din considerente mai ales naționale invocate până la obsesie. Acestea pot fi înțelese în dimensiunea lor istorică, mai ales ținând cont de prăbușirea României Mari în anul 1940, dar ne apar drept anacronice într-o perioadă în care accentul ar trebui deplasat pe ameliorarea economică.

Or, ca să dăm doar un exemplu, fondurile provenite prin PNRR, demarat de Uniunea Europeană în urma pandemiei, sunt în continuare destinate unor proiecte de infrastructură relevante, dar care ocolesc în mare parte regiunea Moldovei. CFR Infrastructură a semnat opt contracte pentru modernizarea sau electrificarea unor magistrale precum Caransebeș-Arad-Timișoara sau Cluj-Oradea, dar nici măcar unul dintre aceste contracte nu este destinat infrastructurii feroviare din Moldova. Cu mare greutate, s-a reușit demararea unei autostrăzi care să treacă prin această regiune, singura care nu are nici un kilometru de autostradă, dacă facem excepție de centura Bacăului. La orice indicator social sau economic am dori să ne raportăm, Moldova este plasată semnificativ mai jos decât celelalte regiuni ale României. Cum poate fi explicat acest fenomen?

Ținând seama de aceste evidențe, un grup de intelectuali (profesori universitari, cercetători, istorici, geografi, economiști) au înființat în urmă cu câțiva ani Asociația „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”, organizație care și-a propus să pledeze pentru introducerea pe agenda națională a problemelor regionale din Moldova. Cu atât mai mult cu cât acestea sunt numeroase și grave: lipsa infrastructurii mari, cu efect sufocant pentru economia din zonă, alocările bugetare inegale, Moldova primind chiar mai puține fonduri decât a livrat bugetului național, fenomenul migrației de muncă, care se traduce în depopulare și izolare a mai multor orașe, un blocaj general, așadar, căruia nu i se pot găsi soluții adecvate și probabil nici nu se dorește în mod real.

În cadrul acestui context, în urma unui eveniment organizat de Asociația „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei” la Ipotești și în cadrul căruia au fost supuse atenției publice o serie de prezentări foarte interesante, a apărut de curând la Editura Polirom volumul colectiv Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României, coordonat de Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu și George Țurcănașu. Potrivit acestora, demersul nu s-a dorit a fi concretizat într-un manual de regionalizare, ci este un demers livresc, de reflecție, prin intermediul căruia ni se propune o alternativă viabilă la actuala structură administrativ-teritorială a României. Volumul include un număr de zece studii, cu tematici și subiecte diverse, dar care oferă o imagine globală coerentă. A discuta despre regionalizarea României nu înseamnă, așa cum s-ar putea teme spiritele conformiste, a pune în discuție caracterul național al statului sau unitatea sa, ci a gândi în termeni actuali un model de guvernanță care să răspundă în mod adecvat unei nevoi stringente de dezvoltare economică.

