Raport către El Greco

„Oriunde merg și oriunde mă opresc, țin Grecia între dinți ca pe o frunză de laur.” Nikos Kazantzakis

Avertisment: Textul acesta al meu, neobișnuit de lung, nu este o cronică, este mai mult un jurnal de lectură în care am notat, după puteri și dorințe, fragmente pe care aș vrea să nu le uit.

Proză cu un lirism aparte, carte de înțelepciune, roman al copilăriei și elogiu al Greciei mitice, Raport către El Greco este o scriere autobiografică, un testament, așa cum a fost numit, și un Strigăt, cum l-a gândit autorul.

Romanul este și o acomodare cu ideea dispariției, cu renunțarea la „blana de urs”, lucrul acela de care ne atașam, cel de la care primim bucuria fiecărei clipe. Apare în roman, la un moment dat o parabola – un călugăr îl căutase toată viața pe Dumnezeu și nu-l găsise. În clipa morții, călugărul aruncă blana de urs, singurul lucru la care ținuse enorm. De tot se despărțise, de blana aceasta nu. Și atunci, în momentul renunțării, a apărut Dumnezeu. Ca să ai tot, trebuie să renunți la tot. Un paradox.

Deși cronologia este respectată în ansamblul romanului, se observă constante reîntoarcerii la perioada copilăriei sau la momentele esențiale trăite în Creta.

„Când eram copil, deveneam una cu tot ceea ce vedeam și atingeam; cerul, gâzele, marea, vântul; vântul avea trup, avea mâini cu care mă mângâia. Uneori se mânia și îmi făcea în ciudă, îmi încurca pașii; alteori, îmi amintesc, mă trântea la pământ. Rupea frunzele viței urcătoare, îmi ciufulea părul pieptănat cu atâta grijă de mama, smulgea de pe cap mantilia vecinului nostru Dmitri și ridica fustele nevestei sale Penelope. Încă nu mă separasem de lume; dar, încet-încet, m-am smuls din îmbrățișarea ei: lumea de o parte și eu de cealaltă parte; și astfel a început lupta.” (p. 47)

De la capătul vieții, copilăria capătă o importanță teribilă. Ochii de copil sunt ochii unui artist care vede lumea diferit de ceilalți semeni mai mari, în culori proaspete, de fapt, împrospătate, căci culorile acestea sunt aceleași de la începutul lumii. Ochiul copilului e ca ochiul lui Dumnezeu, creator de univers. Dintre simțuri, văzul se spune că aduce o cunoaștere mai bogată a lumii:

„Cu adevărat, nimic nu seamănă mai mult cu ochiul lui Dumnezeu ca ochiul copilului, care pentru întâia oară vede și creează lumea. Înainte, lumea era un haos, toate creaturile – animale, pomi, oameni, pietre, treceau de-a valma pe dinainte ochilor copilului. Nu pe dinaintea ochilor: înăuntrul lui.” (p. 47)

„Îi sunt dator copilului care trăiește încă în mine. Redevin copil pentru a arunca asupra lumii o privire curată, să o pot vedea mereu ca pentru întâia oară.” (p. 51)

Pe insula cu ziduri de cetate, oamenii veghează ziua să nu fie atacați de turci, noaptea, Sfântului Mina îi revine datoria să o apere. Nimeni nu se miră în sat, nici omul de la paraclis, că în icoana din bisericuță calul Sf. Mina este asudat: doar a alergat toată noaptea, veghind mișcările dușmanilor. Când pregăteau armele să pornească asupra creștinilor, turcii ar fi văzut cum scânteie copitele acestui cal care-l purta în spate chiar pe Sfântul ocrotitor al Cretei și și-ar fi schimbat gândul. Peretele bisericuței este lipit de peretele unei case turcești. Sfântul Mina nu-l lasă pe turc să doarmă, îi tot ciocăne în zid, până ce musulmanul se învoiește ca, o dată pe an, să aducă în curtea bisericii creștine ulei pentru candele. Și Sfântul Mina respectă învoiala și îl lasă pe turc să doarmă. Minunile sunt firești, nimeni nu le consideră ieșite din comun, extramundane.

În altă descriere, apare icoana Sf. Gheorghe omorând balaurul. Icoana are două registre, în cel de jos imaginea e cea cunoscută prin tradiție – balaurul are gura însângerată, iar lupta e cumplită. În registrul superior, desenul este prins în ceață, contururile sunt abia schițate, doar aura făpturilor a rămas vizibilă. În icoană apar două lumi, a ideilor și a umbrelor acestor idei.

