În aprilie (anul acesta) vedeam la Sala Radio Umor, prostie și fake news din ’80 până azi, spectacolul susținut de Toni Grecu, Doru Antonesei, Ioan T. Morar și Valentin Darie, o parte din trupa Divertis. Între timp, ei au mai susținut o serie de spectacole în diverse orașe din țară, dar Toni Grecu, liderul celui mai bun grup de umor din România postdecembristă (aș risca să spun din toate timpurile, dar nu e rostul aici de o justificare a „etichetei”) nu s-a rezumat doar la acest turneu. Acum aproape 15 ani trupa a avut ultimul show; în acel moment membrii erau deja separați în două grupuri mai mici, ceea ce l-a determinat pe Toni Grecu să încerce să-i reunească pe toți pe scenă, astfel încât adevărata retragere din lumina reflectoarelor să aibă loc așa cum trebuie. Chiar dacă părea misiune imposibilă, fie și pentru că între timp Ioan Gyuri Pascu s-a mutat într-o altă dimensiune, ceea ce a fost gândit inițial ca un spectacol de sine-stătător s-a transformat într-un adevărat turneu, cu spectacole în marile orașe ale țării (în Iași, locul de baștină al trupei fiind chiar două reprezentații în aceeași zi!), toate susținute cu casa închisă și terminate cu publicul în picioare, aplaudând minute în șir. Așa se face că din aprilie încoace, trupa Divertis a avut parte de două turnee în paralel, unul cu formula întreagă, celălalt în formulă restrânsă, toate reprezentațiile contribuind la succesul de box-office. Da, umorul de bună calitate trece bine de tot proba timpului, iar membrii trupei își trăiesc a doua tinerețe, deși mulți dintre ei sunt trecuți de 60 de ani. Să faci show de două ore și jumătate, fără pauză, fără bâlbe și lapsusuri, dar cu prezență de spirit și improvizația pusă la treabă când tehnica își face de cap, cine ar fi crezut că se poate în țara inundată de show-uri grotești și vulgare și puse sub semnul beep-ului prelungit? Ca să fie treaba bună până la capăt: la final niciunul dintre membrii trupei nu gâfâia, nu asuda, nu se bâlbâia de oboseală, chiar dacă mulți dintre ei nu mai au siluetele de la 30 de ani. Aici e unul din ingredientele succesului trupei Divertis.
După spectacolul din aprilie de la Sala Radio, mi-am zis că sunt pregătită pentru Divertis. Povestea. Sala Radio e mare, încap și acolo câteva sute de oameni, dar nu se compară cu Sala Palatului, unde încap aproape 5000 de oameni! Luni seara, sala a fost arhiplină, n-am văzut nici la Festivalul Enescu lojele arhipline și toate rândurile ocupate. Din momentul în care am intrat în sală, mi-am dat seama că va fi altfel! Venisem convinsă că va fi ceva conform așteptărilor (nimic peiorativ în afirmație), dar din momentul în care am văzut scena și cele trei panouri supradimensionate am realizat că povestea se va scrie altfel decât credeam eu. Și așa a fost! Nu reiau ce-am scris astă primăvară despre ce înseamnă stand-up de calitate, doar voi evidenția anumite particularități, care împreună contribuie la succesul Divertis. Și o să încep de unde nimeni nu se așteaptă, nici măcar Toni Grecu (merg la pariu aici): de la momentul dedicat lui Gyuri Pascu. Știam că o să fie o evocare a acestuia, o spusese și Toni în câteva rânduri înainte de începerea turneului, ar fi fost nefiresc să nu fie așa! Dar cum să faci în așa fel încât să nu transformi evocarea într-un moment (eram să zic monument) plin de ridicol? Toni a găsit cheia, cu ajutorul lui Gyuri, de departe cel mai talentat membru al trupei, care nu doar că era muzicianul trupei, dar avea și un simț al scenei rarisim. În momentul în care pe scena Sălii Palatului s-a auzit vocea lui Gyuri cântând celebrul „Vai de no!” am încremenit! Eu și cei aproape 5000 de spectatori! Esența umorului marca Divertis, cu Gyuri pe scenă, înconjurat de toți ceilalți 11 membri Divertis.
