Mergând către cinema, dacă întorci capul în urmă, se vede în permanenţă colţul cu cupola al Gării:
mai este timp să renunţi, să te-ntorci în sala de aşteptare sau pe peron: rămâi şi cu banii şi curat. Dar nu toţi se-ntorceau, dovadă faptul că «Marconi» n-a dat faliment. Până la tren mai e timp. Şi ce contează câteva ore, să vezi ce comédii sunt pe-aici, pe urmă pleci, te duci acasă și totul se sfârșește, uitat.[1]
Sursa: facebook Cinema Marconi
Construcția se pare că datează din anul 1905, aici fiind fost atât cinematograf cât și teatru.
Sursa: facebook Cinema Marconi
În 1911 Grigore Pristăvescu solicita autorizație pentru modificări aduse clădirii din Calea Grivitei 137. Pe planurile de la dosar apare “prelungirea salei mari”, dar proprietarul este P. Chirculescu. Sala de vreun fel sau altul, pe locul din Calea Grivitei 137 chiar a fost ante 1926. Interesant este că Lista Monumentelor Istorice din 1992 menționează “Hotel și Cinematograf Marconi 1920-1930” la adresa binecunoscută.[2]
Sursa: facebook Cinema Marconi
Între 1951-23 sept 1963 s-a numit cinema Alexander Popov, iar din 24 septembrie 1963 s-a numit cinema Dacia.[3]
Sursa: facebook Cinema Marconi
În acest cinematograf s-a filmat Patul conjugal (1993), regia: Mircea Daneliuc, Distribuţia Gheorghe Dinică, Coca Bloos, Lia Bugnar, Valentin Teodosiu.
În prezent fostul Cinematograf Dacia a fost retrocedat. Acesta se află pe Lista Monumentelor Istorice, poz. 1169, Cinema Marconi, cod L.M.I.: B-II-m-B-18890
Sursa: facebook Cinema Marconi
Cum vii dinspre Gara de Nord, de ridici privirea, vezi pe zidul dinspre strada Atelier trei sculpturi în basorelief.
Un pescar trage la mal năvodul în care s-a prins o sirenă: o femeie tânără, pe jumătate marină, cu două cozi de pește în loc de picioare. Nimic lasciv la ea, dimpotrivă, cu un aer energic întinde mâna cu palma-n jos, ca primadonele când atacă finalul înalt al unei arii.
Întâmplarea e dublă: bărbatul a prins în mreajă sirena, iar ea încearcă să-l captiveze cu glasul, doar-doar va reuși să-l atragă în larg.
Pescarul este robust, pământesc, trupul, mușchii lui arată efortul muncii, iar fața exprimă la modul vulgar, printr-un rictus care-i umflă obrajii, opinteala și satisfacția fizică, bucuria carnală că a prins ceva. Nu contează ce, important e năvodul plin. Curiozitatea, pofta de nou sunt mai tari decât teama: să cunoască, să vadă, să pipăie. Lângă pescar stă supărată, întoarsă cu spatele, o femeie terestră: nu vrea să vadă sirena, nici cum se străduiește bărbatul s-o aducă la mal.
Următorul basorelief înfățișează un dans frenetic.
Dansatoarele sunt în număr de șapte, ca zilele săptămânii, poate o invitație de a petrece aici ca oricând. S-au prins de mâini, una cu fața, alta cu spatele, câte trei de-o parte și de alta a celei din mijloc, singura care nu dansează: e triumful, “clou”-ul spectacolului, cântăreața solistă.
Grupurile de trei amintesc de cele trei Grații, însă în timp ce acestea stau nemișcate lăsând doar ritmul liniilor să vorbească unduind, în fetele de aici, cu călcâiele azvârlite în aer, vibrează mișcarea, poalele veșmintelor desfăcute saltă în dans. De un adevăr crud sunt figurile lor, în special a doua din stânga, celelalte fiind mai puțin descifrabile: în toiul dansului vesel, ochii sunt triști, privirea grea, gura crispată, străduindu-se să zâmbească, deși nu-i vine; o față pe care simți, cu toate că nu se vede, prezența corectoare a fardului.
În fine, al treilea basorelief de pe această fațadă, foarte deteriorat, pandant al scenei cu pescarul, pare să fi înfățișat o luptă, și dacă ochii nu mă înșeală, luptătorul din stânga era un centaur.
Dramatică este și aici figura, singura parte mai întreagă, de un realism neașteptat: ai impresia că pe omul acela l-ai întâlnit ori îl poți întâlni oricând pe stradă.
Venind dinspre intersecția unde pe colț se afla fostul cinematograf Feroviar spre gară, un alt basorelief spune o altă… poveste.
Viteza mișcării imobile este furtunoasă: în centru un armăsar lăsat pe picioarele din spate se pregătește să sară peste corpul unei femei goale, culcate; este evident că o va zdrobi sub copitele din față, iar luxura, voluptatea maximă întruchipată de femeie, nu încearcă să se ferească, dimpotrivă, pare că așteaptă lovitura sau o altă atingere, mai puțin dureroasă.
