când voi
ajunge
fără nimeni
voi rămâne
una cu mine
R.P
Scriitorii ne vrăjesc prin faptul că pot articula dorințele nearticulate ale cititorului, dorințe atât de cufundate în adâncurile inconștientului, încât nici nu ne dăm seama când ele s-au copt deja. Magia cărților stă în decorticarea cotidianului pentru a ajunge cu ajutorul cuvintelor în miezul lucrurilor. Citesc pe coperți: susținem curajul femeilor de a porni pe calea transformărilor personale, puterea lor de a încerca și de a reuși în viață, precum și dorința de a face lumea lor și a celor din jur mai bună. O mie și una de eu fără umbre a Radmilei Popovici este o carte tribut, un drum al cunoașterii de sine și al transformării, o carte despre și pentru femei.
Să te regăsești în versurile poetei e foarte ușor…fiică, soră, mamă, iubită, cunoaștem aceste roluri și le îmbrăcăm ca pe niște rochii, uneori rămânând încorsetate în croiala lor. Am trăit unele poeme pe propria piele și m-au durut. Ajunsesem la un moment dat la unul dintre ele și am rămas acolo. I-am scris Radmilei și ea mi-a spus purtând zâmbetul ei absolut genuin: știam că vei da de el. Am rămas pe acea pagina pentru că îmi găsisem destinația pusă pe foaie.
O mie și una de eu fără umbre este de fapt o antologie, poeme special alese de autoare care vin să întregească un drum al renunțării. Durerile ei scrise pe pereții inimii vor țâșni într-un roșu aprins, un strigăt intens și plin de rugăciune picurând pânzele scrijelite cu chipuri rupte din icoane, sau tăceri care curg molcom pe picturile ninse ale Florinei Breazu.
…
uită supărarea cheamă-ți cerul
înapoi adună-l pe bucăți în priviri
nu mai umbla plouată
fiecare cu fulgerul tunetul
și noroiul său
prea puțini poartă pe umeri
câte un curcubeu în plus sau
câte o basma curată în buzunar
pentru lacrima altuia
(fragment Fără martori)
…
răcoarea îmi acoperă
umerii cu vântul
mă roagă să nu o uit
vă reveni
dacă ar fi trăit
sora mea i-aș fi purtat
și cele mai vechi haine
le-aș fi simțit fibrele
proiectoare mi-ar fi fost
umbra mai deasă
niciun râu nu duce undeva
dacă nu e cineva la capătul
lui să te aștepte cu o pâine
nici o noapte nu-și merită
somnul dacă nu e o stea
să-ți știe numele
iarba care răsare peste pragul
casei noastre mamă vrea
să se lungească pe
covorul bunicii
n-o tăia
las-o
( Las-o)
…
M-a trezit luna
mă privea țintă
de după perdeaua
de ceață
am dat la o parte
perdeaua de voal
mi-am lipit fruntea
de geam
aburea
cum e să fii lună
cum e să stai trează
în fiecare noapte
cum e să te știi
singură în întuneric
am întrebat-o
tăcea polisemantic…
(în lanțuri, fragment)
te dezmierd în limbi
nevorbite
tu știi că cele mai tandre gesturi
nu au nevoie de cuvinte și eu
te tac
colorând umbra unui nuc
de departe seamănă cu un arbust de magnolie
care-și leapădă frunzele
în decembrie dar ele
rămân
fidele umbrei lui până
în martie când cineva
le adună cu grebla
sau cu mâna
te tac adânc
într-un punct
din care se poate
naște un univers
nou unul
de necucerit
te tac fulgerător
simt în șira spinării
o tăcere
te tac să te pot auzi dincolo de
” la început a fost cuvântul”
nu-s doar o femeie care tace
nu-s doar o femeie care tace și scrie
nu-s doar o femeie care tace și scrie
scriindu-te
nu-s doar o femeie care
nu-s doar o femeie
nu-s doar
nu-s
(te tac, fragment)
Femininul descătușat al Radmilei Popovici este prins în artă. O țesătură fină de culori uneori diafane, alteori diabolice, echilibru șubred între sfințenie și păcat. Dacă stau să mă gândesc, femeia însăși este o formă de artă abstractă, contururile ei se întrevăd ușor în liniile incerte ale lumii. Uneori încep să cred că femeile ieșite din cercul samsarei ajung să devină pisici, ca să fie lăsate de capul lor neîncadrate în tiparele sociale. Asemeni unei Șeherezade războinice, Radmila Popovici plămădește coca mai multor posibilități: una cu tine, niciuna, unică, toate pe una, una cu pământul, de una singură pentru a putea să adauge viață luminii și lumii.
Poemele își poartă umbrele. Ele vin în tandem cu un istoric cromatic intens, adânc aproape violent, dar aceste umbre ajung să fie integrate prin intermediul acceptării.
…
m-am văzut urâtă
și mi-am urecheat
sufletul l-am tras de păr
l-am pălmuit l-am certat
de ce ești urât
urâtule
sufletul a lăsat
privirea în jos pe obraji
îi curgeau șiroaie de versuri
învinețite de milă de ciudă
mi-am jupuit pielea mi-am aprins
părul de pe cap mi-am scos
pe rând dinții mi-am smuls
limba le-am aruncat pe toate
în moarte
mi-am bocit până la os
carnea trădătoare sângele
fugar mintea ah
mintea
mi-am călcat pe inimă
am luat cuvântul
urâtă
în mâini să mă
oglindesc
în el
(urâtă, fragment)
O mie și una de EU fără umbre este intens feminin fără a fi feminist, este despre un parcurs care poate fi al oricui. Un parcurs rotund ca un uroboros care începe cu: când voi ajunge fără nimeni voi rămâne cu mine și se termină cu o autobiografie. Perfect închis.
Note
Ilustrație
Florina Breazu, artistă plastică
FLORINA BREAZU, artistă plastică, Maestru în Artă, s-a născut pe 5 ianuarie 1973, la Chişinău. A absolvit Colegiul de Arte Plastice A. Plămădeală” din Chişinău, apoi şi-a continuat studiile la Cluj, laşi, iar în 2021 susține teza la UNARTE Bucureşti şi este Doctor în Arte Vizuale. Din 2022 deţine funcția de Preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova.
Tiparul a fost susținut de Centrul de Drept al Femeilor cu sprijinul financiar al Suediei.
Centrul de Drept al Femeilor (CDF) este o organizație non-guvernamentală înregistrată în anul 2009 şi înfiinţată de un grup de femei-juriste din Republica Moldova. CDF pledează pentru egalitate de statut dintre femei şi bărbați în viața publică și în cadrul familiei şi sprijină procesul de reformare a politicilor, legislației, cadrului instituțional și de oferire a serviciilor specializate pentru victimele violenţei în familie și în bază de gen.