Studiul care deschide volumul, extrem de interesant, îi aparține istoricului și cercetătorului la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Dorin Dobrincu și se intitulează În căutarea regiunii: veriga lipsă în sistemul administrativ-teritorial din România, 1862-1912. Este, cu alte cuvinte, o perspectivă istorică a unui concept absent în aparență, respectiv cel al regiunii, în contextul în care România încerca să adopte un model occidental al construcției instituționale. Chiar dacă au fost neglijate de mulți istorici, în perioada modernă nu au lipsit dezbaterile despre modalitatea de organizarea administrativă a statului rezultat în urma Unirii Principatelor Române. De pildă, au existat viziuni diferite despre gradul de autonomie locală și limitele intervenției puterii centrale, dar cadrul legislativ adoptat a ținut cont de modelele belgiene și franceze, așa cum este cazul legii comunale sau a consiliilor județene, votate în anul 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Din acel an până în 1912, în preajma Primului Război Mondial, au fost adoptate mai multe legi sau modificări ale acestora privitoarea la organizarea administrativ-teritorială. Din această cauză, numărul județelor, plășilor și comunelor a variat, la care se adaugă schimbările de ordin teritorial precum au fost cele din 1878, respectiv pierderea a trei județe în sudul Basarabiei și câștigarea Dobrogei. Oricum, în 1912, România avea 32 de județe, dintre care 13 în Moldova, 12 în Muntenia, cinci în Oltenia și două în Dobrogea. Dorin Dobrincu ne prezintă, de asemenea, avatarurile conceptului de descentralizare, asupra căruia s-au purtat dezbateri intense, dar care a rămas până azi în mare măsură doar un deziderat ușor de clamat, dar parcă imposibil de pus în practică în condițiile în care puterea executivă, indiferent de natura acesteia nu a dorit niciodată să își piardă câmpul larg de manevră. La fel, sunt analizate o serie de proiecte de constituire a regiunii administrative: cel al lui Barbu Catargiu (1862), al lui Lascăr Catargiu (1871), al lui Theodor Rosetti și Petre P. Carp (1888) și cele ale lui Petre P. Carp din 1907-1912. Toate aceste proiecte, deși prezentau certe avantaje, au eșuat și nu au ajuns să fie puse în practică din diverse cauze. Așa cum precizează Dorin Dobrincu, „Constituirea nivelului administrativ regional a rămas un deziderat în statul român în intervalul 1862-1912.” Și, am putea noi adăuga, de atunci până în zilele noastre. Una peste alta, istoricul ieșean ne-a oferit o cercetare serioasă, echilibrată, bine documentată, în stilul în care ne-a obișnuit, de altfel.

Marius Bălan, conferențiar universitar doctor în cadrul Departamentului de Drept Public al Facultății de Drept aparținând Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a scris un studiu intitulat Autonomia locală și reforma administrativă. Repere constituționale, plecând de la principiul înscris în legea noastră fundamentală conform căruia autonomia locală stă la baza administrației publice. Or, așa cum s-a observat, în practică situația se prezintă fundamental diferit. Din 1862, de la recunoașterea Unirii depline, statul român a avut în permanență un caracter unitar, fapt consolidat și potențat de toate Constituțiile și actele legislative adoptate, în acord cu tendința generală a epocii. Interesantă este, venind spre zilele noastre, poziția adoptată de Curtea Constituțională a României în raport cu propunerea de reorganizare administrativ-teritorială înaintată în anul în 2014, în cadrul tentativei de revizuire a Constituției. Chiar dacă a constatat neconstituționalitatea unor prevederi, care ar fi adus atingere caracterului național și unitar al statului român, Curtea nu a ridicat nici o obiecție privind înființarea regiunii ca o nouă unitate administrativ-teritorială. Apare în acest context delicata problemă a configurării Ținutului Secuiesc, care ar trebui să beneficieze de o autonomie largă, iar obiecțiile sunt variate și numeroase. Oricum, proiectul respectiv, chiar și în afara revizuirii constituționale, nu a mai fost reluat până acum.

