Rusia Medievală la Vodolazkin și Tarkovski. Credință vs. marxism în Rusia de azi.

E al doilea roman pe care-l citesc de la scriitorul Evgheni Vodolazkin, născut la Kiev în 1964, loc unde și-a făcut studiile universitare. E filolog specializat în limba rusă veche. Acum este cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Pușkiniskii Dom) din Sankt-Petersburg. Ucraineana și rusa au rădăcini comune, viziunea față de Stalin îi despart mai degrabă decât importurile de cuvinte poloneze la ucraineni. Pro-european declarat, romanele lui Vodolazkin au drept fir roșu un discurs profund despre istorie, despre lipsa ei de țel, mai precis. Dar și despre dragoste și credință, sentimente copleșitoare descrise fermecător, greu de distins unul de celălalt și care fac romanele lui Vodolazkin atât de rusești.

Rusia Medievală la Vodolazkin și Tarkovski

E greu să nu pui cele două nume împreună. Nu-s primul care o face. În general e amintit filmul „Andrei Rubliov” al marelui regizor Andrei Tarkovski atunci când se vorbește de „Laur” de Evgheni Vodolazkin. Se completează reciproc! Sunt două fresce impunătoare ale unor timpuri vechi și tulburi, Rusia secolului XV. Filmul e despre celebrul pictor de icoane Andrei Rubliov, canonizat de Biserica Rusă în 1988. Cartea e despre un vraci imaginar, Arseni, mare vindecător de ciumă în același tulbure secol XV, când creștinismul se împletea într-un mod destul de greu de înțeles azi cu păgânismul. Dar ambele realizări sunt adevărate capodopere!

În film, secvențele (filmul e alcătuit ca o suită de secvențe) descriu cu mult rafinament și realism crud atât credința, dar și societatea de atunci. Desigur, nu lipsesc cadrele tipice lui Tarkovski, largi, lente, cu fulgi căzând și ape curgătoare, simboluri care invită la meditație despre trecerea timpului și insignifianța vieților individuale. Vedem țărani (mujici) încă fideli tradițiilor păgâne, refractari la creștinism, chiar creștinați cu forța, biserici arse, tătari intrând călare pe cai în bisericile ortodoxe, totul cu voia cnejilor ruși. Chemat să picteze Sfânta Treime la Moscova, Andrei Rubliov caută mai degrabă să-ți (re)întemeieze credința, decât să-și confirme talentul. Rătăcește în căutarea credinței, făcând legământ de tăcere. Din el îl scoate un puști care, mințind că știe niște secrete despre cum să facă un clopot imens, reușește să-și ducă la bun sfârșit lucrarea. Plânge în brațele călugărului Andrei Rubliov, care îi propune să meargă împreună la Moscova. Sfânta Treime pictată de Rubliov este o lucrare de referință: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt pictați având înfățișări asemănătoare pentru că au aceeași esență!

În cartea lui Vodolazkin, limbajul este absolut cuceritor! Dar și imaginile obținute cu ajutorul acestuia, străbătute de un suprarealism magic, subtil. Vedem călugări care zboară, sticle de plastic în secolul XV sau morți care învie pentru a mai adăuga un post-mortem. Specialist în rusa veche, Vodolazkin aduce ceva din savoarea acelor scrieri. Frazele sunt scurte, timpul e prezent. Suntem, efectiv, în Rusia Medievală. Apar inserții din realitatea de azi, viitor pentru timpul de atunci. Dau farmec și susțin ideea lui Vodolazkin, aceea că nu există, în realitate, timp. Viziunile despre viitor apar grație unui personaj, călugăr catolic, Ambrogio, care are acest dar. Romanul nu merge pe cheia realismului din filmul lui Tarkovski, ci mai degrabă pe linia unui realism magic. De asta se și completează reciproc. Ca și personajul din „Aviatorul”, Arseni din „Laur” are o iubire profundă pentru Ustina, care merge până la depersonalizare. Se îndrăgostește în tinerețe de o fată, face un copil cu ea, însă evită să oficializeze relația. Ea naște în condiții improprii, copilul se naște mort, iar mama îi urmează. Din acel moment, viața lui Arseni e închinată Ustinei. Îi vorbește oriunde merge și se supune la cele mai aprige chinuri tocmai pentru a-i arăta cât de mult o iubește. Trăiește, practic, viața ei, a lui nu mai contează. Schimbă mai multe nume într-un timp fragmentat, care e unit doar de credința în Dumnezeu:

„A fi un mozaic nu mai înseamnă să te desfaci în bucăți, a răspuns starețul Inokenti. Numai de aproape pare așa, că fiecare părticică în parte nu are legătură cu celelalte. În fiecare dintre ele există, Laure, ceva mai important: aspirația către cel ce privește de departe. Spre cel care poate să cuprindă toate pietricelele dintr-odată. El le adună cu privirea sa. Așa e, Laure, și în viața ta. Tu te-ai dizolvat în Dumnezeu. Tu ai frânt unitatea vieții tale , ai renunțat la numele tău și chiar la persoana ta. Dar și în mozaicul vieții tale există ceea ce unește toate părțile ei componente: aspirația către El. În El, ele se adună din nou.”

Romanul se încheie într-un fel de oglindă întoarsă. Izgonită din sat, o fată însărcinată cu un copil din flori își găsește adăpostul în peștera acum pustnicului Laur. Căutată de săteni pentru a fi omorâtă, se crede că din cauza sarcinii ei s-a abătut foametea peste sat, pustnicul ia asupra lui viața viitorului copil și declară că e tatăl lui. Laur moare în noaptea în care fata naște, ținând copilul în brațe. La moartea lui se află cine e tatăl copilului, anume brutarul satului. Laur e înmormântat ca un sfânt, toată Rusia îi știa faima de vraci care vindeca prin puterea credinței, nu prin cea a ierburilor.

Credință vs. marxism în Rusia de azi

Atât în romanul „Aviatorul”, cât și în „Laur”, Vodolazkin dezvoltă un fel de filosofie a istoriei. În cronica la „Aviatorul” am amintit de Karl Popper și criticile lui împotriva marxismului. Puteți citi cronica aici. Sunt aceleași idei și în „Laur”. Timpul nu există. El ne-a fost dat pentru a putea percepe realitatea. Toate timpurile există deodată, împreună. Călugării au viziuni despre viitor. Iar numai o persoană individuală, repetă Vodolazkin, poate avea un țel, însă nu și istoria per ansamblu. Marx spunea că istoria are un sens și că împlinește o profeție, aceea a triumfului clasei proletare. Profeția oricum se împlinea, ea nu putea fi decât încetinită. Iar cine o încetinea, merita să moară în pușcării. Această idee a făcut cele mai multe victime în istoria umanității.

Istoria e doar o ramă care strânge laolaltă istoriile individuale, ne spune Vodolazkin. Timpul e oricum, e și liniar, e și fragmentat, e și circular. E și trecut, prezent și viitor împreună. Adică timpul nu există! Iar țel poate avea doar o persoană individuală, istoria generală nu are un țel. Reîntoarcerea la credința ortodoxă medievală îi oferă lui Vodolazkin câmpul propice de a repudia teoriile marxiste. Același lucru face și în „Aviatorul”, prin intermediul victimelor GULAG-ului. Cine este Evgheni Vodolazkin? Un mare scriitor care ne-a făcut să ne îndrăgostim din nou, în vremuri politice tulburi, de profunzimile amețitoare ale sufletului rus.

„Laur” de Evgheni Vodolazkin