„Eu rămân aici” – despre dezrădăcinare sub vitregiile Istoriei

Marco Balzano este scriitor italian, autor al mai multor romane câștigătoare ale unor premii importante, precum: Premiul Corrado Alvaro pentru debut, Premiul Flaiano, Premiul Campiello, ș.a.m.d. În anul 2018, publica romanul Resto qui, ajuns finalist la Premiul Strega și la Premiul Femina, câștigător al Premiului Méditerranée, tradus la Editura Litera, în colecția Folio, în anul 2024 de către Elena Bănică.

Romanul este structurat în trei părți, însoțite de nota autorului referitoare la procesul documentării care a stat la baza scrierii poveștii personajelor surprinse de timp și istorie în satul Curon Venosta, într-o perioadă în care totalitarismele de extremă dreapta ajungeau la putere și începeau să își împartă teritorii, orgolii și destinele oamenilor. Planurile narative care se întrepătrund și se clasifică între interbelic și postbelic sunt concepute sub forma unei scrisori, mărturie a unei mame către fiica sa, care alege, la o vârstă fragedă, să plece alături de unchii ei pentru a nu trăi coșmarul care se contura aievea unei ființe vii și viguroase. O confesiune a faptelor petrecute în timpul care nu le mai era dat să îl petreacă împreună, un jurnal al celor mai grele încercări și doruri de când se despărțiseră definitiv.

Nu-ți voi povesti despre absența ta. Nu-ți voi spune nici o vorbă despre toți anii petrecuți căutându-te, despre zilele petrecute în prag cu ochii la drum […] Nu-ți mai povestesc despre lunile în care fiecare dintre noi fugea dintr-odată, fără să-i anunțe pe ceilalți, și găsind casa goală credea că, mai devreme sau mai târziu, pădurea avea să-i înghită. Că aveam să fim pierduți pentru totdeauna în încercarea absurdă de a te readuce aici. Aici, unde tu nu mai voiai să stai.

Totul începea în primăvara anului 1923, atunci când amprenta autorității fasciste avea să se simtă și în satul liniștit și idilic din Tirolul de Sud, când, după o lungă instrucție pentru a deveni institutoare, Trina realizează că singurul mod în care își va putea exercita meseria avea să fie cel clandestin, în subsoluri umede și mucegăite, la lumina palidă a unor lămpi, acolo unde va putea să își învețe consătenii limba maternă, era primul impact al pierderii identității, direcției, prieteniei.

Mussolini a pus să fie redenumite străzile, pâraiele, munții… Criminalii i-au deranjat până și pe morți, schimbând inscripțiile de pe morminte. Ne-au italienizat numele, au înlocuit firmele magazinelor. Ne-au interzis să ne îmbrăcăm în portul nostru tradițional. De pe o zi pe alta, ne-am trezit cu învățători venețieni, lombarzi, sicilieni. Ei nu ne înțelegeau pe noi, noi nu-i înțelegeam pe ei. Aici, în Tirolul de Sud, italiana era o limbă exotică, o limbă pe care o auzeai din vreun gramofon sau atunci când sosea vreun vânzător din Vallarsa care urca spre Trentino ca să facă negoț în Austria.

În plin proces de a formare a omului nou, regimul fascist impune controlul, încercând să acapareze fiecare ungher din viețile tihnite ale locuitorilor din acest sat, reușind, alături de nazism, să împartă oamenii și propriile lor convingeri în pro-fasciști sau pro-naziști, puțini mai rămânând în afara timpului lor istoric. Tăvălugul totalitarismului avea să șteargă ordinea existentă, instaurând teroarea, neîncrederea, panica, conducând la metamorfoze nebănuite de nimeni, contexte în care pacea de ieri a fost transformată în zbuciumul din noile zile.

Pe fundalul noilor realități, o temă predilectă a romanului este prietenia ca un tribut al altor timpuri, prietenia dintre Trina, Barbara și Maja, o legătură adolescentină puternică, dar care avea să fie ruinată de toate schimbările survenite subit în Curon, de unde, într-un fel sau altul, fiecare, pe rând, avea să fie smulsă, despărțindu-se pentru totdeauna, însă însoțite pretutindeni de un sentiment mai vag sau mai accentuat de vină, vina de a nu putea să se ferească una pe cealaltă de coșmarul pe care îl trăiau.