Sergiu Constantin, jurist, cercetător la Institutul pentru Drepturile Minorităților al Eurac Research ne-a oferit o interesantă cercetare, intitulată Autonomia teritorială în Europa – o analiză comparativă a dimensiunilor politice, juridice și instituționale. În mod evident, așa cum se arată, există în literatura de specialitate o vastă dezbatere în jurul acestor concepte, una departe de a ajunge la un consens. Aceasta cu atât mai mult cu cât subiectul are conotații ce trec de sfera instituțională sau juridică și poate suscita vii emoții sau atinge sensibilități în cadrul societăților vizate. Pe de altă parte, multe state europene au adoptat principiul autonomiei, înțeles nu ca o simplă delegare de competențe, ci ca un transfer al acestora dinspre nivelul central înspre cel regional. Sistemele de autonomie însăși pot fi de mai multe tipuri: „autonomii expediente”, „autonomii istorice”, „autonomii organice” sau „autonomii însușite”. Este discutat, de pildă, cazul Insulelor Aland, constituite ca un sistem de autonomie teritorială de către Finlanda. Un alt caz îl reprezintă Tirolul de Sud, un „exemplu de sistem de autonomie durabil constituit și modelat treptat, printr-un lung proces de negociere între elitele politice regionale și guvernul central.” Pornind de aici, autorul realizează o analiză exemplară din punctul de vedere al stăpânirii conceptelor de autonomie, regionalizare, subsidiaritate, devoluție sau descentralizare, termeni care apar cu regularitate în diverse sisteme politice europene, dar care, am putea spune, au un trist destin în România. Este drept că mecanismele implicate sunt complexe, delicate și necesită oameni politici lucizi și specialiști reputați, totul dublat de voință și empatie în raport cu realitățile din proximitate, ceea ce probabil înseamnă că mai avem de așteptat pentru a vedea măcar nucleul acestor aspecte în spațiul public autohton.

Dragoș Dragoman, sociolog, conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, în cadrul Departamentului de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii de Securitate a contribuit cu un studiu intitulat Regionalizarea în România. Obstacole, provocări, oportunități. Autorul remarcă, într-adevăr, un fapt mai puțin observat, anume că dintre toate politicile, concepțiile sau structurile regimului comunist din România, singura care a supraviețuit integral a fost organizarea administrativ-teritorială a țării, chiar dacă, la rândul său, se baza pe modelele anterioare. Acest aspect în sine ar trebui să invită la o lungă reflecție în cadrul societății noastre. În condițiile în care Uniunea Europeană nu ne-a impus o anumită structură administrativă, ci doar un sistem comun de statistică teritorială, în România a fost adoptată Legea 15/1998 privind dezvoltarea regională și care a prevăzut existența a opt regiuni de dezvoltare. Pe de altă parte, acestea nu au devenit niciodată unități administrative propriu-zise. Plecând de la această perspectivă, autorul prezintă răspunsuri aplicate la câteva interogații fundamentale: Ce ne spun obstacolele din cale regionalizării? Cum poate fi echilibrată dezvoltarea regiunilor? Cum pot fi desenate regiunile fără a se produce dezechilibre etnice? Cum desemnăm orașele-reședință ale noilor regiuni?

Mihai Talmaciu, conferențiar doctor în cadrul Departamentului de Management, Marketing și Administrarea Afacerilor al facultății de Economie și Administrarea Afacerilor din Iași, a contribuit cu un studiu intitulat Modele economice în teritoriile aparținând regiunii istorice Moldova. O analiză din perspectivă economică a cauzelor inegalităților în dezvoltarea regională. Analiza pleacă de la o realitate statistică care indică faptul că regiunile de dezvoltare din România sunt printre cele mai slab dezvoltate din Uniunea Europeană, un fapt resimțit, de altfel, ca atare, de toți cei care trăiesc în interiorul țării noastre. Dintre cele opt regiuni menționate mai sus, șapte sunt eligibile pentru obiectivul de convergență al fondurilor structurale europene. Un proces care a funcționat lent de-a lungul timpului, cel puțin în cazul primelor exerciții bugetare. Absorbția fondurilor europene nu a fost tratată de-a lungul timpului cu seriozitatea cuvenită, deși reprezintă un instrument fundamental pentru a ridica nivelul de prosperitate economică al regiunilor și implicit a țării. În ceea ce privește Moldova, aceasta corespunde regiunilor de dezvoltare Nord-Est și Sud-Est, invariabil periferice. Potrivit autorului, slaba dezvoltare a celor două regiuni poate fi explicată prin „deficiențele în ceea ce privește aspectele structurale ale economiei, nivelul scăzut al competitivității economiei regionale și starea precară a factorilor care asigură dezvoltarea, în principal factorii de bază și cei ai inovării”. Mihai Talmaciu ne prezintă numeroase date statistice, cifre criterii care converg în a explica decalajul dramatic al regiunii Moldovei în raport atât cu cele naționale, cât și cu cele europene. Sunt identificate anumite soluții, dar acestea trebuie susținute de principiul descentralizării, care ar permite în modul cel mai fericit valorificarea potențialului de care Moldova încă dispune.

George Țurcănașu, lector doctor la Departamentul de Geografie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ne-a propus un lung, dar extrem de interesant studiu, care acoperă aproximativ o treime din volumul de față, intitulat Teritoriu, teritorialitate și reforma administrativă. Relevanța scărilor geografice. Autorul pleacă de la premisa conform căreia o guvernanță eficientă la nivel național nu ar trebui să reprezinte o perspectivă despre soliditatea centrului, respectiv a Capitalei în raport cu aservirea restului teritoriilor, ci o viziune despre gradul de coeziune a structurilor teritoriale și posibilitatea implicării și competitivității acestora. Autorul ne plimbă inclusiv prin trecutul nostru istoric, marcat de viziuni specifice precum cele ale lui Eugen Lovinescu, I.C. Brătianu sau, mai nou, Lucian Boia și Emil Constantinescu în raport cu deosebirile dintre munteni și moldoveni. Din acest punct de plecare, George Țurcănașu trece la construcția unei vaste analize, care se referă la centralitate și dinamica structurilor teritoriale, teritorii interstițiale, rolul marelui oraș contemporan, teme însoțite de observații pertinente și comparații interesante. În partea a doua a studiului este tratată reforma administrativă în România, mult așteptată, dar fără a fi însă concretizată. Așa cum arată coordonatorii volumului, autorul pleacă de la modelarea calitativă și cantitativă a teritoriilor, trece chiar printr-un istoric scurt al regionalizării și propune câteva scenarii de regionalizare administrativ-teritorială a României. Concluzia este elocventă: „Până ce actorii politici vor admite că este nevoie de o descentralizare reală și de renunțarea la o guvernanță dominată de un centralism excesiv, regionalizarea va rămâne o poveste ce se va reactiva ritmic în funcție de calendarul electoral.”

Ioana Repciuc, etnolog în cadrul Departamentului de Etnologie al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași, a abordat un alt subiect important, respectiv Patrimoniul cultural imaterial moldovenesc – de la comunitatea locală la identitatea regională?. Într-adevăr, în România patrimoniul autohton a servit adesea pentru consolidarea și potențarea identității naționale, concept recurent, transformat chiar într-o obsesie la nivel central, așa cum am menționat anterior. Statul trebuia să fie cu necesitate centralizat, iar cultura și limba perfect unitare și omogene. Un proces care excludea în mod evident alteritatea, reprezentată de minorități, dar un risc asumat de autorități de-a lungul timpului. În România, s-a pus deseori accent pe conservarea tradițiilor de sorginte rurală, care au alimentat mândria națională și au devenit o marcă inconfundabilă. Același rol l-a jucat folclorul autohton, descoperit și valorizat de la sfârșitul secolului al XIX-lea și care comportă diverse variante regionale. Având în vedere aceste fapte, autoarea face o incursiune în tentativele de cartografiere etnoculturală și locul Moldovei în acest ansamblu, observând totuși că un specific al culturii tradiționale moldovenești poate fi cu greu conturat în mod adecvat. Deplasarea accentului de la proiectul național la observația empirică depinde de inițiativele pornite din interior.

Barbu Mateescu, sociolog, absolvent al Facultății de Sociologie din cadrul Universității din Pennsylvania, a contribuit cu o cercetare intitulată Schimbare și stabilitate în valorile locuitorilor Moldovei: 2005 vs 2017”. Este vorba de studiul „World Values Survey, întreprins simultan în peste o sută de țări în mod ritmic o dată la șase sau șapte ani, întrebările fiind în mare parte identice pentru toți respondenții. În ceea ce privește pe locuitorii Moldovei, o primă constatare ar fi aceea că percepția lor a suferit o majoră schimbare în bine în intervalul menționat mai sus. De asemenea, independența acestora a crescut în mod semnificativ (este vorba de indicele autonomiei, care măsoară orientarea pe axa obediență, respect pentru autoritate și tradiții sociale până la independență, iconoclastie și creativitate). Alte date sunt la fel de importante: susținerea moldovenilor pentru egalitatea în drepturi a celor două sexe, care s-a situat la cote înalte, 96%, respectiv 98%, poziția față de avort, divorț sau față de minoritățile sexuale. Relevantă apare și atitudinea față de credință și religie, remarcându-se o scădere abruptă de la 93% la 71% a celor care aveau încredere sporită în cultele religioase. De altfel, asta se traduce într-o creștere a participării civice sau cel puțin a dorinței în acest sens. Din datele prezentate, se poate observa în mod clar influența pozitivă a modelului occidental, ceea ce se traduce într-un proces amplu de modernizare a Moldovei. Este adevărat, pentru a se ajunge aici a fost nevoie de plecare în masă a multor moldoveni în spațiul Europei vestice din cauza precarității economice locale.

Alexandru L. Cohal, lingvist, cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași, ne propune o cercetare intitulată România regională: vorbirea moldoveană din perspectivă sociolingvistică. Este cunoscut cum elitele din fruntea statului nostru au promovat mereu ideea unui excepționalism lingvistic autohton, mai ales prin gradul său de unitate și absența dialectelor, un argument des invocat inclusiv în cazul etnogenezei românești, respectiv al continuității populației la nord de Dunăre. Astfel încât studiile lingviștilor au vizat preponderent fie limba literară, prezentă la nivelul întregii țări, fie graiul, fără a urmări variațiile regionale. Or, în Moldova repertoriul lingvistic conține, dincolo de limba standard, „limba română vorbită moldovenește sau româna regională moldoveană, graiurile regionale, grupate în graiuri moldovenești nordice și sudice.” Autorul este de părere că ideologia centralistă a statului român, care a stabilit inclusiv norma limbii, însoțită de politicile lingvistice aferente, au plasat vorbirea moldoveană într-o situație de inferioritate. Acest lucru a fost observat în perioada interbelică de unele personalități din Moldova, care au protestat față de excesele centralismului, mai ales în domeniul atât de amplu al culturii. A existat și există, de asemenea, o stigmatizare a celor care vorbesc limba română în stilul propriu Moldovei, fapt resimțit de toți cei care au studiat sau au lucrat în București sau în județele Ardealului. Așa cum remarcă autorul în concluzie, „Odată cu slăbirea controlului normativ, după 1990, trendul inferiorizării vorbirii moldovene nu pare să se fi inversat. În peisajul lingvistic actual, instituțiile centrale nu își asumă rolul de protectoare ale varietăților lingvistice subnaționale, iar elitele regionale moldovene nu reușesc să propună în locul modelului „marilor scriitori” un (nou) brand cultural regional capabil să procure consensul emancipării lingvistice moldovene. Inegalitățile economice regionale perpetuate de același centralism, golirea demografică, autocolonizarea culturală a unei bune părți a elitelor din regiune par să fie astăzi realități moldovene corelabile cu acest tip de discriminare lingvistică.”

