De ce imaginar și nu imaginat – despre „Atlanticul imaginar” al lui Mircea Mihăieș

Prima ediție a Atlanticului imaginar a apărut în 2002 și avea în jur de 200 de pagini; cea de-a doua ediție a apărut la începutul anului 2024 și are peste 400 de pagini. Diferența de pagini justifică apariția celei de-a doua ediții, spre deosebire de alte cărți la care vorbim despre ediții diferite, când în realitate ar trebui să vorbim de tiraje diferite. Mircea Mihăieș nu s-a grăbit să scoată cea de-a doua ediție, dacă ne uităm la ce și cât a scris în răstimpul scurs între cele două ediții nici nu prea avea cum să se grăbească. Tomuri serioase, grele la propriu și la figurat (ceea ce, din păcate, le face ușor de trimis pe raftul cu cărți despre care se vorbește mult, dar sunt citite la propriu și în întregime de foarte puțini oameni, o știe și autorul, nu degeaba strecoară aluzia în cel puțin două eseuri din cartea care face subiectul acestui articol), care au multe în comun și cu Atlanticul imaginar.

Când am terminat de citit ultimul eseu, cel care, deloc întâmplător se termină cu un schimb epistolar dintre autor și Andrei Codrescu, am realizat că-l poți acuza pe Mircea Mihăieș de conservatorism, dar dacă este să privim în profunzime, în fapt acest conservatorism se transformă într-o fidelitate greu de combătut astăzi, dar mi cu seamă aproape imposibil de regăsit în seturile de trăsături ale oamenilor de litere din generațiile timpului prezent. Conservatorismul la el devine una dintre cele mai greu de identificat calități la un om, și anume consecvența. Atlanticul imaginar devine, din acest punct de vedere, un pașaport de credibilitate pentru Mircea Mihăieș. Să presupunem că există un cititor căruia îi cade în mâini ediția 2024 a Atlanticului imaginar, unul care n-a auzit în viața lui de M.M. dar pe care îl interesează unul sau altul din subiectele eseurile care intră în cuprinsul cărții. Sunt sigură că după primele eseuri citite, va fi mai mult decât curios să afle cine este autorul, dar, ceea ce este cu adevărat important, va înțelege că un subiect de cercetare adevărată nu este și nu va putea fi epuizat niciodată într-un singur eseu (nu contează dimensiunile) sau o singură carte. Dacă privim din acest unghi problema, nici nu prea mai contează numele autorului, pentru că există calități care transcend spațiul (uneori și timpul). „Personajele” din Atlanticul imaginar sunt oamenii Atlantidei, deloc întâmplător jocul de cuvinte care nu-mi dă pace în ultimele zile. În timpul lecturii am scris pe manșeta unui eseu „Oare și-a dorit vreodată M.M. să se fi născut în spațiul pe care a ajuns să-l cunoască mai bine decât mulți alții? Să fie contemporan cu personajele și scriitorii pe care a ajuns să-i cunoască atât de bine?”. Tind să cred că obiectivitatea de care dă dovadă – și de care nu se dezice, deși în ultimele eseuri, cele care fac diferența dintre cele două ediții autoreferențialitatea se strecoară parșiv (sau perfid?) printre rânduri – și-a câștigat-o tocmai pentru că în ciuda faptului că se apropie foarte mult de fiecare subiect în parte, nu se lasă dominat, nu se lasă luat în posesie. Cu alte cuvinte, nu-și pierde luciditatea, nici atunci când se referă în mod expres la propriile atitudini. Aici e timpul să spun că felul cum se ia în seamă denotă un mare caracter, pentru că numai oamenii de caracter posedă și folosesc (auto)ironia ca structură argumentativă de sine-stătătoare menită să contribuie la păstrarea lucidității.

Este evident pentru oricine că Mircea Mihăieș își alege temele de dezbatere (și) în funcție de personajele care le-au născut, dar la fel de adevărat este că nu sacrifică personajul de dragul contextului (literar, dar mai cu seamă social și istoric). Nu claustrează un scriitor precum Joyce în universul cărților care l-au făcut celebru, dar nici nu face greșeala să ignore legăturile dintre trăsăturile de personalitate ale scriitorului și contextul în care au apărut cărțile; niciun amănunt care ține de organizarea socială specifică nu este trecut cu vederea, dar nu știu cum face, că densitatea detaliilor nu vine la pachet cu senzația de aglomerație, de prea mult. Cititorului i se permite o perioadă de acomodare, după care este lăsat să aleagă; dacă îi place, rămâne în mijlocul acțiunii, ca să capete o perspectivă nouă asupra subiectului de discuție, dacă nu, părăsește locul, dar fără resentimente. S-ar putea ca pasiunea pentru Philip Marlowe să fie greu de înțeles pentru mulți teoreticieni ai literaturii, dar Mihăieș își jusitifică apetența pentru subiect și personaj într-un fel anume, apelând la structuri argumentative greu de combătut din punct de vedere logic. După ce citești cele trei eseuri din partea a doua a volumului – Bazar postmodernist, De trei ori Salinger, America literară – începi să înțelegi că apetența pentru romanul polițist de o anumită factură nu e nici desuetă, nici trivială, cu atât mai puțin lipsită de importanță pentru un pasionat de studii literare și/sau culturale. De aici și până la pasiunea pentru cărțile de benzi desenate și Corto Maltese nu mai este decât un pas, două din subiectele de studii preferate de Mihăieș, dar despre care face vorbire în Atlanticul imaginar doar tangențial.

Atlanticul imaginar e un compozit aparte, puternic amprentat de Mircea Mihăieș, de calitățile acestuia de cercetător tenace. Erudit de mare clasă, care te poate speria (când nu încerci un mic exercițiu de adulație) cu capacitatea de a fi la curent cu ce s-a scris pe marginea unei teme. Tind să cred că listele acelea întregi de nume care se văd pe ecran la finalul unei proiecții de film îi sunt foarte cunoscute; dacă l-a interesat un subiect a cercetat (aproape) tot ce s-a scris pe marginea acestuia, a clasat în important – mai puțin important și a dat deoparte „gunoaiele”. Poți să-ți faci lejer o bibliografie minimală numai cu autorii și studiile invocate de Mihăieș într-unul din eseuri, dar abia la eseul despre Dada îți dai seama că nu e nici pe departe un hoarder, un colecționar, o bancă de date. Și-a dezvoltat în timp – se vede și în Atlanticul imaginar acest lucru, pentru că eseurile sunt scrise în perioade diferite de timp – o capacitate rară de a detecta din start esențialul și de a da deoparte secundarul, fără să-l arunce cu totul la coș. Folosește aceste trăsături secundare când te aștepți cel mai puțin, de aceea și spun că Atlanticul imaginar se transformă pe negândite într-un fel de Atlantida (nu, nu sunt tentată deloc să înlocuiesc Atlantida cu Ithaca, s-ar pierde niște personaje pe drum și nici Mircea Mihăieș nu cred că ar fi de acord cu această înlocuire).

Primele eseuri din volum le poți citi și separat, evident, dar dacă le citești ca părți ale unui întreg, realizezi că poți vorbi de un construct literar – Atlanticul imaginar – inventat de Mihăieș, dar perfect autonom de personalitatea inventatorului. Traversarea oceanului nu mai este o încercare greu de dovedit, ci o etapă absolut necesară pentru un cercetător serios. Mihăieș aduce în SUA, dar nu face din asta un capăt de pod, ci transformă primele vizite în precedente deloc periculoase pentru următoarele. Își face prieteni, ajunge să înțeleagă perfect viața literară și culturală de acolo, dar și mai important este faptul că nu-și abandonează personajele. Negarea lui Proteu și Metafizica doliului dau notă și de capacitatea detectivistică dezvoltată în timp (și tind să cred că de dragul „personajelor” lui preferate); la urma urmei, Mihăieș ar fi putut fi un excelent jurnalist de investigație, dar din fericire nu i-a trecut prin cap să-și abandoneze proiectele. Cum se distruge o revistă culturală și Shakespeare and Company vin oarecum ca o extensie a celor două eseuri în care Leon Wieseltier este subiect și personaj, deopotrivă. Nu vezi la prima citire legătura, dar ea există, pentru că nu poți vorbi de viața unei cărți, de istoria ei literară, dacă nu vorbești și de avatarurile apariției ei sau despre cât de importanți sunt oamenii care au susținut apariția ei. Dacă astăzi vorbim despre moartea jurnalismului cultural (ciudat sau nu, în timp ce mă pregăteam să scriu despre Atlanticul imaginar am aflat de moartea lui Bernard Pivot) ar trebui să vorbim și despre schimbarea paradigmei literare, a canonului literar și a altor chestiuni care derivă direct din faptul că nu mai există critică de întâmpinare sau rubrici speciale dedicate noilor apariții în ziare care apar de niște ani. E o notă subtilă strecurată deloc întâmplător într-unul din eseuri, în acest sens, cea în care Mircea Mihăieș spune de ce îi place să citească Vanity Fair și cum justifică el existența interviurilor cu scriitor în revistele glossy.

Pe manșetele câtorva eseuri am însemnări cu multe semne de interogație, cine știe, poate că undeva, cândva, voi găsi și răspunsurile; în alte locuri am râs cum nu credeam vreodată că o să râd citind un studiu literar; la ultimul eseu, cel încheiat cu dialogul epistolar dintre autor și Andrei Codrescu, m-am convins încă o dată (nu era nevoie de o reconfirmare, dar nici nu strică) că distanțarea și luciditatea îl împiedică adesea pe critic să aibă prieteni în lumea literară. Și, totuși, Mircea Mihăieș cultivă asiduu prietenia cu oamenii cărților. Cum de-i iese jocul cu distanțele, ei da, e o întrebare la care mi-ar plăcea să aflu răspunsul. Atlanticul imaginar e și un volum al paradoxului: se citește foarte ușor, chiar dacă subiectele sunt foarte serioase, profunde și deloc expediate.

Atlanticul imaginar de Mircea Mihăieș