Despre critica literară, numai de bine nu
Era de așteptat ca odată cu plecarea în alte lumi a unor critici din generații apropiate, dar în niciun caz tineri – mă refer la Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu, Dan Cristea – să apară textele vitriolante la adresa contribuțiilor acestora la istoria (criticii și) literaturii române. O să mai dureze ceva timp până când cei care astăzi sunt în plină afirmare vor înțelege că a desființa n-are nimic în comun cu consolidarea propriei poziții în ierarhia valorilor; dialogul își are rostul lui, implicit și cel dintre generații, iar până acum nu s-a găsit altă cale prin care să se realizeze schimbul de valori și construcțiile pe temelii solide. Chiar dacă suntem pe poziții diferite, chiar dacă nu suntem de acord cu o idee sau alta, tot la dialog apelăm dacă vrem să ne convingem că ceea ce gândim este corect, de apreciat sau valoros.
Când citești o postare ca cea a lui Emanuel Modoc te întrebi cât de mult și-a dorit postul de universitar; nu grâbit, ci foarte grăbit să dărâme idoli, teorii și seturi de valori (cu care nu este de acord), sfârșește prin a pune în circulație prejudecăți și stereotipuri care n-ar trebui să se regăsească la un cadrul universitar.
„Ar fi bine să nu mai existe un alt Nicolae Manolescu.
E și imposibil, de altfel. Cultura noastră critică, cel puțin în varianta ei extrem contemporană, a devenit în sfârșit științifică, predominant universitar-academică (nu în sensul izolării într-un turn de ivoriu, ci angrenată în procese mai riguroase de revizie/ selecție/ publicare), cu un accent apăsat pe metodă. Sigur, s-a tot spus că fiecare critic al ultimului secol și jumătate avea, cum zicea Mihalache Dragomirescu, „metoada” lui. În realitate, cei mai mulți erau niște impresioniști/ autonomiști camuflați, iar puținii heteronomiști (dar totuși fără real „sistem”) au îmbătrânit rău.
Generația ’60 a fost responsabilă de crearea și impunerea unor mituri critice care să dubleze miturile literare fundamentale pentru renașterea literaturii de după liberalizarea ceaușistă. Așa au fost reactualizați Maiorescu și Lovinescu (fiecare dintre ei ajunși subiecte de teze doctorale, cel dintâi pentru Manolescu, cel din urmă pentru Eugen Simion), așa a fost întronat Călinescu ca punct terminus al evoluției criticii românești. A fost un episod esențial în prefacerile culturii critice românești din timpul comunismului (având și momentele lui grotești, ca în cazul formulei „divinului critic”, atribuită de Eugen Barbu lui G. Călinescu), însă cu consecințe metodologice nefericite, cu prelungiri nefaste 40 de ani mai târziu, când critica douămiistă a rămas în mare parte tributară șaizecismului. Cu toate deschiderile spre revizuiri ideologice, critica anilor 2000 a întârziat mult cu importurile metodologice care deja în vest numai noi nu se mai pot numi (studii de gen, intersecționalitate, post-critică, digital humanities etc.) și asta în mare parte influenței automitologizante a criticii șaizeciste și a doctrinei autonomiei esteticului, prelungită în conștiința creației critice (care presupune și ea, nu-i așa, un Autor). De ce să ai metodă când critica este literatură? De ce să scrii cărți de construcție când poți ține rubrică săptămânală într-o revistă? De ce să lucrezi la proiecte colective când poți scrie o nouă istorie a literaturii de unul singur?
Dincolo de derapajele autarhice, de alunecările naționaliste, de caracterul gregar și clientelar/ discreționar al instituțiilor patronate de Manolescu și Simion în ultimii ani anteriori dispariției lor, cea mai toxică moștenire culturală lăsată în urmă de cei doi este mitul criticii creatoare.” (Emanuel Modoc, postare pe Facebook, 26 martie 2024)
În opoziție totală cu postarea lui Emanuel Modoc (foarte interesante răspunsurile la acea postare) vine articolul din Observator Cultural scris de Sanda Cordoș. Foarte interesant, ambii sunt cadre universitare ale Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. De remarcat calitatea argumentării, claritatea expunerii și obiectivitatea, trei calități care par să lipsească lui Emanuel Modoc.