Fiecare poveste este o fărâmă de mit, material din care se alcătuiește în roman imaginea unui ținut cu istorie veche. Un strămoș pirat atacase o corabie cu mirodenii și, neavând ce face cu prada, a împărțit nucșoară și scorțișoară neamurilor și cunoscuților din Creta. Toată insula mirosea încântător. Puse într-o cutiuță cu scorțișoară, boabele de nucșoară au călătorit cu urmașul acelui pirat pretutindeni, așezate fiind mereu pe masa de lucru, semn al deșteptării eului lăuntric. Nu te poți dezice de neamul în care încap deopotrivă pirați, războinici, lucrători ai pământului, culegătorii de măsline și călugări.

Recuperată de la arabi în secolul a X-lea de către împăratul bizantin Nikephoros Phokas, Creta a adăpostit supraviețuitorii unei istorii sângeroase. Dintr-o zonă numită Varvari, se trage tatăl, om cu fire dârză. Figura tatălui este puternică, de războinic obișnuit cu scene dramatice și cu ideea morții. Nu-i plăcea dansul, nici glumele nu le agreează, considerându-le semne ale superficialității. Tatăl are bunătatea și asprimea unui zeu:

„Niciodată n-am fost duios față de tatăl meu. Frica pe care el mi-o trezea era atât de mare, încât dragostea, respectul, apropierea, toate piereau. Vorba lui era apăsătoare, tăcerea lui și mai apăsătoare. Vorbea rar și, când deschidea gura, vorbele lui erau cumpătate și măsurate, n-aveai niciun motiv să-l contrazici; avea întotdeauna dreptate, ceea ce părea să-l facă invulnerabil. Mă gândeam adeseori: Ah, de n-ar avea dreptate, poate atunci mi-aș lua inima în dinți să-l contrazic, dar nu dădea niciodată un astfel de prilej, lucru de neiertat! Era un stejar cu trunchiul puternic, cu frunze aspre, cu fructe amare, fără flori. Sorbea toată puterea din jurul lui, la umbra sa, orice pom se usca. Și eu mă uscam la umbra lui, în vecinătatea lui nu puteam să respir. Când eram tânăr a izbucnit în mine o revoltă nebună, cât p-aci să mă arunc în aventuri periculoase, dar, când îmi aminteam de tata, eram pe dată descurajat. Iată de ce, în loc să ajung un adevărat luptător, un om al faptei, de frica tatălui meu am fost silit să scriu despre tot ceea ce aș fi vrut să înfăptuiesc. El mi-a prefăcut sângele în cerneală.” (p. 474)

Autoritar, adeptul unui radicalism moral, tatăl își învață copilul că alegerea se face între bine și rău. Tatăl veghează, e un om precaut și pregătit să-și apere copilul de ispite. Când e cazul, îl extrage pur și simplu din mediile pe care le consideră dedate păcatului.

„Înăuntrul meu domnește un întuneric adânc: tatăl meu. Toată viața am luptat să prefac întunericul în lumină, într-un strop de lumină; o bătălie aspră, nemiloasă, fără răgaz, ca să respir: obosit fiind, dacă mi-aș fi îngăduit o clipă, un interval în toiul luptei, aș fi pierit; dacă uneori am învins, a fost cu prețul neliniștii și al suferinței!” (p. 475)

„Mulți ani mai târziu, dușmănia tainică pe care am simțit-o față de tatăl meu a putut să se prefacă în iubire, după moartea lui.” (p. 32)

„Tatăl meu vorbea puțin, nu râdea, nu se amesteca niciodată în certuri. Doar scrâșnea din dinți, sau încleșta pumnii, dacă se întâmpla să aibă în palmă o migdală o strângea până o sfărâma. Într-o zi, a văzut un agă punând șaua încărcată pe spinarea unui creștin, ca pe măgar; s-a înfuriat atât de tare, încât s-a năpustit asupra turcului; voia să strige, să înjure, dar buzele nu-l ascultau; nefiind în stare să scoată un cuvânt omenesc, a început să necheze ca un cal. Eram acolo, copil fiind, mă uitam la el încremenit, tremurând tot de frică.” (p. 32)

Mici episoade din roman sunt folosite ca pilde, învățături preluate dintr-un context și așezate în structura mai amplă a unui conținut sapiențial. Asupra satului coboară pe neașteptate urgia. Un nor, unul singur, aduce din senin furtuna. Strugurii erau puși la uscat. Din ei se obțineau stafidele dulci, adevărată avere în orice gospodărie din sat. Ploaia este atât de puternică, încât mătură în calea ei tot, inclusiv ciorchinii, amestecându-i în noroi. De pe urma acestei recolte oamenii, destul de săraci, obțineau un venit bunișor, răsplata muncii de peste an. Satul se umple de bocete, numai tatăl rămâne împietrit, oferind copilului o pildă de demnitate. Nu poți să jelești dacă ești viu, nu ai motiv:

„Tata stătea împietrit în prag, mușcându-și mustața. Mama stătea în picioare în spatele lui și plângea.

