Diferitele evenimente legate de istoria românilor și de identitatea lor culturală și de civilizație ridică, pe lângă numeroasele prilejuri de bucurie (inclusiv faptul că sunt zile libere, care presupun adeseori diferite festivaluri, concerte la care intrarea e liberă și pentru care românii au un apetit cu totul deosebit) și numeroase dileme în privința transmiterii/sublinierii semnificațiilor concrete ale acestora. Anul 2018 este un dificil pentru directorii de instituții locale, pentru managerii diferitelor instituții de cultură pentru că trebuie să dea dovadă de multă imaginație, creativitate (ambele încorsetate adeseori de un buget mai mult decât limitat sau chiar simbolic) pentru a face publicul larg, românii în general, să participe la evenimentele propuse, să se bucure împreună cu organizatorii, demonstrând astfel, de ce nu, că aparțin unui pattern de cultură și civilizație de sine stătător. În acest context sunt binevenite ieșirile din tiparele expozițiilor clasice, la care profesorii de limba română și cei de istorie sunt solicitați să facă act de prezență, cu elevi sau fără, sau al pieselor de teatru „istorice”, unele cu subiecte anacronice.
O propunere originală de a celebra „centenarul ce va să vie” (expresia îi aparține inițiatorului proiectului cultural) vine din partea unui dirijor tânăr, plin de viață, de un optimism molipsitor – Cristian Lupeș, care realizează în acest început de toamnă un turneu cu Bucharest Festival Orchestra. Proiectul său 100xEnescu îl readuce în centrul atenției pe acest geniu al muzicii, un român desăvârșit, care nu și-a negat niciodată originile, ci le-a revalorificat ori de câte ori a avut ocazia. Spectacolul cu regie simplă, dar de efect, a poposit și la Oradea, însă se pare că momentul ales – 24 septembrie – nu a fost cel mai fericit, dat fiind numărul destul de mic de spectatori, într-o sală cu o acustică desăvârșită. Una dintre explicațiile plauzibile este faptul că în această săptămână orădenii iubitori de cultură trebuie să facă slalom de la o scenă la alta în cadrul Festivalului de teatru devenit o tradiție a toamnei orădene. Cei care au ales să vină la Filarmonica orădeană s-au bucurat de un regal de aproximativ o oră și 20 de minute de muzică de foarte bună calitate, două miniaturi muzicale selectate ingenios de către Cristian Lupeș pentru a-l pregăti pe auditor pentru piesa de rezistență – Octuorul opus nr. 7 – scrisă de George Enescu la doar 19 ani!!
Dansurile românești ale lui Bela Bartók nu mai au nevoie de nicio prezentare, dar ne bucurăm să le reascultăm ori de câte ori avem posibilitatea – de data asta cântate de o orchestră de coarde tânără, alcătuită din 4 viori, 2 viole și 2 Cello (3 tinere doamne și cinci domni cu poftă de cânta contagioasă). A doua piesă, 5 of Millenium, o capodoperă de cinci minute care demonstrează capacitatea de sinteză uluitoare, dar și cunoștințele muzicale de excepție ale autorului – Liviu Dănceanu – îi reactivează auditorului toate simțurile și îl introduce în contextul muzical deosebit de complex al secolului XX. Astfel ascultătorul este deja „inițiat” și oarecum pregătit să asculte Octuorul lui Enescu, cântat destul de rar datorită dificultăților pe care trebuie să le surmonteze artiștii. De altfel, chiar Cristian Lupeș ne-a avertizat că soluțiile propuse de membrii orchestrei nu au fost de la început acceptate unanim, dar studiul partiturii și exercițiul interpretării propriu-zise i-au făcut pe cei opt membri ai orchestrei și pe dirijor să ajungă la un consens în ceea ce privește abordarea, dovadă că cei din sală nu au perceput nicio sincopă sau cacofonie supărătoare. Dirijorul consideră că Enescu ne „spune” în Octuorul său povestea a douăsprezece personaje al căror vieți se întrepătrund, se despart, iar se întrepătrund. Ca să putem înțelege mai bine piesa lui Enescu putem considera că traversăm un palat cu douăsprezece camere, una mai spectaculoasă decât alta, în fiecare dintre ele descoperind câte un personaj pe care, dacă îl analizăm mai bine, îl putem considera un alterego al nostru din diferite etape ale propriei vieți. Ritmul poveștii crește treptat, pe măsură ce intriga atinge punctul critic, dar finalul este în cele din urmă fericit: corzile viorilor și violoncelelor au vibrat ca un tot unitar. Astfel ascultătorul – călător realizează că a găsit soluția pentru a ieși din labirintul aparent infinit al palatului și are totodată posibilitatea să decidă care dintre personajele cu care s-a intersectat se identifică cel mai bine.
Sperăm să mai ascultăm capodopera lui George Enescu și totodată ne dorim ca dirijorul Cristian Lupeș să-și păstreze optimismul și să ne propună proiecte cel puțin la fel de interesante precum cel dedicat lui Enescu și, implicit, României Mari.
