ALBĂ CA ZĂPADA – o nouă viziune, aceeași poveste

Pe 4 mai, Teatrul Ion Creangă a avut două motive importante de sărbătoare: împlinirea unei frumoase vârste de 59 de ani, precum și premiera spectacolului Albă ca Zăpada, în regia și adaptarea lui Andrei Răduț, în care au fost puse mari speranțe ale unei noi interpretări, unei noi viziuni asupra unei povești mai vechi decât noi, ceea ce a și reușit.

În Sala Mare a Teatrului Ion Creangă s-a pus în scenă o piesă într-o viziune distinctă, păstrând însă firul roșu al poveștii clasice a Fraților Grimm, dar oferindu-i noutate, și mai multă viață, accente gotice și dramatice, împletite cu cele comice, ludice, descriptive. Locurile au fost complet ocupate, de mici și mari, cu toții dornici să fie parte a ceva inedit chiar în pragul marii sărbători a creștinătății, Sfintele Paști. Încadrat în 60 de minute, spectacolul cunoaște un crescendo, o ascensiune a tonalității și a gravității, aspecte însoțite de o muzică gravă, al cărei rol a fost să își poarte spectatorul, în totalitate, în lumea vrăjită a regilor și reginelor, a pădurilor fermecate, care ascund întotdeauna enigme.

Problematica centrală a expunerii este frumusețea, plecând de la nuanțele sale evidente până la cele mai subtile. Ce îți oferă frumusețe? Chipul sau dragostea pe care o porți în suflet și o dăruiești celorlalți? Ce te face să fii fericit? Frumusețea aparentă și însingurată, promisă doar de cei obligați sau, dimpotrivă, capacitatea de a împărtăși clipe, bucurii, puținul cu mulți sau puțini? Rănile nu se vindecă punând peste ele un simplu te iubesc – cum era înțelesul replicii unuia dintre personaje. Albă ca Zăpada, interpretată exemplar de actrița Ioana Bîndac, este pusă într-o puternică antiteză cu mama sa vitregă, împărăteasa, interpretată cu mult har de actrița Ilinca Atanasiu, antiteză care se construiește nu numai pe clișeul copil – mamă vitregă – ci pe natura interioară a fiecăruia dintre cele două personaje: bunătate/răutate, egoism/altruism, frumusețe/dorința de a-i fi recunoscută pururea cea mai mare, strălucitoare frumusețe.

Oglinda devine un laitmotiv al piesei, obiectul care are puterea de a influența natura vieții sau a morții, de a spune întotdeauna adevărul, chiar dacă acesta provoacă drame, hrănește uri, conduce în mod clar la face din ce în ce mai mult rău. Personificarea oglinzii a fost gândită în accente gotice, susținute de decor, voce, sonorizare, dramatizarea aparținându-i lui Cornel Todea. Nonculorile amestecate cu stridența culorilor vii, muzica și versurile, asigurate de Radu Mihalache, îmbinate cu o coregrafie complexă și ludică, gravă și comică, sub bagheta Anei Iacob, toate acestea au stârnit reacții vii, bucurie și uimire, trecându-și spectatorii de la o stare la alta în același cadru.

Cei șapte pitici, dincolo de a fi personajele arhicunoscute din poveste, primitori și calzi, sunt ilustrați ca reprezentări ale unor calități și defecte umane omniprezente, reliefând natura duală a fiecărei ființe umane, departe a fi perfectă în ansamblul său. Fie morocănos, mâncăcios, mincinos, somnoros, fiecare pitic se prezintă cu bune și rele, păstrând același registru al piesei: grav – ludic, menținându-se, astfel, un spectacol adresat, în primul rând, copiilor de peste 4 ani.

Cifra magică 3 este și ea prezentă, trei încercări ale împărătesei de a scăpa de Albă ca Zăpada, printr-o centură otrăvită, printr-un pieptene otrăvit și printr-o bucată de măr otrăvită. Salvarea prințesei se realizează păstrându-se magia basmului, prințul care sărută prințesa, trezindu-se din somnul de veci, readucând-o la viață și trăind fericiți până la adânci bătrâneți, Albă ca Zăpada reușind să devină stăpâna absolută a regatului, într-un vestmânt alb imaculat, care are semnificația purității, binelui și, de ce nu, a fericirii, care reușește să învingă tot ce e rău și se află sub semnul urii.

Sfârșitul a adus aplauze interminabile, flori și zâmbete, lacrimi stârnite de o emoție atât de natural transmisă de această piesă. Și, de fapt, aceasta este întotdeauna măsura unui spectacol bun, complex, care a reușit să ajungă la toată sala, în forme diferite, dar sub același semn, cel al stării de bine.