Mai ales din perspectiva istoricului, ineditul studiu care încheie acest volum îmi pare a fi fascinant și uluitor în același timp. Îi aparține lui Mihai Chiper, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și se intitulează Zona-tampon a României într-un conflict cu Rusia: Moldova în capcana de la Porțile Focșanilor. Poarta Focșanilor reprezintă un concept militar convențional care desemnează o zonă geografică destul de limitată teritorial, amplasată în sudul județelor Vrancea și Galați, nordul județelor Brăila și Buzău, la care se adaugă Munții Carpați și intersecție Prutului și Siretului cu Dunărea. Ținând cont de amplasarea acestui areal, factorii de decizie militari au privit-o drept o linie de apărare naturală cu un potențial deosebit. Or, după 1878 și războiul ruso-turc în urma căruia România și-a dobândit independența, Carol I și alți șefi militari au transformat practic Moldova într-o zonă tampon, căreia îi revenea doar rolul de a proteja Muntenia și Bucureștiul. În 1882, o comisie militară a împărțit România în cinci regiuni, cu roluri specifice: Oltenia și Dobrogea aveau baze de operațiuni, forturi sau chiar flotile de apărare pe Dunăre, Muntenia devenea principala bază de apărare a țării, iar Moldova de Est și Moldova de Vest erau încadrate într-un „sistem de întărire regional”. În realitate, militarii considerau că teritoriul Moldovei era foarte greu de apărat în mod adecvat, prioritară devenind centura de fortificații a Capitalei.

Inclusiv recomandările experților străini au contribuit la a imprima Moldovei caracterul secundar în gândirea strategică globală. Așa a apărut ideea construirii liniei Focșani-Nămoloasa-Galați, împreună cu fortificarea capitalei, care a costat enorm și s-a dovedit a fi doar un eșec colosal. Oricum, în scenariul unui atac din partea Rusiei, Muntenia era mai bine protejată, în timp ce Moldovei îi revenea doar rolul teatrului de război, în timp ce jumătate din regiune rămânea complet expusă. Aceasta a „rămas ulterior o teză fundamentală a concepției operative a Armatei Române”. Chiar dacă politicienii români au combătut teza abandonării Moldovei, școala militară românească a inoculat permanent acest concept și l-a încetățenit în cadrul ofițerilor. În mod evident, situația din perioada interbelică era mult mai complexă și reclama noi strategii și planuri. Într-un mod inabil, numărul de divizii din vestul țării era echivalent cu cel din est, deși Ungaria era un stat net inferior Uniunii Sovietice și nu a reprezentat o amenințare atât de îngrijorătoare. Or, așa cum scrie Mihai Chiper, planificarea strategică s-a concentrat exclusiv pe frontiera militară vestică. În contextul amenințător al anului 1939, unii generali români s-au pronunțat pentru scarificarea Basarabiei, Bucovinei și chiar a Moldovei. De altfel, Basarabia și nordul Bucovinei au fost cedate fără luptă în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940.

Stupefiant apare însă următorul aspect. După aderarea României la NATO, în anul 2004, sau chiar după anexarea Crimeii de către Rusia în 2014, conceptul de „Poartă a Focșanilor” a fost resuscitat, chiar dacă dintr-o perspectivă strategică cu dimensiuni europene. Așa cum remarcă istoricul ieșean, includerea acestui aspect în planurile militare ale NATO poate fi pozitivă în sine, dar reduce din nou Moldova la un simplu teatru de război sau, cu alte cuvinte, la desconsiderarea totală a acestui teritoriu, esențial cel mult doar pentru protejarea restului României. De altfel, într-o simulare organizată în 2019, s-a preconizat o înfrângere a forțelor române situate în zona Porții Focșanilor în 24 de ore. Ireal, dar armata română a ales drept teren de confruntare o veritabilă capcană a morții. Poarta Focșanilor ar trebui operaționalizată și fortificată, dar acest lucru nu s-a întâmplat, cu toate că aceasta joacă încă un rol vital în strategia defensivă gândită de armata noastră. În plus, așa cum observă Mihai Chiper, Moldova a fost demilitarizată în mod discret, în timp ce toate facilitățile militare relevante ale NATO precum scutul antirachetă sau bazele aeriene au fost amplasate în alte regiuni. Regiunea Moldovei rămâne perfect descoperită în cazul celui mai rău scenariu, așa cum s-a întâmplat întotdeauna din perioada modernă până azi.

