„Copilăria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru Stănescu

Am ajuns la Copilăria lui Kaspar Hauser pentru că cineva, la un moment dat, se simțise lezat* de această carte și era mare vâlvă pe facebook. Anterior avusesem o experiență foarte faină cu Abraxas despre care am și scris și eram curioasă cu referire la cum mai poate deranja literatura pe cititorul contemporan.

Citesc pe copertă, Copilăria lui Kaspar Hauser, o reinterpretare a motivului literar al copilului crescut de lupi. Ce tangență are Kaspar cu lupii, nu prea am înțeles, dar trec peste.

Adevărata istorie a lui Kaspar Hauser rămâne un mister al secolului XX. La 26 mai 1828, un adolescent apare de nicăieri într-o piață a Germaniei (detalii pe Wiki) purtând cu el două scrisori. Este luat de către polițiști pentru a elucida situația. Adolescentul este foarte puțin integrat, se deplasează cu dificultate, preferă doar pâine și apă, nu tolerează carnea și legumele. Kaspar spune o poveste în care a fost crescut într-o cameră mică și întunecată, dormind pe podea în poziții inconfortabile și hrănit cu pâine și apă de către necunoscuți, iar când se dorea să i se facă o igienă elementară, era drogat.

Istoria lui Kaspar încă a rămas neelucidată, pentru că în mare parte a fost considerată o autoficțiune, iar unele surse indică cum că, probabil, el ar fi suferit de sindromul Münchhausen. În acea vreme se făceau diferite teorii cu privire la proveniența sa, abia în 1991, o analiză genetică va infirma teoria conform căreia ar fi un copil de descendență princiară ținut în captivitate. Dar oare ce o fi având în comun Bobiță cu Kaspar?

Bobiță, 9 ani, copil bolnăvicios, silitor la școală se trezește după o perioadă de prelucrare cu un nou tată. Tătuțu, un personaj comun, cu burtă revărsată și picior de pitic, carismatic, victimă a celor 7 ani cu mama și 12 ani cu tata, a cărui soție curvă fugise cu ginecologul Flocea, un bulache. Tătuțu miroase a bere și mici, dar este un om foarte descurcăreț. Mama, Bobiță și Tătuțu sunt plasați într-o realitate a României anilor ’80, într-un București periferic și divers similar celui din Abraxas, unde cotidianul bătea prin actualitate până și cele mai mari conflagrații ale lumii.

Urmează:

Anii ’90 – Bobiță devine adolescent cu limbaj de cartier, proaspăt exmatriculat fumând cu prietenii lângă Crematoriu;

’00 – student la litere, rupt între tot felul de joburi…

…mult alcool și o Alină…

…editor…

…apoi Bobiță face aproape 40 de ani și toate aceste roluri se aliniază frumos ca pozele într-un album în umbra copilăriei sale.

Urmează Criza. Laitmotiv:

They fuck you up, your mum and dad.

They may not mean to, but they do.

They fill you with the faults they had

And add some extra, just for you.

Philip Larkin

Până la urmă, ce au în comun Bobiță cu Kaspar? Neglijența parentală? Lipsa de iubire? Incapacitatea de integrare?

Toate la un loc? Rămâne să decidă cititorul…însă eu mă bucur că am ajuns să îmi mut acest roman mai sus pe lista proprie de lecturi, chiar dacă discursul care a favorizat acest lucru era fundamental eronat.

Copilăria lui Kaspar Hauser este un roman bine scris și autentic, cred că printre cele mai bune lecturi (personale) ale acestui an. Este ușor să te regăsești în rolul lui Bobiță, cel puțin eu pot să-l înțeleg ușor, fac parte din aceeași generație, dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost paralelismul dintre mitul reginei Cretei, Pasiphae (cea îndrăgostită taurul alb, mama Minotaurului) și sfârșitul tragic al lui Bobiță. Să îți alegi un sfârșit congruent cu esența proprie este o forma supremă de acceptare? Nu știu, dar această întrebare și-a găsit ecou în mintea mea câteva zile, pentru că până la urmă despre asta e literatura.

Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu