Copacul Lumii

„Râzând Odin și ridicându-și cupa/ M-ar saluta.” (Odin și poetul, Mihai Eminescu)

În urma unui accident – căzuse din copac – o tânără își pierde ochiul stâng, căpătând o înfățișare groaznică. Este desfigurată. În schimb, obține o nesolicitată însușire stranie, care, mărturisită, ar obliga-o să rămână închisă într-un spital de psihiatrie: înțelege și percepe, doar prin simpla atingere a hainelor, gândurile și emoțiile celor din jur. Marta nu se mai recunoaște în oglindă și își dă seama că este momentul să afle cine este ea cu adevărat.

La 17 ani, fără un ochi și cu obrazul stâng brăzdat de o cicatrice neagră, fata se simte asemenea unui monstru și, căutând o explicație, se întoarce în ținutul bunicii materne, o zonă unde-și petrecuse copilăria. Mormor, bunica Martei, locuiește într-o cabană, la marginea lumii, în plină mitologie norvegiană. Marta nu-și mai găsește bunica în viață, în schimb, descoperă că un tânăr ocupase, fără niciun drept, casa acesteia.

Stig și Marta trec împreună printr-un coșmar, construit minuțios, după rețeta unui thriller actual: corbi, umbre, urlete de lup, oameni sfârtecați de un spirit rău, sufletele morților urcând și coborând ca pe o scară, chiar și o păpușă fără un ochi. Toate acestea se întâmplă din pricina ignorării unei datorii asumate, așa cum se vede pe parcurs, din lectura jurnalelor de familie și din mesajele transmise de latura feminină a neamului.

Se dovedește că întunericul e mai bun decât lumina, și nu invers, cum credea Marta. Atmosfera romanului este întunecată, tensiunea fiind obținută prin tergiversarea dezvăluirii secretelor și prin răsturnările de situație, ingrediente perfect alese pentru un anumit gen de cititor. Veridicitatea multor secvențe nu rezistă la o cercetare mai atentă, iar o parte dintre episoade par fragile parodii după scene clasice. Nici motivația prezenței unor personaje nu se realizează perfect.

Totuși, cele mai interesante elemente ale acestui roman țin de urzeala mitologică a acțiunii și a personajelor. Nornele sunt zeițe ale destinului. Cine le vede chipul capătă darul (sau blestemul) clarviziunii. Destinul, odată ales, nu mai poate fi schimbat, cu precizarea că alegerile fiecăruia influențează în bine sau în rău viața. Un destin prost croit la început poate fi, așadar, chiar strălucitor, cu singura condiție a trezirii conștiinței ancestrale. Dezicerea de tradiția familiei nu este îngăduită, iar împotrivirea aduce nenorociri.

„Mi-aş dori să am un răspuns. Deși nu pot ști sigur, instinctul îmi spune că liniile vieții noastre sunt stabilite înainte să ne naştem. Mă gândesc la ce mi-a spus Mormor odată, când eram mică. Ne aflam în magazie, îi pregăteam vechiul ei război de țesut. A arătat înspre firele de lână fixate pe cadrul de lemn.

— Există circumstanțe în viața noastră asupra cărora nu deținem niciun control: când și unde ne naştem, cine ne sunt părinții.

A tras apoi cu putere de firele verticale.

— Asta e urzeala. E fixă, vezi?

Am dat din cap, iar ea mi-a condus mâna pe liniile care traversau cadrul dintr-o parte în alta.

— Asta e bătătura: firul care se trece prin rostul firelor de urzeală. Partea asta poate fi modificată.

M-am uitat la ea nedumerită, iar ea m-a îmbrățișat strâns.

— Chiar și o persoană care își începe viața cu stângul poate să-şi ţeasă o tapiserie frumoasă. Asta dacă face alegerile potrivite.

S-a aplecat peste mine şi a murmurat:

— Întărește cei deja acolo, copila mea, și nimeni nu va observa găurile.

Nu m-am gândit la asta înainte, dar azi îmi dau seama că vorbea despre soartă. Jumătate din ceea ce suntem ne este scris și nu poate fi schimbat, dar restul depinde de acţiunile noastre.” (pp. 170-171)

Marta află că este o descendentă a lui Odin, cea mai importantă zeitate nordică, semnalment esențial fiind absența unui ochi. Doar cu ochiul lipsă se poate privi înspre și înăuntrul Copacului Lumii, fără îndoială un Axis Mundi.

Un comentariu al autoarei, plasat la final, atrage atenția asupra alegerii numelor proprii. Dacă Marta este totuși un nume obișnuit, Gandalf, numele atribuit câinelui cenușiu, este o trimitere evidentă la „Stăpânul inelelor”.

Stig știe mai multă mitologie norvegiană decât Marta, și el pare „un trimis”, prezența lui în cabană nefiind, oricum, întâmplătoare.

Semnalul rețelei de telefonie dispare, electricitatea nu funcționeză ireproșabil, așa că informații, deloc puține, le parvin celor doi tineri prin intermediul unui cufăr înțesat de cărți vechi și de pagini scrise în norvegiană, o limbă pe care Marta nu o cunoaște.

Departe de imaginarul tulburător al lui Jon Fosse, mai curând o carte de vacanță, ușor de parcurs într-o zi, Copacul Lumii este invitația rezonabilă la o plimbare prin pădurea norvegiană, în anotimpul zăpezilor, când, neputând face altceva, asculți povești întunecate care, ca orice poveste, se termină cu bine. Personajul meu preferat este câinele Gandalf, nemuritorul.

Las mai jos alte fragmente:

„Mă duc la etajera cu fotografii de deasupra sobei, sperând să găsesc un plic cu numele meu pe el. Ridic o fotografie, și chipul meu de acum doi ani îmi surâde. Îmi recunosc părul lung şi blond, brațele subțiri şi pistruii, dar parcă mă uit la o străină, și nu doar din cauza perechii de ochi. Port un bikini alb în poză şi-mi țin mâna streașină la ochi: o adolescentă de cincisprezece ani în vacanță, bronzată şi fericită, fără nicio grijă pe lume. Verific în spatele ramei, dar nu găsesc nicio scrisoare ascunsă, apoi pun poza la loc.

Alături se află o fotografie a lui Mormor care râde la ceva din afara cadrului. E toată îmbujorată, de parcă s-ar fi oprit din dansat. Părul ei lung şi blond atârnă în cozi şi poartă un bunad, costumul tradițional norvegian, brodat cu flori. Ridic rama şi îmi trec degetul peste chipul ei. Îți dai seama, după pomeții ei înalți, că trebuie să fi fost răpitoare în tinerețe. Chiar şi la şaptezeci de ani radia de frumusețe și căldură.

În timp ce pun tabloul la loc, cad trei fotografii, mai vechi, alb-negru. Fiecare dintre ele înfăţişează câte o femeie diferită, dar toate trei au părul lung şi blond. Una dintre ele stă, țeapănă și încruntată, în fața unei roți de tors. Are părul ondulat cu cărare pe mijloc, cearcăne mari la ochi și gura ei e încrețită, ca a unui copil îmbufnat. Cu toate acestea, se poate observa că seamănă cu Mormor. O altă poză înfăţişează o bătrânică micuță într-o mantie de pene închise la culoare. Stă cocoțată pe crengile unui copac, iar ochii ei sunt negri şi strălucitori ca ai unei păsări. În cea de-a treia fotografie, o femeie stă aplecată deasupra unui cazan aburind, cu mănunchiuri de lână răsfirate la picioarele ei.” (p. 61)

„Însă îmi plăcea să vin pe insulă în vacanțe și, cu cât puneam mai multe întrebări, cu atât mama se înfuria mai tare. În final, a fost mai simplu să nu mai întreb nimic. Şalul de caşmir al lui Mormor zace împăturit pe un braț al fotoliului. Poate că nu e prea târziu să desluşesc adevărul. Fac un pas spre el și întind mâna. Trag adânc aer în piept, îmi limpezesc mintea și mă pregătesc pentru emoțiile care mă vor putea cuprinde.” (p. 63)

„Sunt sigură că le-am mai văzut undeva pe aceste femei. Apoi îmi dau brusc seama. Fotografiile le înfăţişează pe femeile din poveştile lui Mormor: străbunica mea Karina, care şoptea vrăji la roata de tors, Gerd, care și-a cusut o mantie din pene ca să poată zbura, și vanitoasa Trine, cu cazanul ei de vopsit lâna. Dar erau doar basme. Nu se poate să fi existat aievea.

Mormor nu mi-a spus niciodată adevărul despre înaintaşele mele. Când o întrebam, râdea și spunea că le cunosc deja poveştile. Odată, am rugat-o să-mi vorbească despre copilăria ei. Plină de entuziasm, mi-a descris cum mama ei, străbunica mea Karina, o învățase să brodeze imediat ce fusese suficient de mare să ţină acul în mână. Mormor mi-a întins atunci o broderie pe jumătate terminată și mai multe mosoare de ață, dar apoi a intrat mama în cameră și atmosfera a devenit glacială.

Cercetez tabloul agăţat deasupra sobei. Mama a surprins perfect golful, cu nuanțele infinite de lumină și întuneric. A trecut atât de mult timp de când n-a mai pictat nimic, încât am uitat cât de talentată e.

Tabloul mă duce cu gândul la toate verile pe care le-am petrecut jucându-ne și plimbându-ne pe plaja din Skjebne. În ultimii ani, vacanțele începeau cu soare, dar, în câteva zile, presimțeam iminenţa unei dispute între mama şi Mormor, care plutea deasupra noastră ca o furtună care stă să izbucnească. După ce mama și tata au divorțat, Mormor a vrut ca eu și cu mama să ne mutăm definitiv pe insulă. A insistat de multe ori, dar de fiecare dată se termina cu o ceartă. Ştiu că Mormor și cu mama au avut secrete față de mine. Şi le-au transmis una alteia, ca o cusătură reluată la nesfârșit, până când s-a fixat în țesătura vieții noastre.” (p. 62)

„Când se ridică ceata, fugi spre casă, Marta, copila mea! Morții invie când se ridică ceata!

