La apa morților am șezut și am plâns

Nicolae Manolescu avea dreptate să observe că Ion Creangă a fost cel mai popular autor român prin intermediul „Amintirilor din copilărie”, citite și cunoscute de atâtea generații de elevi din perioade radical diferite. Evocarea scriitorului humuleștean, plină de farmec, va rămâne probabil mereu întipărită în mentalul colectiv românesc, chiar dacă provine dintr-o epocă de mult apusă pentru că, în fond, după cum scria Creangă, „copilăria singură este veselă și nevinovată”.

Opera scriitorului moldovean nu poate fi desprinsă de universul rural, covârșitor prea mult timp în istoria noastră și a rămas circumscrisă culturii noastre. Pe plan universal, un reper este evocarea lui Walter Benjamin, „Copilărie berlineză la 1900”, proprie mediului urban, în mod evident, o bijuterie estetică ce redă, așa cum s-a remarcat, unele dintre cele mai frumoase pagini din întreaga literatură germană. Cu atât mai mult cu cât lumea acelui an, cu toate contradicțiile și vulnerabilitățile sale, a rămas una a stabilității, a progresului și a unificării culturale pe plan european. Bun cunoscător al lui Marcel Proust, din a cărui operă Walter Benjamin a tradus, acesta desfide rigorile convenționale ale genului, nu ține cont de cronologie și reconstituie conform unei logici interioare tribulațiile unui copil evreu lipsit de alte probleme decât cele specifice vârstei. Încerca precum Proust să regăsească timpul pierdut? Dar nu asta facem toți la un moment dat?

Din nefericire, la scurt timp de la începutul secolului XX, omenirea a trecut prin cele mai cumplite conflicte din istorie, evreii au fost aproape exterminați în tragicul Holocaust, iar Europa de Est a intrat sub tutela sovietică și controlul propriilor regimuri comuniste. Altă epocă, diferite circumstanțe. Copilăria este în sine cea mai frumoasă vârstă posibilă în genere, dar nu poate fi niciodată separată de contextul în cadrul căruia se desfășoară, de la factorii obiectivi până la dinamica microcosmosului familial. Despre această perioadă s-a scris enorm în România din perspectivă istorică, iar cei interesați pot găsi analize, date statistice sau evaluări ale perioadei. Nu lipsesc nici amintirile celor care au traversat perioada și au fost dispuși să ne mărturisească din optică personală trama evenimentelor istorice pe care le-au traversat. Așa cum există și numeroase opere literare care abordează diverse aspecte ale perioadei comuniste, lucru perfect explicabil ținând cont de proximitatea sa temporală precum și de consecințele sale pe termen lung.

Pe de altă parte, există romane capabile să surprindă resorturile și articulațiile unei epoci mai bine decât ar putea-o face orice studiu erudit și savant. Este cazul operelor lui Charles Dickens, cele care au dezvăluit mizeria Revoluției Industriale, cu alte cuvinte reversul medaliei, întotdeauna existent, adeseori ignorat. Rigurozitatea științifică este absolut necesară, dar talentul narativ poate sparge plictisul evaluărilor seci, la fel cum poate anihila inerția. Acesta îmi pare a fi cazul celei mai recente scrieri ale lingvistului Dan Alexe, „La apa morților”, apărută la Editura Humanitas la finalul anului 2025, un volum greu de clasificat, situat la intersecția dintre roman și autobiografie. Ceea ce are însă mai puțină importanță.

Nu este scopul meu și nici nu ar fi posibil să întreprind o analiză clasică folosind conceptele consacrate ale criticii literare a volumului scris de Dan Alexe. Pentru că acesta, în primul rând, se simte, se trăiește, răscolind interior cele mai diverse sentimente și trezind dorința de a vedea timpul încremenit, ceea ce ar face imposibil gestul firesc al întoarcerii paginilor. Așa cum încremenit apare în primele două părți ale romanului, un loc unde nu se întâmplă nimic notabil la nivel general, iar timpul are infinită răbdare. Rămăieni este, în mod evident, o comunitate individuală, dar ea poate fi multiplicată la infinit în cadrul universului rural românesc raportat la o perioadă comunistă ce cunoaște diverse stadii de evoluție, percepute de cele mai multe ori în feluri tragic-comice. Departe de fantasmele sămănătoriste ale începutului de veac, satul buzoian dezvăluie viața cotidiană a unei comunități capabilă de adaptare într-un mod uluitor de calm. Modernitatea adie, fie sub forma electrificării, survenită destul de târziu, fie sub forma utilizării substanțelor chimice nerecomandate în mod normal agriculturii, dar care nu pot protesta față de lipsa de discernământ general umană.