— Tată, am țipat eu, stafidele noastre s-au dus!

— Dar noi n-am pierit, a răspuns el, ține-ți gura!

N-am uitat niciodată clipa aceea; cred că a fost pentru mine o mare lecție în clipele de cumpănă ale vieții mele. Îmi aminteam întotdeauna de tata stând în picioare în prag, calm, împietrit; nu blestema, nu implora, nu plângea; stătea țeapăn și privea dezastrul și, dintre toți vecinii, numai el își păstrase demnitatea de om.” (p. 84)

Tatăl își duce copilul la școală, încredințat că educația este necesară. Ulterior, va sprijini orice dorință a tânărului de a ști mai multe, de a cunoaște lumea prin cărți, cu toate că nu era pe deplin lămurit ce fel de foloase aduc acestea.

Găsesc în romanul lui Kazantzakis una dintre cele mai frumoase descrieri ale primei zile de școală, cu tot amestecul de sentimente pe care-l înfruntă un copil – mândria părinților și teama lui, mai ales. Mersul la școală înseamnă străbatere a drumului, traversare a satului, ocolul bisericii, descoperirea școlii, o clădire prăfuită în fața căreia apar mari șovăieli. Rușinea este de fapt timiditate. Dar ce frumos este să pleci la școală, în prima zi, cu „mintea plină de zumzet de albine”:

„Cu ochii mari, pururea fermecați, cu mintea plină de zumzet de albine și de miere, cu un fes de lână roșie pe cap și opincuțe cu ciucuri roșii în picioare, am plecat într-o dimineață, pe jumătate fericit, pe jumătate speriat; tata mă ținea de mână. Mama mi-a dat un fir de busuioc, ca să prind, chipurile, curaj când îl voi mirosi, și mi-a pus la gât cruciulița de aur de la botez.

— Dumnezeu să-ți ajute și fii binecuvântat, a șoptit ea, privindu-mă cu mândrie.

Arătam ca o mică victimă gata de sacrificiu, împovărat de podoabe, simțind mândrie și teamă; dar mâna îmi era vârâtă strașnic în strânsoarea tatii, o cuibăream ca să prind mai mult curaj. Mergeam, mergeam, am traversat străduțele înguste, am ajuns la biserica Sfântul Mina, am ocolit-o și am intrat într-o clădire veche cu o curte largă, cu patru încăperi pe colț și un platan prăfuit în mijlocul curții; șovăiam, îmi era rușine, mâna îmi tremura în palma mare și caldă a tatii.

Tata s-a aplecat, mi-a atins părul; am tresărit, de când mă știam era prima oară când mă mângâia; am ridicat ochii și l-am privit speriat. Văzând spaima mea și-a retras mâna.

— O să înveți să citești și să scrii aici, ca să te faci om, a zis el. Fă-ți cruce!

Dascălul a apărut în prag cu o nuia lungă, mi se părea că era o fiară cu colți, mă uitam fix în vârful capului să văd dacă nu avea coarne, dar n-am văzut nimic pentru că purta pălărie. (pp. 53-54)

Educația se făcea cu nuiaua, metodă prin care, toată lumea era încredințată, ajungi om. Metodă barbară, fără îndoială, singura acceptată le vremea aceea de primitivism pedagogic ca certitudine a deprinderii bunelor obiceiuri. Părintele însuși e părtaș la educația contondentă, pe care o solicită din partea educatorilor:

„Oasele sunt ale mele, pielea e a dumitale, îi zicea fiecare părinte, ca să-i prefacă iedul sălbatic în om; ardeți-l, să scoateți om din el. Și el ne bătea fără milă. Cu toții, elevi și dascăl laolaltă, așteptam ziua când nuiaua avea să ne facă oameni. Când m-am făcut mare și idei filantropice îmi purtau mintea pe căi rătăcite, această metodă a primului meu dascăl mi s-a părut barbară. Dar, când am învățat să înțeleg mai bine firea omenească, am binecuvântat și binecuvântez încă nuiaua sfântă a lui Pateropoulos. Nuiaua ne-a învățat că suferința e cea mai mare călăuză care ne însoțește în urcușul de la animal la om.” (p. 54)