Concluzia se impune de la sine. Resimțită ca o necesitate istorică, centralizarea statului român a fost punctul de plecare al unor politici defectuos planificate și puse în practică în mod nefericit, ceea ce a produs numeroase disfuncționalități și a grevat mai ales economic asupra Moldovei, ducând la periclitarea poziției sale în raport cu regiunea Munteniei. Nici măcar în perioada interbelică, atunci când România încorpora minorități într-un număr semnificativ, aproape o treime din populație, nu a fost gândit un plan suplu de organizare administrativă, care să transfere în mod real competențe specifice unităților locale. A învins mereu obsesia națională, sprijinită pe teama viscerală de dezintegrare a teritoriului național, ceea ce oricum s-a întâmplat, indiferent de modelul nostru de organizare. De altfel, s-a putut observa de-a lungul timpului că modelul federal a avut un succes deloc de neglijat, dacă este să ne gândim la Statele Unite ale Americii, Germania sau Elveția. Asta nu înseamnă că România ar trebui să își regândească în mod radical organizarea teritorială, ci că poate imagina un sistem flexibil, modern, în acord cu realitățile timpului și care să vizeze în primul rând preocuparea fundamentală a epocii, respectiv dezvoltarea economică. Chiar dacă contextul internațional s-a agravat, este greu de crezut că unitatea României ar putea fi amenințată în mod real. În aceste condiții, de ce nu ar fi viabilă implementarea unei alte filosofii statale, mai ales în condițiile în care cea actuală și-a demonstrat limitele inerente? În orice caz, plasarea Moldovei într-un perpetuu rol secundar este inacceptabilă și nu mai poate continua.

Trebuie remarcată calitatea excepțională a volumului, în general și a studiilor din cadrul acestuia, în particular. Într-un mod inedit, în spațiul nostru public, un grup de intelectuali de excepție au oferit expertiza lor în mod obiectiv și lucid, cu deferență și calm, acoperind cele mai importante și cele mai diverse aspecte ale unui plan de regionalizare a României, care apare ca o alternativă viabilă și reală. Argumentele aduse de aceștia sunt greu de combătut, dar nu înseamnă că nu pot fi discutate, dimpotrivă, este mai mult decât necesară o amplă discuție în cadrul societății noastre, în special cu implicarea factorilor statali de decizie. Mai ales că, indiferent de viziune, țelul este comun, respectiv dezvoltarea armonioasă a României și reducerea urgentă a decalajelor de dezvoltare dintre regiuni, cu o privire specială asupra Moldovei. În orice caz, volumul de față ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toți politicienii români, principalul vector de obstrucție al unei schimbări radicale, fie din dorința de conservare a unor largi pârghii executive, fie din cea de prezervare a unei situații imobile, dar avantajoasă pentru unii potențați locali.

Totuși, de la Unirea Principatelor până în zilele noastre lumea s-a schimbat în mod fundamental. Știința și tehnica au progresat la niveluri fără precedent, au avut loc războaie mondiale și revoluții comuniste, au apărut bombele atomice și trenurile de mare viteză, sateliții și internetul. Transporturile și comunicațiile au fost revoluționate, iar medicina a evoluat în mod spectaculos. Mai nou, asistăm la o puternică răspândire a inteligenței artificiale. Din toate acestea, să fie modelul statului ultra centralizat singura constantă, singurul model viabil, care nu reclamă alternative și schimbări? Dacă nu putem avea garanția că regionalizarea este un palier superior de organizare, cu siguranță nu poate fi inferior celui perpetuat până în zilele noastre. În caz contrar, România ar fi fost printre puterile economice ale Europei. Ceea ce, în mod evident, nu este.

Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României – Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu, George Țurcănașu (coordonatori)