Mă trec fiorii aducându-mi aminte de cuvintele lui Mormor. Ştiu că poveştile ei erau inofensive un bun mod de a împiedica o fetiţă căreia îi plăcea să hoinărească să nu se piardă în ceaţă, dar întotdeauna mi-a fost teamă de ele, ca și cum ar fi putut face imposibilul să devină posibil doar rostindu-l.

Închid ochii. N-ar fi trebuit să ating şalul. Ce-ar fi putut să o supere atât de tare? Poate că o implora pe Yrsa să o cheme pe mama, numai că ea nu venea.” (p. 63)

„Stig se grăbește în bucătărie și aprinde mai multe lâmpi cu ulei. Se întoarce şi-mi întinde una. — Eu de ce nu le pot vedea? mă întreabă.

— Nu stiu. Nu le pot vedea decât cu ochiul stâng. Cel care e orb.

Stig se încruntă, perplex.

Mă întorc și mă uit într-un colț întunecat al bucătăriei. Mă trece un fior. leri, cabana părea goală fără Mormor. Acum e plină de fantome. Câte fețe așteaptă în umbră? Gândurile Imi fug prin minte, mă ia cu amețeală. Ce vor fantomele de la noi…? Pot să ne atingă sau să ne facă rău?” (p. 154)

„— Am văzut chipuri. Zeci de chipuri. Erau îngrămădite unele peste altele, ca… într-o movilă funerară. Ca în desen. Stig scoate un mănunchi de lumânări dintr-un sertar al comodei. Le aprinde în grabă şi le împrăştie prin toată camera. În scurt timp, zeci de lumânări pâlpâie în jurul nostru. Pare o scenă de pe platoul de filmare al unui film cu vrăjitoare.” (p. 154)

„Aslaug este o regină consoartă în mitologia nordică. Derivat din vechea limbă nordică (prefixul áss-, care înseamnă „zeu”, şi sufixul -laug, care înseamnă „femeie logodită”), acest nume regal părea o alegere potrivită pentru femeia care a dat naștere unei linii ancestrale atât de magice.

Gandalf este o aluzie la Odin, prin intermediul „Stăpânului inelelor”. Vrăjitorul Gandalf a fost inspirat de zeul nordic al magiei. Într-o scrisoare ce datează din 1946, Tolkien scrie că s-a gândit la Gandalf ca la un rătăcitor odinic, un om care ducea cu sine o suliţă sau un toiag și purta o mantie și o pălărie cu boruri largi. Odin, bineînţeles, îşi purta pălăria trasă într-o parte, pentru a-şi ascunde ochiul lipsă.

Există multe alte asemănări: ambele personaje sunt purtate de un cal special, pot înțelege limbajul păsărilor și al animalelor și sunt asociate cu corbi, vulturi şi lupi. Întrucât Marta a botezat câinele lui Mormor, am vrut să sugerez că s-a simţit întotdeauna atrasă de vrăjitorul fictiv/Odin.

Pe lângă faptul că este cenușiu (precum Gandalf cel Sur şi Odin Barbă-Sură), Gandalf al meu este curajos și loial, și dispus să facă sacrificiul suprem pentru prietenii săi. Întotdeauna am avut impresia că știe mult mai multe decât un câine obiş nuit, așa că nu m-ar surprinde dacă ar avea în el un dram de magie.

Marta este doar un nume care îmi place; nu l-am ales în mod conştient. Întotdeauna mi s-a părut că sună umil, iar călătoria Martei este despre încercarea ei de a-şi înțelege puterea. Interesant este faptul că Marta, din „Povestea slujitoarei”, reprezintă o categorie de slujnice: femei care poartă culori şterse și care trudesc în fundal. În Biblie, Marta este sora lui Lazăr, cunoscută pentru obsesia ei faţă de treburile casnice. Numele înseamnă „doamnă” sau „stăpână a casei”.

Mormor înseamnă „bunică” în norvegiană. Se traduce prin „mama mamei”.

Olav este un nume destul de uzual în Norvegia, şi am vrut ca personajul lui Olav să lase impresia unui „om obişnuit”. Poate din cauza lui Olaf din filmul Disney Frozen (a cărui acţiune 249 se petrece tot în Norvegia), însă numele mă face să mă gân desc la o față prietenoasă ceea ce este Olav pentru Marta. Stig este un nume scandinav care derivă din cuvântul stiga, însemnând „rătăcitor”: o alegere ideală pentru un fugar. De asemenea, îmi place aluzia subtilă la Odin, rătăcitorul suprem, care călătorește prin tărâmuri cu toiagul său de călător.

Se spune că Yrsa provine dintr-un cuvânt nordic antic care înseamnă „ursoaică”. Alte surse sugerează că provine din numele feminin Ýrr din vechea nordică, derivând din cuvân tul ærr, însemnând „nebun, furios, sălbatic”. Personajul Yrsei este formidabil din toate punctele de vedere, aşa că acest nume mi s-a părut o alegere perfectă pentru ea.