Din perspectiva vârstei mature, e mai simplu să ironizezi un fenomen – educația făcută cu mare asprime – care transformase școala într-o instituție nefirească. Insistența asupra acestor episoade arată că umbra lăsată de anii aceia asupra unui copil cu înclinație naturală spre învățătură nu s-a șters niciodată. Despre noul director al școlii copiii spun că lăsase acasă Pedagogia, luase în schimb un biciușor:

„Venea de la Atena unde-și făcuse studiile și adusese cu el noua pedagogie. Noi credeam că era o fată care-l însoțea și pe care o chema Pedagogia, dar, când l-am văzut prima oară, era singur: Pedagogia nu era cu el, trebuie că o lăsase acasă.” (p. 59)

Romanul lui Kazantzakis nu este însă lipsit de momente hazlii. Într-o zi, la școală dascălul vorbește despre dreptul de primogenitură vândut de Essau lui Iacob. Copilul vine acasă și, la cină, îl întreabă pe tatăl său ce înseamnă „primogenitură”. Singurul din familie care ar putea ști este un unchi, fratele mamei – făcuse patru clase și trecea drept școlit. Tatăl și unchiul se sfătuiesc, primul crede că termenul se referă la uniforma de vânătoare, al doilea, la o pușcă de vânătoare, oricum, ceva legat de vânătoare. La școală, când e întrebat din nou de învățător ce înseamnă cuvântul „primogenitură”, copilul spune ce a auzit, spre stupefacția, repede mascată, a dascălului – primul care ar fi trebuit de fapt să explice cuvântul, care își schimbă sensul după context:

„A doua zi dascălul ne-a întrebat:

— Ce înseamnă dreptul de primogenitură?

Am sărit în picioare:

— Uniformă de vânătoare!

— Ce prostie! Ce ignorant nerod ți-a spus asta?

— Tata!

Dascălul s-a cam pierdut cu firea. Temându-se ca toți ceilalți de tata, cum ar fi putut să-l contrazică?

— Da, a zis el înghițind în sec, desigur, uneori, dar foarte rar, poate să însemne și uniformă de vânătoare. Aici, totuși…” (p. 56)

Copiii pun și întrebări la care învățătorul nu are răspunsuri. Înțelegerea lumii nu se baza pe cercetare, ci pe convingeri preluate ad litteram, fără înțelegerea lor. Dorința de a pricepe cum stau lucrurile este considerată impertinență. Kazantzakis este un moralist, un autor cu profundă latură etică, dar, dincolo de acest aspect, interesant este și impactul pe care anumite cuvinte sau concepte, necunoscute ori parțial înțelese, îl au asupra copilului. Iată acest episod menținut în amintire și relatat spre luare aminte:

„— Nu fiți obraznici! De câte ori trebuie să vă spun să tăceți!

— Dar nu înțelegem, domnule învățător, ne plângeam noi.

— Sunt faptele Domnului, răspundea dascălul, nu trebuie să înțelegem, e păcat! Păcat!

Auzeam acest cuvânt teribil și tăceam speriați. Nu era un cuvânt, era un șarpe, același șarpe care a dus-o în ispită pe Eva, iar acum cobora de pe catedră dascălului și deschidea gura să ne înghită. Ne făceam mici în bănci și nu mai ziceam nici pâs.

Un cuvânt care m-a îngrozit, auzindu-l rostit pentru prima oară a fost Avraam. Cei doi a răsunau ca un ecou ce venea dintr-o fântână adâncă, întunecoasă, periculoasă. Șopteam în taină: A-vra-am, A-vra-am și auzeam pași și un gâfâit în spatele meu, cineva cu labe mari, desculț, mă urmărea, iar când am aflat că a vrut să-și jertfească fiul, m-a cuprins groaza; desigur el era cel care sugrumă copiii și m-am pitit în bancă, să nu mă vadă și să mă înhațe. Când dascălul ne-a spus că acela ce respectă poruncile Domnului va ajunge în sânul lui Avraam, am jurat să le calc pe toate ca să scap de sânul lui.” (p. 57)

Se întâmplă ca lecția naturii să fie mai interesantă decât lecția predată în clasă. Cineva are curajul să spună asta, un elev nou, neobișnuit cu ascultarea deplină. Sinceritatea dă de-a dreptul, numai supunerea e prost înțeleasă. Nu obrăznicia vorbește în secvența asta, ci dorința de a regăsi echilibrul, armonia, pauza din timpul orei. La urma urmei, e doar o rugăminte:

„Odată, era o zi minunată de primăvară ferestrele clasei erau larg deschise, lăsând să intre mireasma mandarinului înflorit de peste drum; mintea noastră devenise un mandarin în floare, nici vorbă să mai ascultăm lecția despre accentul grav și circumflex. O pasăre tocmai s-a oprit în platanul din curtea școlii și cânta. Atunci, un copil palid, cu părul roșu, care venise în acel an de la țară, pe care îl chema Nikolis, nu s-a mai putut stăpâni și a ridicat două degete:

— Tăceți, domnule învățător, a strigat el, nu mai faceți gălăgie, lăsați-ne să ascultăm cum cântă pasărea!” (p. 58)

Istoria celor două cununi de laur, semn de recunoaștere a valorii, talentului și învățăturii, este spusă cu farmec. Prima fusese obținută la un concurs de scrimă. Cununa aceasta era extrem de grea. A doua cunună venise în urma unui concurs literar, acordată însă cu oarece reținere, fiindcă lucrarea tânărului era plină de îndrăzneli stilistice și aducea atingere pudorii excesive a unei părți din juriu. Însemnul nobleții rămâne neridicat, căci și autorul se simte atins, la rându-i, de discursul celui care făcea premierea. Sfatul unui prieten este în cele din urmă ascultat. Tânărul va lua cu el în voiajul către țări străine singura lui cunună cu lauri, pentru că nu crește peste tot dafinul, cum crește în Creta, și nu vor avea ce pune în mâncare, pentru aromă. Denumirea științifică a dafinului este laurus nobilis.

Copilul culege învățătura fiecărei zile, prin experiență directă. Dormitul în câmpul cu pepeni îi atrage atenția asupra ritmului natural al creșterii, după legea fiecărei specii, al fiecărei făpturi și al fiecărei plante. Urechea încordată prinde sunetul specific acestei creșteri aducătoare de rod. Copilul se trezește din pricina unui zgomot, un pârâit. Unchiul îl liniștește – sunt pepenii, cresc, așa fac ei când cresc. Se poate culca la loc. Dar momentul, oricum extraordinar, e reținut de memoria afectivă și asociat unei priviri îndreptate spre el:

„Tot astfel, în ziua aceea când tata s-a uitat drept în ochii mei, am simțit că îmi crește inima și o auzeam cum pârâie.” (p. 86)

Apoi, copilul pricepe ce înseamnă trosnitul oaselor. Merge cu tatăl său, căpitanul Mihalis, la mormântul bunicului, în zi de sărbătoare. Și tatăl îl întreabă cu ochii strălucind, după ce îl varsă o picătură de vin pe mormânt:

„—Ai auzit? m-a întrebat el gâtuit de emoție, ai auzit?

Am rămas tăcut, nu auzisem nimic.

—N-ai auzit? a continuat să zică tatăl, mânios. Oasele lui au trosnit.” (p. 106)

„Strămoși fără număr chiuiau și urlau înăuntrul meu, despovărându-se.” (p. 107)

Figura tatălui este percepută un timp ca fiind strivitoare, aspră, figură de războinic. De fapt, tatăl îi îngăduie să își construiască propriul drum. E mândru că are un copil deștept, iar mândria se transferă asupra patriei. Să înveți devine o chestiune de patriotism. Meritul copilului îl bucură nu ca pe un om cu vanitate măruntă, ci ca pe tatăl unui erou care și-a făcut datoria și a învățat ce trebuia să învețe:

„Primisem drept premii la examene niște cărți grele cu coperte aurite. Nu le puteam căra de unul singur, tata a luat jumătate din ele și așa ne-am dus acasă. Tot drumul n-a deschis gura; încerca să își ascundă bucuria că fiul său nu-l făcuse de râs. Abia după ce a intrat în casă, a rostit cu un soi de blândețe, dar fără să se uite la mine:

— N-ai făcut Creta de rușine!

Dar imediat s-a arătat mânios, pentru emoția care pusese stăpânire pe ele echivala cu un fel de trădare. A rămas posac toată seara, ocolindu-mi privirea. Prezența lui era apăsătoare, greu de suportat. Când rudele sau vecinii veneau la noi, punându-se pe taclale și pe râs, dacă ușa se deschidea brusc și intra tata, taclalele și râsetele încetau și o umbră uriașă se așternea în odaie.” (p. 33)

Sobrietatea este o trăsătură de familie. Bunicul din partea mamei este la fel de încruntat. Tânărul pune întrebări, caută explicații și face presupuneri – oamenii aceștia aspri care-i sunt rude nu iubesc și nu sunt iubiți, crede nepotul. Dar nu e deloc așa – o pernuță păstrată în cufărul bunicului adună mai multe șuvițe de păr catifelat, dovezi de iubire în spiritul aproape cavaleresc al timpului. Bătrânul moare într-o luptă cu turcii, foarte bătrân și aproape orb:

„Când am crescut mai mare am vrut s-o întreb pe mama: A iubit vreodată o femeie? Mi-a fost rușine și, oricum, nu am aflat niciodată. Cu siguranță, trebuie să fi iubit multe femei pentru că, atunci când a fost ucis și cei din familie i-au deschis cufărul, au descoperit o pernuță plină cu șuvițe negre și castanii.” (p. 35)

Copilul trăiește în cultul strămoșilor. Bunicul matern, mai curând decât tatăl, este figura formatoare, cel care, înainte de Zorba, îi dă tânărului bucuria vieții. De la tată ia mândria și simțul integrității. Însă tandrețea o moștenește copilul de la mamă, laolaltă cu ceva teamă față de cuvintele care aduc piperul pe limbă. Supărată că băiatul folosește cuvintele interzise, vorbele lipsite de rușine, mama îi găsește leac, luând din bucătărie praf usturat și dându-i să-l guste. Acesta este gustul cuvintelor pe care toată viața, de atunci înainte, le-a simțit ca un foc în cerul gurii. În gând, și din spirit de frondă, îi făcea totuși o mare plăcere să rostească acele cuvinte oprite. Altfel, mama este o urmașă demnă a Penelopei, țese pânza așteptării și a fidelității:

„Vița-de-vie deasupra fântânii, mimoza înaltă și înmiresmată din colț, vasele de busuioc și crăițe, și de jur împrejur, iasomia; mama ședea în fața ferestrei, croșeta sau curăța legume, o pieptăna pe surioara mea, o ajuta să facă primii pași… Iar eu, chircit pe un scăunel, mă uitam la ea, ascultam ce ziceau oamenii care treceau pe lângă poarta închisă și trăgeam adânc în piept mireasma de iasomie și de pământ reavăn, lumea îmi lua în stăpânire trupul, țeasta mea trosnea și se deschidea ca să poată cuprinde lumea.” (p. 38)

Trosnetul acesta este amintit de mai multe ori în roman. Trosnesc oasele bunicului, în mormânt, după Înviere, când tatăl varsă vinul în țărână, după obicei. Trosnesc pepenii pe câmp, când se coc – copilul îi aude și se miră cum cresc toate și dau în rod. Noaptea dă în vileag tainele. Trosnește țeasta copilului care dorește să cuprindă cu înțelegerea lui lumea. Creșterea este simțită și auzită. Copilul știe că i se lărgește orizontul și ca toate lucrurile aparent mărunte au rolul lor în învățarea lumii.

„Dacă relatez cu atâtea amănunte anii copilăriei, nu o fac pentru că primele amintiri ar fi atât de fascinante, ci pentru că la vârsta aceea, la fel ca în vis, un amănunt aparent nesemnificativ revelă adevărul, fața necontrafăcută a sufletului, mai bine decât o va face mai târziu orice analiză psihologică. Pentru că în copilărie lucrurile se definesc ca în vis, foarte simplu, bogăție lăuntrică, chiar cea mai complexă, se debarasează de tot ce e de prisos: rămâne numai esența. Mintea copilului e maleabilă, trupul său e plăpând; soarele, luna, ploaia, vântul, tăcerea pogoară asupra minții lui, o fărâmă, o modelează.” (pp. 45-46)

Cireșele scufundate în apă i se par copilului mai mari, printr-un efect optic care deformează proporțiile. Acest fel de a privi lucrurile și de a răsuci perspectivele l-a ajutat pe Kazantzakis să-și înțeleagă menirea creatoare și să se împace cu ea, să capete răspuns la întrebările dificile născute în singurătatea mănăstirilor din deșert ori de la Muntele Athos, să se lase învins în lupta cu dumnezeirea:

„Acest amănunt nesemnificativ revelează felul meu de a privi realitatea, chiar și acum la bătrânețe: o re-creez mai strălucitoare, mai frumoasă, mai pe măsura scopului meu. Mintea strigă, explică, demonstrează, protestează, dar dinăuntrul meu un glas se face auzit: Potolește-te, minte, hai să vedem ce spune inima! Care inimă? Nebunia, esența vieții. Și inimă începe să vibreze. Pentru că nu putem schimba realitatea, zicea un mistic bizantin drag mie, haideți să schimbăm felul de a vedea realitatea. Făceam așa când eram mic și așa fac și acum, în cele mai creatoare momente ale vieții mele.

Într-adevăr, ce miracole sunt mintea, ochii și urechile copilului, cu câtă lăcomie pun stăpânire pe lume și se lasă pătrunse de ea! Lumea e o pasăre cu aripile roșii, verzi și galbene, pe care copilul o urmărește că s-o prindă în lățime!” (p. 46)

Există lupte inutile, în sensul mare al vieții. Un cioban din Creta primește o diplomă de erou, pentru fapte de vitejie. Auzind despre ce e vorba, omul ia diploma și o face bucăți:

„—Ia dă-o încoace!