„Uzine falimento investore plecare ameno, ameno, fepese economic falime; ameno omenare paupero şomero, lidere dicere grevero austere vaideno, omenare paupero emulare vaideno, guvernare coaliţie saturare vaideno, vaideno tuti vaideno romeno, reforma da acelerero reforma stagnare romeno tristere, E, e, vaideno ameno, ameno vaideno romeno vaideno romeno vaideno!”
Glumele Divertis au trei trăsături de bază, care le fac unice și imposibil de copiat: documentarea, lipsa atacului la persoană și persiflarea practicilor politice și sociale. O combinație care-i face greu de ignorat, dar și mai greu de redus la tăcere. Vai de no! e momentul în care te convingi definitiv că memoria face diferența între prostie și (r)evoluție. Nu s-a schimbat nimic de la momentul în care acest cântec s-a auzit prima oară pe o scenă din România și până astăzi: politicienii sunt la fel de corupți, inflația de partide politice e la fel de mare (am impresia că acum sunt la fel de multe, dacă nu chiar mai multe partide politice decât la momentul când Gyuri cânta pe scena Bulandrei Vai de no!), prăpastia dintre interesele cetățenilor și interesele clasei politice la fel de adâncă. Și mai este un ingredient cheie al succesului Divertis: ei știu să facă diferența dintre ridicol și credibil. Tot ceea ce se vede pe scenă e credibil, pentru că nimic nu e parodiat. Niciunul dintre cei 11 membri Divertis nu e ridicol, nici măcar în ultima parte a show-ului, când publicul are în față patru foști președinți de țară – al cincilea, marele absent, ia forma “dulăpiorului” – niciunul trecut în cartea istoriei ca fiind demn de glorie. Nicio notă de vulgaritate, niciun singur moment demn de beep, niciun cuvânt din zona limbajului argotic. Și, totuși, cum de oamenii râd în hohote? Cum de înțeleg poantele inclusiv copiii sau tinerii care nici măcar nu erau în plan să fie născuți pe vremea când personajele reproduse pe scenă făceau paradă de prostie de scena politică a țării? Cum de e posibil ca la un astfel de spectacol să vină trei generații ale aceleași familii și să nu părăsească nimeni sala înainte de final?
Divertis. Povestea are câteva mari capitole, succesiunea lor fiind gândită impecabil, astfel încât reprezentația nu trenează, îi lipsesc momentele mai puțin bune, iar pasajele de legătură sunt de obicei muzicale. Faptul că debutul îi aparține Emei, o demnă reprezentantă a inteligenței artificiale, e în favoarea constructului spectacular – în felul acesta trupa și-a fidelizat publicul, inclusiv pe membrii cei mai tineri ai acestuia. Chestionarul cu trimiteri directe la metodele de înșelăciune practicate în mediul online, dar și la metodele politicienilor prin care păcălesc cetățenii de bună credință este bine construit, astfel încât introducerea s-a produs de la sine: cei din sală știu despre ce urmează să se vorbească, dar nu știu și cum, în ce manieră, deci curiozitatea a fost stârnită și-și face deja treaba. În această deschidere de spectacol e și o trimitere foarte subtilă la manipulare și formele ei politice, la câteva din cele mai des folosite tehnici de manipulare, din cauza cărora reușim să fim păcăliți constant în ultimii ani: avem de fiecare dată impresia că alegem ce e mai bun, când de fapt alegem „răul cel mai mic”. Mediul, animalele, natura este următorul capitol al poveștii Divertis, unul în care Valentin Gorea, Doru Antonesi și Cătălin Mireuță își etalează personalitățile (foarte diferite); în formă toți trei, cu replicile la ei, contribuie în mod egal la succesiunea de prejudecăți și stereotipuri care se tot rostogolesc în mass-media românească de niște ani când vine vorba de protecția animalelor și a mediului; urșii (și faptul că sunt prea mulți se pierd) pe drumul dintre faptă și răsplată. A urmat un moment de solo, căci, cum altfel, când vorbești despre Școală, te trezești că vorbești la pereți. Florin Constantin are un număr bun, consistent, chiar dacă mai greu de digerat de public. Acest moment face posibilă discuția genezei – cum de ne-am trezit reprezentați de o clasă politică departe de orice standard de calitate și de orice așteptare a unui cetățean normal? Marcel Ciolacu, George Simion, Diana Șoșoacă și mulți alții în ipostaza copiilor care urăsc școala, iată cum explică Toni Grecu aversiunea politicienilor față de orice ține de învățământ și educație formală.