Există la toate nivelurile posibile o evidentă continuitate cu perioada modernă, cea atât de nedreaptă și arogantă cu țăranii, cu perioada interbelică, cu ameliorarea reformei agrare, dar fără salturi bruște spre prosperitate, dar la un nivel fundamental, ancestral, greu de definit, deși contextul impune o altfel de rigoare și pretinde o altfel de viziune. Convingerile sunt mai mult sau mai puțin simulate în forul interior, dar afișate ostentativ cu cele mai multe ocazii, în fond, de dragul supraviețuirii și a perpetuării unui stil de viață pe care nimeni nu și-l poate închipui pentru o clipă, dacă nu schimbat, măcar nuanțat. Iar dacă tehnologia umanizează la suprafață, spre deosebire de țăranii lui Nicolae Iorga care aruncau cu pietre în diavolescul tren, fondul este peren, aducând aminte de clasica operă a lui Marin Preda. La fel cum lumea satului în sine, tonul folosit, alternarea planurilor formale, sosirea sporadică a unor țigani în sat, îl poartă pe cititor cu gândul spre magnifica atmosferă descrisă în celebrul roman „Un veac de singurătate”.

Dar, în definitiv, tocmai pentru că nu analizăm cu instrumentarul criticului literar, nu ne interesează să utilizăm o seamă de clișee pentru ceea ce este unic și irepetabil, așa cum știm încă de la Paul Veyne că este cazul oricărui fapt istoric. Cu atât mai mult al oricărei existențe umane. Școli, crâșme și biserici existau și există în fiecare comună, la fel cum oameni interesanți sau caractere insolite le populau, dar era nevoie de un talent considerabil pentru a le creiona atât de veridic rostul sau, mai degrabă, lipsa acestuia. Căci stâlpii comunității se reunesc nu în jurul unor principii, nu în scopuri generoase, nu în dorința de a edifica lucruri mărețe, ci de a filosofa în jurul omniprezentului și omnipotentului vin. Bachus devine unicul zeu posibil în acești parametri existențiali. Condiția umană, originile comunității, evoluțiile contemporane, contradicțiile sintaxei, obiceiurile rurale, toate se subsumează unei ofrandei obligatorii reprezentată de găleata plină de darul strugurilor. Din această cauză, timpul este imperceptibil și devine mai mult o anexă, iar spațiul se dilată doar prin intermediul dialogului.

Unii istorici francezi au remarcat că mulți țărani ai Evului Mediu nu părăseau niciodată perimetrul satului în interiorul căruia se nășteau și trăiau. Rămăieni, în schimb, se afla la o distanță ridicolă de Oraș, locul unde munceau unii, cumpărau alții sau încercau să se trateze toți. Dar satul rămânea axul, chemarea internă ce nu accepta posibilitatea unui refuz, manifestarea instinctului, dar și centrul nervos menit a induce calm și încredere în continuitatea vieții. Între aceste coordonate, care putea fi viața unui copil precoce, fiu de profesori, curios, imaginativ și volubil? Cu atât mai mult cu cât mama este chiar directoarea școlii, iar tatăl personajul care în permanență catalizează, îndrumă, oferă direcții sau emite explicații. Casa lui este cea care galvanizează energiile și întărește caracterele.

Ținând cont de traseul profesional al autorului și plecând de la aceste premise, cititorul s-ar putea aștepta la aride și lungi descrieri de zile dedicate exclusiv lecturilor din partea copilului și elevului protagonist. Bineînțeles, au existat, grație unor aptitudini intelectuale remarcabile, dar acestea apar mai degrabă în plan secundar, obliterate de activitățile specifice vârstei, de explorări ce păreau atât de vaste, de nevoia solidarității cu cei de o vârstă și de crearea unei lumi inedite patronate de sublimul Burdi-han, născut din bogata sa imaginație, pe de o parte și talentul de desenator, pe de altă parte. Curiozitatea specifică înregistrează avid intriga din lumea adulților, reține lacom dialogurile, despică cu agerime concluziile, atunci când nu intervine de-a dreptul cu remarci bine țintite, dar improprii în ochii celorlalți. Dragostea familială, să o recunoaștem, a avut mereu un fel aparte de a se exprima în cadrul durului mediu rural românesc, fiind rar exteriorizată și înlocuită cel puțin la suprafață de asprime și un soi ciudat de lipsă a empatiei. Am fost mai aproape din acest punct de vedere de cotidianul unei familii romane decât de armonia specifică evoluției umane.

Cu rare excepții, Dan Alexe eludează conștient raportarea la reperele cronologice, inducând o stare de trecere nefirească a vieții, una care sfidează minimele reguli existențiale. O face însă într-un mod atât de captivant încât acest criteriu, dacă îl putem numi așa, devine irelevant până la obnubilare. Prioritare sunt aventurile, primordiale devin tribulațiile zilnice, încurcăturile inerente, dezvoltarea relațiilor interumane sau redarea atitudinilor reflexive în limitele permise de biologie. Primează viața cu pulsiunile ei, banală la o privire superficială, dar așezată în tipare cu o naturalețe splendidă. Iar viața în general se traduce într-o puzderie de existențe legate cu fire vizibile și invizibile, guvernate de idiosincrazii specifice, contradictorii, severe, vulnerabile până la paroxism. Un univers solid, așa cum spuneam, dar peste care, în mod paradoxal, plutește neîncetat o senzație apăsătoare de fragilitate, sentimentul destrămării absolute sub forma tributului cerut nemilos de firava noastră trecere mundană.