Încă un lucru pe care aș vrea să-l mai enunț (amintesc, pentru unii). Evaluarea cadrelor didactice universitare se face pe trei dimensiuni: didactică, de cercetare, civică (relația cu societatea). Pentru universitarii care se ocupă cu literatura, relația cu societatea înseamnă (nu singular, dar prioritar) cultivarea literaturii, prin articole, prin intervenții la radio, la televiziune etc. E, alături de cercetarea științifică, o obligație de serviciu, contractuală.
În sfîrșit, o chestiune care nu are de-a face cu literatura, ci cu etica dialogului (care poate fi, însă, însușită ori măcar cultivată, plecînd de la spiritul critic, inclusiv de la cel prezent în critica literară). A ieși în public și a nega toate pozițiile și afirmațiile diferite de ale tale, a crede că „realitățile de azi” înseamnă doar ceea ce vezi tu, orbit de propriile teze proclamate cu rigiditate, nu înseamnă o abordare progresistă, ci, dimpotrivă, situarea alături de caporalul grobian de pe vremuri, aflat într-o întunecată și ridicolă ariergardă, cel care răcnea (pentru că așa credea că trebuie comunicat, avea putere și nu era nimeni care să i se opună cît era regimentul de mare) „cînd vorbești cu mine să taci din gură”.
(Sanda Cordoș, Cîteva idei elementare despre critica literară, în Observator Cultural, Nr. 1206, 10.05.2024)
***
De ce (să scrii) așa și nu altfel?
Uneori, când citesc texte scrise de diverși oameni, din generații diferite și cu interese (literare) și mai diferite, am impresia că, pe fond, nimic nu s-a schimbat. Aceleași platitudini, aceleași suite de metafore găunoase, din care nu înțelegi nimic, pledoarii false pentru lecturi personalizate. Revistele literare de la noi abundă în astfel de texte, scrise de dragul de a scrie, de a lăsa urme.
Las aici două exemple, primul e dintr-o revistă literară a cărei redacție se încăpățânează să rămână în orizontul anilor ’90, pare că toate textele sunt selectate după acest criteriu: cine să străduiește să scrie anacronic, acela va fi publicat. Ridici din sprânceană când dai să citești un text ca cel semnat de Elena M. Cîmpan, dar încerci să-l citești integral, ca să-ți dai seama ce-ți propune, în final: să cauți raftul că cărți dintr-o benzinărie sau chiar să citești titlurile selectate de ea?
Fără îndoială, benzinăriile își află rostul mai întâi oferind benzină (de unde provine și denumirea), de diferite cifre octanice, și alți combustibili, apoi sunt puncte de sprijin, de alimentare, în drumul mașinilor, spre odihna motoarelor, dar și locuri unde se găsesc spre vânzare cărți și reviste, printre alte obiecte atât de necesare, de la jucării, până la brichete. Gama este atât de variată și bogată, încât o benzinărie se poate lua la întrecere cu un mini-mall, găsindu-se mărfuri multe pe o suprafață mică.
Aflându-mă într-un astfel de spațiu al zilelor noastre, unde și timpul se străduiește să-și facă … loc, în graba noastră zilnică, nefiind pasionată nici de multe cafele, nici de tutun, mă îndrept spre raftul cu cărți, frumos prezentate, în-foliate, unele, aranjate, aproape ca într-o bibliotecă. Să spun că unele par neatinse de mult? Mai bine nu. În liniștea creată, un titlu îmi atrage atenția. Iau cartea, o răsfoiesc, am auzit de ea. Mă las surprinsă de întâmplare. Poate că mă așteptam să găsesc acele cărți, din mitul occidental, oferite spre lectură, gratis, în gară, în aeroport, în mijloace de transport în comun, metrou, tramvai, troleu, chiar taxi, ce rămân de călători, așteptându-i pe alți călători. Nu m-aș grăbi să le numesc „de consum”, pentru că părerile sunt împărțite. Citim și mergem mai departe, lăsând cărțile acolo unde le-am găsit. Și, tot așa, alți cititori, alte sau aceleași cărți. De câte ori nu m-am întors din Germania, din Franța, cu ultimele numere de ziare și reviste, proaspete, luate din săli de așteptare și citite pe drum, până la capăt?!…
Între timp, iau în mâini cartea care mi-a atras atenția și, ca să nu mai prelungesc suspansul, dezvălui acum ce scrie pe coperta întâi: „Arta de a avea întotdeauna dreptate”, de Arthur Schopenhauer, în traducere din limba germană de colegul meu de grupă, la facultate, Gabriel Horațiu Decuble. Cartea se mai găsește în benzinării, deci poate fi achiziționată și citită în liniște. E adevărat, necesită timp, dispoziție, o anume inițiere, fiind vorba despre o carte de filosofie.”
(Elena M. Cîmpan, La ce bun benzinăriile?, în Răsunetul cultural, mai 2024)
*
Revista Tomis, rebranduită (ah, ce termen barbar) e plină de surprize, deloc bune. Când afli că s-a schimbat conceptul editorial, ba chiar și echipa redacțională, te aștepți să găsești rubrici cu titulari aleși după anumite criterii, o unitate valorică a textelor etc. Ei aș, revista are în paginile ei (fie și doar cele virtuale, apare și în format fizic, dar n-am văzut-o la chioșcurile de ziare de unde îmi iau regulat presa) o mulțime de texte reunite sub titlul de „Cronice” pentru care îți trebuie răbdare, nervi și tutun cât pentru trei persoane la un loc. E greu să înțelegi dintr-un text ca cel semnat de A.S. dacă ai de-a face cu o carte demnă de Nobel sau doar cu un debut care se cere reconfirmat. Abundența de referințe literare dă notă despre lecturile autorului „cronicii”, dar parcă nu acesta era scopul unei cronici literare. Pe de altă parte, frazarea în sine face imposibilă lectura cap-coadă a textului, trebuie să te oprești de câteva ori ca să revii asupra unei idei. Probabil că întrebarea „ce-a vrut să spună poetul?” i-a dat coșmaruri „criticului” și se răzbună pe cititor.
Probabil una dintre cele mai bune cărți de debut din ultimii ani, multi-dimensională, de o complexitate (deja… post umană, deși… „Nu suntem încă oameni”, după cum se intitulează ultimul text al volumului; și oare cine mai visează la un viitor de… umanitate?) aparte, conexiunile cu Baricco fiind întărite de cea mai nouă carte a italianului, tradusă la noi, The Game. Jocul civilizației digitale și de finalul micii prezentări biografice a lui Petcu („După job, joacă League of Legends.”) Un debut, așadar, legendar.
Divagând puțin, dacă încercăm doar să schițăm fenomenologia contemporaneității ludice sau nu, și poate înțelegând mai bine ce este cu specialitatea culinară coreeană mai sus amintită, putem cita de pe Wikipedia: „În 2013, League Of Legends era cel mai popular sport electronic din Coreea de Sud. De pe 11 iulie 2013, Serviciul de Imigrări ale Statelor Unite ale Americii recunoaște jucătorii profesioniști de League of Legends ca sportivi, drept urmare documentele pentru obținerea vizei au fost simplificate pentru ei. Aceste schimbări le permit jucătorilor profesioniști de League of Legends să locuiască în Statele Unite ale Americii până la 5 ani.”
(Adi Secară, Visează roboții poeți electrici?, 31.01.2024, revistatomis.ro)
***
Despre informarea la sursă
Dar și ce sursă! Ciudat, autoarea e absolventă de filosofie, ar fi trebuit să știe că formatul unei astfel de emisiuni impune control total la nivel de replici, că nimic din ce se spune și apare pe post nu e chiar întâmplător; încearcă cineva să-i spună acest lucru într-un comentariu, dar ea revine cu un răspuns care te lasă mască și te face să te întrebi oare ce înțelege ea printr-un studiu socio-antropologic? Există studii serioase realizate în domeniul televiziunii, se pot analiza scenariile unor emisiuni și formate care s-au universalizat cu timpul, dar de la aceste studii și până la a crede că Zanni e un strateg comparabil cu Sun Tzu sau Machiavelli e cale mult prea lungă.
„Lăsați-l pe Sun Tzu, lăsați-l pe Machiavelli! Adevărată artă a războiului, strategie de-ți rupe filmul, găsiți doar în consiliul de eliminare din ultima ediție Survivor, iar Zanni is the master mind of it.
I am in awe.”
Postarea are și următoarea completare:
(…) eu mă uit doar pentru dinamică de grup, pentru studiu socio-antropologic. cu cât e mai twisted, cu atât am mai multe de învățat. dincolo de formatul emisiunii sau de sforile trase de producători. și, evident, vreau să câștige Zanni :)))
(Mina Decu, postare pe Facebook, 26.04.2024)