Nici n-ar putea să scape, de vreme ce armăsarul este al patrulea și ultimul cal al Apocalipsei, calul gălbui, care apare după ruperea pecetei a patra: “Cel ce sta pe el se numea Moartea”. Un coif donquijotesc, o sabie la șold, în mâna dreaptă balansată înspre spate ca pentru a-și lua avânt – o coasă. Straniul cavaler are pieptul ferecat într-o armură și în urmă îi flutură o mantie zimțată, ca o aripă stingheră. Picioarele dezgolite până sus mai au carne pe ele, așadar orbitele goale, osul nasului cârn sunt doar o mască, pe care o poartă nu pentru a se ascunde, ci pentru a vesti tuturor cine este. În urma cavalerului, vine târându-se un schelet, cu o suliță în mâini. Nu mai încape dubiu: este alaiul morții, din care mai vedem o femeie despletită, pe față cu o expresie de disperare și extaz; vine într-un car ciudat tras de câini rânjiți, cu o mână ține hățurile, cu cealaltă flutură un laț. Deasupra, cu aripile desfăcute, o pasăre, poate o bufniță, iar în partea cealaltă – un liliac în zbor.[4]
***
În 1927 grădina a fost luată în antrepriză de regizorul Sică Alexandrescu, proaspăt venit de la Teatrul Naţional din Cluj, pe care a aranjat-o pentru spectacole teatrale. Stagiunea s-a deschis la 10 iunie 1927 cu D’ale carnavalului. Distribuţia era măreaţă: Ion Morţun – Crăcănel, Alexandru Ionescu Ghibericon – Nae Girimea, Const. Toneanu – Iordache, Mişu Ştefănescu – Iancu Pampon, Vily Roman – Ipistatul, Toto Ionescu – Miţa Baston, Nelly Caracioni – Didina, Natalia Ştefănescu, Stanca Alexandrescu. Presa anunţa deschiderea stagiunii:
„Compania dramatică Teatrul Nostru, care debutează prin a înfăptui mult doritul teatru de cartier. Având sprijinul preţios şi înţelegător al dl. Alexandru Hodoş, directorul Teatrului Naţional, şi bucurându-se de concursul larg al inimosului primar de verde, dl. Dr. Nicolae Lupu, Teatrul Nostru se prezintă cu garanţii de seriozitate indiscutabile”.
În aceeaşi vară a avut loc o a doua premieră, Cinematograful de Blumenthal şi Kadelberg, localizare de Paul Gusty, în care a fost remarcat pentru verva jocului actorul Alexandru Ionescu-Ghibericon, fratele profesorului de filosofie Nae Ionescu.
***
În 1934 Grădina Marconi a devenit sediul de vară al Teatrului Vesel. Spaţiul a fost închiriat de Aurel Ion Maican împreună cu asociaţii săi regizorul Sică Alexandrescu şi finanţatorul Puiu Bereşteanu. Directorul artistic era Aurel Ion Maican[5].
***
În 1941 A.I. Maican împreună cu Puiu Maximilian au înfiinţat o trupă de revistă, care a prezentat pe scena de la Marconi spectacolele: Marconi la Marconi, Noi reviste şi Parada Victoriei. Spectacolul Marconi la Marconi, în regia lui Aurel Ion Maican şi scenografia lui Theodor Kiriacoff, aducea ceva din frumuseţea spectacolelor montate în anii ’30 la Teatrul Naţional din Iaşi. Montarea era grandioasă, cu o serie de inovaţii tehnice. Au construit o pasarelă ovală unde aveau loc baletele, puse în valoare prin jocul de lumini produs de un sistem de reflectoare mobile. Efectul vizual era fascinant. Spectacolul nu a avut o viaţă lungă din cauza camuflajului impus de autorităţi. Era vreme de război.
Foto: Willy Prager[6]
În vara lui 1942 A.I. Maican ieşind din asociaţia cu Puiu Maximilian a creat o altă trupă împreună cu fratele său, Geo Maican. Din acest ansamblu făceau parte actorii Ionel Ţăranu, Geo Maican, Fifi Harad, Marcel Anghelescu şi G. Sion. La 10 iulie 1942 s-a deschis stagiunea cu spectacolul Femeile nu mint niciodată93 de Iulius Horst. La începutul lunii august Maican a hotărât ca spectacolele să înceapă de la ora 18. S-a realizat o reţetă de 38.000 lei. Era un adevărat record de încasare. Deşi totul mergea atât de bine, la puţină vreme cei doi fraţi Maican au fost daţi în judecată. Fuseseră învinuiţi de speculă din cauza faptului că ridicaseră preţul biletelor fără să fi cerut autorizaţie de la Ministerul Economiei Naţionale. Fapta era considerată „crimă de sabotaj”.[7]
[1] Elisabeta Isanos – În București fără adresă, Editura Vremea, 2008
[2] Informație dată de arh. Raluca Zaharia
[3] Informație dată de Gabriel Belkine
[4] Elisabeta Isanos – În București fără adresă, Editura Vremea, 2008
[5] vezi Vera Molea – Un regizor uitat, Aurel Ion Maican, Fundația Culturală „Camil Petrescu”
[6] http://willypragher.blogspot.ro/2015/07/10-iulie-1942-redeschiderea-gradinii.html
[7] Vera Molea – Teatrele din grădinile de vară ale Bucureștilro de altădată, Biblioteca Bucureștilor, 2011