O altă legătură între personaje conturată minuțios de autor este povestea de dragoste dintre Trina și Erich, cel care avea să îi devină soț, alături de care avea să îndure tot răul care avea să vină, care avea să se arate în viețile lor, transformându-i complet. Cu atât mai mult, aceștia devin legați prin iubirea purtată locului în care s-au născut și au trăit, dar și prin dorul copilului pierdut, fiecare păstrându-i amintirea în felul său. Erich este un personaj rotund, conturat complex și detaliat prin prisma acțiunilor sale, aflându-se întotdeauna de partea conservării comunității sale și a valorilor pe care le cunoștea, ajungând, spre sfârșitul anilor ’30 în conflict cu noua orientare politică, cea pro-hitleristă, mai ales cu propriul fiu, un adept fanatic al dictatorului nazist.

Numai atunci când germanii au preluat controlul total a teritoriului și a devenit limpede că Mussolini, indiferent că era prizonier sau liber, nu mai avea nicio putere, numai atunci când ordinele și directivele transmise de centrele de comandă de la Merano au anunțat cu litere de-o șchioapă că se pregătea chemarea la arme a bărbaților, am înțeles ce-l îngrijora atâta pe Erich. El, care-i văzuse pe naziști omorând și luând prizonieri pe front, știa că decizia lui de a rămâne la Curon, în loc să plece în Germania atunci când avusese de ales, însemna o pedeapsă de ispășit. Germanii aveau să-i ia la ochi în primul rând pe cei care nu plecaseră în ’39. Pe cei care nu crezuseră orbește în Hitler încă de la început.

Astfel, avea să înceapă războiul și un nou drum pentru Trina și Erich, cel al pribegiei și fugii în munți, acolo unde să nu fie găsiți și nevoiți să se supună unui alt tiran. Părăsirea casei se face sub semnul regretului și durerii profunde ale dezrădăcinării, ale împachetării întregii vieți într-un rucsac purtat în spate cine știe spre unde, al incertitudinii revenirii și regăsirii propriului prag. Convingerea că, la un moment dat războiul avea să se sfârșească, reprezintă un motiv al luptei pentru supraviețuire în necunoscut, în frig și foame, în condițiile acceptării că moartea este un prag, este un dat firesc și că te poate transforma într-o clipă într-un criminal pentru a apăra ceea ce iubești.

Am plecat în miezul nopții. Am aruncat o privire spre bucătărie și la lighean. Împăturisem cu grijă cârpele și le așezasem unele peste altele, paharele încă mai picurau. În aer se simțea mirosul de carne crudă. Deasupra muntelui Ortles se vedea semiluna. L-am dezlegat pe Grau, care a ridicat capul și m-a privit cu ochi mijiți.

Coșmarul părea a lua sfârșit în 1945, odată cu capitularea Germaniei și sfârșitul războiului. Se anunța pacea, o reașezare în tiparele vieții firești. Reîntoarcerea acasă, regăsirea animalelor și lucrurilor ca atunci când plecaseră le dădea speranță. Satul era mai gol și trist, încă se simțea teroarea și mirosul rânced al morții. Tinerii plecaseră care încotro, Curon era un sat feeric, dar mai gol. Trina și Erich își pierduseră ambii copii, băiatul rămânând tributar propriei sale convingeri politice. Cu toate cele trăite, lucrurile păreau a se liniști, viața putea reînvia, însă nu pentru mult timp. Avea să se reia proiectul barajului, a cărui construcție amenința întregul sat, obligându-i pe oameni să îl părăsească.

După slujbă, Erich m-a luat de mână și m-a dus să ne plimbăm de-a lungul albiei […] părea că e doar o plimbare de-a lungul lacului, dar de fapt nu trebuia să uit, nu trebuia să uit niciodată că acela era un baraj și că înainte, în locul lui, fusese o pajiște pe care mă întindeam cu Maja și cu Barbara și pe care Michael se juca cu mingea și tu alergai fără oprire când tata te striga […] Dacă în acea zi am fi fost întrebați care era cea mai mare dorință a noastră, am fi răspuns că era să trăim în continuare la Curon, în acel sat fără posibilități, din care tinerii fugiseră și în care mulți soldați nu se mai întorseseră.

Curon Venosta nu a fost distrus nici de fascism, nici de nazism, ci de o apă revărsată peste cei vii și mormintele mutate și ele pe deal, peste vieți lăsate în urmă în goana scăpării. Ceea ce a mai rămas este turla catedralei, care a rămas să amintească tuturor că acolo s-a trăit cândva. Astăzi, locul este o atracție turistică, existând un pod pe care turiștii pot sta, privi și se pot fotografia.

Romanul Eu rămân aici are la bază o vastă documentare, numeroase vizite în acel loc, informații primite de la ingineri, istorici, sociologi, profesori, bibliotecari, martori oculari ai acelor timpuri. Astfel, se transformă într-o mărturie a neuitării, un omagiu adus acelor oameni chinuiți de Istorie și apă.

Eu rămân aici de Marco Balzano