A luat pergamentul, l-a rupt în bucăți și l-a aruncat în foc; tocmai fierbea o căldare cu lapte.

— Du-te și spune-le că nu m-am luptat pentru un petic de hârtie, m-am luptat ca să fac istorie.”

Pentru că trimisul s-a întristat, ciobanul l-a pus la masă:

„—Hai, frate, nu te supăra, mănâncă și bea, dă-le naibii de hârtii! Să le spui, auzi, să le spui că nu-mi trebuie plată, eu am luptat pentru că îmi place să lupt, așa să le spui. Și acum fă ce ți-am spus: mănâncă!”

Inițierea în sfera artelor nu este chiar un succes. Episodul întâlnirii cu teatrul, în copilărie, este asociat aceleiași figuri paterne. În Megalo Kastro ajunge un vapor cu turiști, iar cretanii, apropiindu-se de mal, se crucesc, la propriu, din pricina „stricatelor”, cucoane cu pălării, pene și roșu în obraz – „În slăvitul Megalo Kastro nu e loc pentru niciun fel de schimonoseli.”

Când se pun afișele, peste o oră, află oamenii că îi vizitează o trupă de teatru – nu știau ce e teatrul, nu mai văzuseră teatru, dar iau în calcul avertismentul: „Să nu vă fie frică, tot ce vedeti e doar o fantezie!” Tatăl își ia băiatul de mână: „Hai să mergem și noi la teatru, să vedem ce naiba o mai fi și asta!”

Se juca piesa Hoții de Schiller. Întâi, tatăl, care stătea ca pe jar, îl întreabă pe un vecin cine sunt hoții. Apoi cade pe gânduri în fața cuvântului „fantezie”, pe care îl și aproximează când e întrebat ce înseamnă: „Baliverne!”

Pe scenă, intră și ies oameni, unii țipă, se ceartă, chiar înjură. Copilul nu reușește să înțeleagă de ce sunt furioși actorii, percepe doar mișcarea colorată și zgomotoasă, vocile puternice. Aude, dar nu înțelege.

Tatăl își ia copilul și părăsește nemulțumit sala: „Ce caraghioslâc mai e și ăsta? a rostit el cu voce tare, hai acasă!”

Iată cum se produce prima întâlnire cu teatrul – nu doar a fiului, ci și a tatălui.

Raport către El Greco este o proză reprezentativă pentru Nikos Kazantzakis și în ceea ce privește imaginarul marin – valurile ajunse până la țărmul mirosind a flori de lămâi și a tămâie, suspinul apelor, zborul săgetat al pescărușilor trezind cerul, răsăritul și apusul. Descrierile nu sunt simple alăturări de imagini menite să încânte ochiul, ci adevărate poeme cu substrat filosofic și trăire metafizică. Scufundarea în ape e un botez, o înnoire și o binecuvântare, o nouă naștere:

„M-am dezbrăcat, m-am aruncat în mare și am înotat. Am simțit în ziua aceea botezul sacru în toată simplitatea lui fără de moarte; am înțeles azi de ce atâtea religii consideră baia, apa, cu alte cuvinte botezul, condiția necesară inițierii neofitului, înainte de a începe o viață nouă. Răcoarea apei te pătrunde până în măduva oaselor, până la creier, până în suflet. În apă, sufletul dă din aripi fericit ca un pui de pescăruș, se spală, se bucură, se împrospătează, apa simplă de fiecare zi devine apă vie prin care omul renaște. Când neofitul iese din apă, lumea i se pare schimbată. Nu lumea e cea care s-a schimbat, ea rămâne la fel de minunată sau de oribilă, plină de frumuseți și de fărădelegi; ochii sunt cei care văd altfel lumea, după botez.” (pp. 475-476)

„Când am ieșit din mare, soarele apunea; două insulițe pustii, între cer și mare, se colorau în roz de parcă se lumina de ziuă. Valurile ușoare murmurau blând peste pietricelele albe, bătrânul țărm al mării zâmbea fericit. O barcă de pescar a trecut; tăia apă cu vâslele lucioase, lăsând în urmă dâre de aur topit. În barcă, pescarul ofta adânc și suspinul lui răsuna în tăcerea serii, plin de patimă și de regret. Era tânăr și singur. Frumusețea mării era atât de greu de suportat, încât numai un Ah! putea să-l cuprindă. Insulele minuscule deveniseră acum violete, marea se întuneca. Simțind dulceața nopții, păsările de noapte deschideau ochii: le era foame.” (p. 476)

Există în roman o secvență neobișnuit de frumoasă prin ideile puse în evidență, fragmentul încălțărilor mici, sursă de suferință premeditată. Tânărul se teme ca nu cumva, trăind atâta fericire, să atragă asupra sa mânia zeilor. Dacă „tributul” este plătit printr-o formă de suferință, atunci bucuria pare îngăduintă și omului, mai ales tânăr (și excesiv), fiindcă nu-i fără margini. Hybris este un concept ce apare aici cu sensul de sfidare a zeilor – o luptă inegală, omul n-are cum câștiga.