Din această cauză, a treia parte a romanului reprezintă o ruptură majoră, o fractură dureroasă, un gol săpat cu precizia unui utilaj robotizat, care destramă bucată cu bucată țesătura socială devenită atât de simpatică celui care a urmărit cu atenție succesiunea imaginilor. În mod evident, este dezvoltarea reclamată de scurgerea anilor, de maturizarea protagonistului și mutarea centrului său de interes. Dezrădăcinarea în numele idealului educativ, necesară, dar care ne poartă deja într-o altă lume, populată de personaje dezgustătoare, dar interesante, de figuri dezabuzate, de oameni paradoxali, de erotism stângace sau de frivolitate personală. Asta în timp ce legăturile cu originea, cu inițialul, cu matca arhetipală se pierd, se topesc, se rup sau se desfac brutal. Apar bolile, intervine moartea, fie a bunicilor eterni, fie a simpaticului patruped, discret, dar esențial pentru înțelegerea întregului, uitarea, răcirea sau crizele de conștiință. Astfel încât fiecare pagină reclamă țipătul disperat al cititorului către autor: întoarce-te la copilărie, la masa din centrul curții, la discuțiile savuroase guvernate de găleata de vin, la primele experiențe tehnologice, la lumea imaginară compusă cu migală, chiar și la imunda tabără în stil cazon atât de specific epocii, la ateismul precoce, dar rațional, la porumbeii umpluți, la descifrarea limbii misterioase a țiganilor, la ciondănelile frățești, la adulterul inevitabil al tatălui, la stoicismul mamei, într-un cuvânt la Rămăieni.

Nu tehnica narativă deranjează în ultima parte a romanului, aceasta rămânând impecabilă și netulburată, ci avatarurile vieții de adolescent într-un mediu cenușiu și suferința pe care o resimte oricine. Nu scrisul în sine, ci faptele descrise. Nu evocarea, ci durerea. Masa din curte înlocuită cu patul de spital, jovialitatea cu pesimismul, speranța cu utopia. Apropierea sfârșitului, agonia agățării de o procedură aproape ireală, hățișul birocratic, inutilitatea demersurilor sunt etape inevitabile spre decăderea fizică a tatălui, figura cea mai interesantă și mai pregnant reliefată din carte. A fost prețul plătit de cel care a încercat să scrie cea mai improbabilă teză de doctorat din istoria științelor umaniste, dar care a fost nevoit să suporte eșec după eșec, învinovățit de plăcerea dialogului permanent cu vinul. Dar ce opțiuni puteau exista?

Dan Alexe a reușit să scrie un roman autobiografic magistral care se citește pe nerăsuflate și care are rara calitate de a săpa direct în sufletul cititorului, purtat, de altfel, de la o stare la alta cu repeziciune. Personajele creionate sunt memorabile, articulate impecabil, iar dinamica pulsațiilor redă un tablou viu. Primarul Curuț, popa Nifon, milițianul Abajuru, medicul veterinar Decebal, suplinitoarea Mirela au dat naștere unor situații de un umor absolut delicios, iar dialogurile rezultate, absurde, grotești, ireale sunt totuși atât de specifice încât parcă ating unele aspecte contemporane. Nu este cazul Pușei, a lui Păpădie sau a viitorului prim-ministru Miță întrucât aceștia evoluează într-un alt registru, grav, sever, auster, dar nu lipsite de interes sau de umor involuntar. Poliglot, ziarist, cineast, călător, cunoscător în profunzime al altor culturi, cititor avid, polemist desăvârșit, Dan Alexe își dă întreaga măsură a talentului său fabulos, scriind parcă cu o dezinvoltură ieșită din comun, dar cu finalitatea ideală.

Din punct de vedere autobiografic, sunt recognoscibile episoade reale, fie minore, dar savuroase, fie extrem de importante și care au menirea de a contura caracterul autorului. Căci viața acestuia în sine, marcată de la un moment dat încoace de suferință, moartea apropiaților și trădare explică caracterul său cinic, realist, distant, dar lucid și tăios cu care este capabil să interpreteze ființa umană în generă, sub multiple raporturi și prin diverse perspective. Iar acest caracter, dublat de talent, i-a dictat aceste pagini grandioase din punct de vedere literar și intense din punct de vedere existențial. Acolo unde ochiul istoricului vede evenimente cu caracter general și serii de date, condeiul scriitorului a simțit vibrație, unicitate și sentimentul irepetabilului. În definitiv, nu i-a rămas decât amintirea și puterea evocării promise celui care i-a influențat atât de mult viața: tatălui care s-a stins cu tot cu mădularul său funcțional, sub indiferența sfârcurilor lui Isus.

Iar peste toate a tras cortina nostalgia, cea cu care epoca noastră postmodernă și-ar dori să încheie conturile în mod definitiv, inclusiv din punct de vedere legal.

La apa morților de Dan Alexe