În logica firească a lucrurilor, următorul capitol e Subcultura generală, moment în care publicul e în delir, efectiv. Discuția despre Tik-Tok și rețelele de socializare purtată de Toni Grecu cu Doru Pârcălabu, Cristian Grețcu și Silviu Petcu e unul din cele mai bune momente ale serii. Sisteme e capitolul în care sunt aduse în discuție toate marotele care au legătură cu pandemia și teoriile conspiraționiste, care au înflorit precum ciupercile după ploaie, în loc să dispară de la sine. Într-un secol dominat de cercetarea științifică de top, iată că e loc și pentru prostia adusă la rang de artă. Deloc întâmplător, Alfred e cel care vorbește despre sisteme, o trimitere directă la cazul Alfred Bulai, cel care preda elemente de statistică studenților la sociologie, evident într-un mod deloc ortodox. Genul, un capitol în care aceeași Silviu Petcu (cu o poftă de joc de zile mari), Cristian Grețcu, Doru Antonesei și Toni Grecu smulg ropote de aplauze. Atenție: momentul chiar e de bună calitate, tocmai pentru că nu se confundă patologiile sociale cu comportamentele normale și discuția se mută în zona graniței dintre firesc și nefiresc și a consecințelor care apar în urma punerii în practică a unor politici sociale aberante. Intermezzo-ul muzical asigurat de Valentin Darie a fost surprinzător chiar și pentru mine, nu pentru că se cheamă UE, ci pentru că el cântă la vioară! Ia în răspăr – și o face la nivel de artă! – toate „hiturile” momentului – bucăți de muzică clasică arhicunoscute care și-au pierdut din valoare prin supraexpunere. Excelent momentul și pentru că Valentin Darie reușește să se joace cu proporțiile – de la un punct încolo nu e cel mic pe o scenă mare, ci doar un artist care-și face treaba excelent. După UE, cum altfel, a urmat Economia; de altfel, show-ul a fost gândit pe structura unei petreceri tipic românești, când oamenii se întâlnesc, iau masa împreună și cât schimbă felurile de mâncare, tacâmurile și farfuriile trec în revistă și cele mai importante subiecte ale zilei, reușind ca în final totul să fie pus sub semnul „despre toate și nimic în mod special”. Excelent repus pe tapet mai vechiul moment Divertis dedicat legendei Meșterului Manole, nu doar pentru acum apare pe ecranele din scenă chipul lui Gyuri Pascu, ci și pentru că așa se introduce în discuție o altă idee: toate-s vechi și nouă toate. Doru Pârcălabu și Doru Antonesi în formă maximă, iar gluma cu Marcu care trage cu arcul de trecut în manuale. Momentul de solo al lui Toni Grecu face trecerea spre ultimul capitol al poveștii, Liderii, care ia forma unei gale a premiilor Divertis, o trimitere directă și la Galele Academiei Cațavencu de pe vremuri. Liderii sunt Ceaușescu (Ioan T. Morar foarte bun în rol, departe de orice ridicol), Ion Iliescu (Cristian Grețcu), Emil Constantinescu (Doru Atonesei) și Traian Băsescu (Valentin Darie).Gala este condusă de Silviu Petcu și Toni Grecu, un tandem foarte dinamic, care imprimă momentului note caracteristice: etalarea defectelor și a prostiei și absența simțului ridicolului.
În loc de încheiere
O poveste bine scrisă are un final pe măsură. Povestea Divertis întoarce finalul și-l transformă într-un moment de reflecție: de ce sunt (foarte) bune show-urile Divertis? De ce se râde în hohote la show-urile lor, deși nici urmă de limbaj suburban sau vulgarități comportamentale? De ce nu se perimează prostia? Iată câteva întrebări cu care am plecat din sală, semn că trupa și-a făcut treaba: a provocat declicul. Sufletul trupei, liderul incontestabil al ei, Toni Grecu e posesorul unei combinații unice de memorie incredibil de fidelă, ironie și autoironie. Și mai are ceva Toni Grecu, ceva ce-l face „greu de învins”: o capacitate de muncă uriașă. Asociată cu o voință pusă în slujba unei cauze bune, a dat scenei una dintre cele mai frumoase povești din ultimii ani, povestea Divertis. E cu final deschis povestea asta, ceea ce nu poate decât să mă bucure.
Morala poveștii Divertis – memoria face diferența între prostie și evoluție.
