Un sindrom nu vine niciodată singur – „Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat” de Aurora Liiceanu

O să încep cu finalul cărții. În ultimul capitol, Aurora Liiceanu ține să facă diferența dintre faimă și celebritate și bine face. Ba, mai mult, dă câteva exemple din spațiul românesc postdecembrist elocvente nu doar pentru specialiști, cât mai ales pentru oamenii obișnuiți. Cei din urmă sunt fascinați sau prinși iremediabil în capcanele efemerității vândute pe post de rețete de succes în viață în mass-media ultimilor ani. Din ce în ce mai mulți sunt dispuși să arunce sume foarte mari de bani ca să se remarce, să iasă din rândul anonimității și astfel să câștige capital de imagine (cercul se închide în momentul în care imaginea „se vinde” singură). Falsele modele ale lumii contemporane nu trebuie decât să zmbească, să participe la tot felul de evenimente publice (de exemplu, lansări exclusiviste pentru unele branduri), să facă o minimă conversație cu jurnaliștii (pentru asta nu e nevoie de prea multă școală, nu-i așa?), să promoveze un stil de viață mai mult decât păgubos pentru oamenii obișnuiți. Vă las pe voi să descoperiți modelele despre care pomenește autoarea și mă bucur că printre ele a strecurat-o și pe o celebră prezentatoare de știri tv, despre care, în mod obișnuit, nu se aud decât cuvinte de laudă.

Greta Garbo a fost unul dintre primele personaje iconice ale cinematografiei mondiale. Prinsă între două epoci ale filmului, a reușit să facă față cu brio tranziției de la filmul mut la cel vorbit, dar s-a și retras din lumina reflectoarelor la o vârstă timpurie. A trăit suficient de mult încât să stârnească controverse, să le întrețină mai mult sau mai puțin voit și să alimenteze continuu zvonurile născute din nevoia ei de izolare, de absență din lumina reflectoarelor. Ce e de remarcat în demersul Aurorei Liiceeanu este că insistă pe anumite aspecte – date ale porblemei – care au contribuit decisiv la transformarea Gretei Garbo într-un adevărat simbol al celebrității, deși una neasumată fățiș. Insistența cu care revine asupra amănuntului că actrița nu a avut mai mult de șapte ani de școală nu este întâmplătoare, ci una menită să scoată din uz teoriile care o transformă pe Grabo într-o divă sofistificată, rafinată și cultivată. Nu, ea n-a fost nimic din toate acestea, nici în timpul cât a filmat, nici după retragerea din fața reflectoarelor. Diagnosticul pus pe Aurora Liiceanu este unul realist, confirmat de suita de comportamente și atitudini proprii ei până la moarte. Combinația unică dintre un șarm personal, greu identificabil ca sursă, lipsa de cultură, dorința de a epata, nevoia de a-și conserva spațiul personal (poate și pentru că era perfect conștientă că n-ar fi făcut față unui om inteligent și rafinat), dorința de a lăsa totuși urme (colecțiile de artă vândute pe sume exorbitante după moartea ei nu sunt altceva decât confirmări ale dorinței de a nu fi uitată), toate acestea și încă alte câteva fac din Greta Garbo prototipul perfect pentru a ilustra un sindrom.

Date și evenimente adunate la un loc cu trăsăturile de personalitate transformă Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat într-un adevărat studiu de caz. Aurora Liiceanu nu înflorește cu nimic datele problemei, face ordine în noianul de informații cu o acribie demnă de un adevărat cercetător (ceea ce și este, pe fond, înainte de a fi scriitoare), descrierea pare pe alocuri desprinsă dintr-un adevărat raport de caz, ceea ce s-ar putea să frustreze pe amatorii de can-can-uri și/sau biografii romanțioase. Dacă prima parte a cărții este dedicată în întregime Gretei Garbo, cine a fost și cum a reușit ea să mențină reflectoarele pe ea atâția ani, partea a doua este dedicată corelării sindromului care poartă numele actriței cu alte două, cel al eroului fiind și foarte bine exemplificat cu celebrul caz al lui Jack Spintecătorul. Scriitoarea nu divaghează de la subiect, ci doar închide un cerc, ilustrând astfel ideea că, din punct de vedere științific (psihologic pe fond) rareori vorbim despre prezența unui singur sindrom la o persoană sau personalitate publică de genul Gretei Garbo. Un amănunt deloc nesemnificativ este menținerea în centrul atenției a tuturor factorilor care contribuie la apariția și dezvoltarea unui sindrom cum este cel al eroului, să spunem: factori ereditari, factori de ordin social și factori de ordin cultural.

«S-ar putea scrie mult despre cât de recurent rămâne în mentalul colectiv cazul Jack Spintecătorul, un personaj care mereu revine în atenție. Și nu este singurul, nu este singura enigmă care antrenează imaginația oamenilor doritori să o rezolve

Ne putem imagina un șir de mărgele, așa cum folosea Bluma Zeigarnik în experimentele ei, care nu se termină, la care mereu se pot adăuga mărgele. Neterminat fiind, el, șiragul, incită imaginația multor oameni, specialiști sau profani, ripperologi sau nu, care speră că ei vor face marea descoperire, vor afla cine a fost Jack Spintecătorul. Sunt sigură că Bluma Zeigarnik nu s-a gândit că ceea ce a constatat ea ține de tendința oamenilor de a închide un cerc, de a pune capăt unei incertitudini. Dacă lăsăm neterminat șiragul de mărgele e ca și cum capătul lui ar fi o deschidere pentru alte drumuri, gânduri, speculații.

Așa cum scria Mateiu I. Caragiale: „Sunt lucruri ticluite să rămână pentru totdeauna – pe veci – sub pecetea tainei”.» (pp. 156-157)

Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat se recomandă aproape singură pentru o lectură lejeră, de vacanță. O carte care este departe de orice urmă de prețiozitate, dar care nu face nicio concesie din punctul de vedere al documentării și al ierarhizării informațiilor între cu adevărat importante și deloc esențiale în context. Un bun prilej de meditație asupra a ceea ce ne dorim pentru copiii noștri, asupra proiecțiilor noastre cu privire la viitorul lor și, nu în ultimul rând, asupra nevoii de a aprecia critic ceea ce primim prin canalele media zi de zi.

Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat de Aurora Liiceanu