Carte de înțelepciune, Raport către El Greco insistă asupra metaforei irosirii, mai ales din pricina idealismului tinereții:

„Când văd un tânăr că se află în pericol, mi se pare că viața însăși, avangarda lui Dumnezeu este în primejdie și alerg cât pot de iute să scap tinerețea de la pieire, cu alte cuvinte, să nu se scuture florile, să nu îmbătrânească înainte de vreme.” (p. 297)

Îl supără irosirea lucrurilor ce par inepuizabile – focul, apa, zborul, creația etc. Fiind asociate divinității, sunt motiv de oprire în loc și de cugetare. Fără a sluji unui scop, fără a lumina sau a potoli setea, elementele, trăirile, faptele, făpturile nu-și justifică existența. Câtă pierdere, tot atâta suferință:

„Când văd că focul arde degeaba, sar în sus, nu vreau să ardă fără rost; iar când văd apa curgând, fără să umple ulciorul, fără ca cineva să vrea să bea sau să-și ude grădina, mă reped s-o opresc.” (p. 31)

E ușor să îl recunoști pe Kazantzakis, dacă ai citit măcar o carte a lui. E poetic, dramatic, iubește povestea cu tâlc, are simțul umorului, e filosof și moralist, într-o proporție justă. Doar că în această ultimă proză, de fapt testamentul său, desenul e mai puternic și toate trăsăturile stilistice sunt mai rafinate, scriere cu fir de nisip:

„Totul era copilăros de simplu, nu aveam nicio bătaie de cap, mărul vieții nu era viermănos. Aparențele îmi ajungeau, nu voiam să descopăr nimic dincolo de ele. Un artist din Antichitate pictase o perdea și invitase un pictor rival să o vadă și să o aprecieze:

—Ei bine, trage perdeaua și lasă-mă să văd tabloul.

— Perdeaua e tabloul, a replicat artistul.

Pânza de munți, de pomi, de mări și de oameni care se perindau prin fața mea alcătuiau tabloul, iar eu mă bucuram nesățios, cu toată inima.” (p. 176)

Ultima scriere a lui Kazantzakis este o edificare asupra scopurilor vieții, o căutare a sensurilor atribuite acestei existențe pământene, fragile și efemere, puse în acord cu sensul mare al creației divine. Viața apare ca o frământare necontenită și ca o călătorie, cu o singură iluzorie oprire, cea necesară scrisului:

„M-am așezat la fereastră, ca să mă bată marea drept în piept, și m-am aplecat deasupra foii albe. Nu era o foaie albă, era o oglindă în care mi-am văzut chipul. Știam că tot ce scriam va fi luat drept o spovedanie.” (p.477)

Alte câteva fragmente pe care le-aș trece în jurnalul de lectură. Întâi imaginea acelui loc, păstrată în memoria afectivă, apoi altele:

„În acele timpuri eroice, Megalo Kastro nu era doar o adunătură de case, de prăvălii și de străzi înguste înghesuite pe un țărm cretan, lângă o mare veșnic agitată; sufletele care locuiau acolo nu erau doar o ceată revoltată, dezordonată, fără cap ori cu mii de capete, de bărbați, de femei și de copii, care își risipeau puterile în grija pentru hrana zilnică, pentru copii și nevastă. O lege nescrisă, austeră, îi conducea; nimeni nu ridica brațul rebel asupra legii aspre, aflate mai presus de ei. Cineva mai mare decât ei le poruncea. Orașul întreg era un fort, fiecare locuitor era un fort continuu asediat și aveau un sfânt drept căpitan, Sfântul Mina, protectorul orașului. Călare pe un cal sur, înălțând spre cer lancea roșie, ascuțită, sfântul stătea toată ziulica nemișcat în icoana din biserică. Cu ochi înfocați, ars de soare, cu barba scurtă, creață. Împovărat de ofrande de argint, mâini, picioare, ochi, inimi, pe care oamenii i le dăruiau, ca prin grația lui să se însănătoșească; sfântul rămânea nemișcat cât era ziulica de lungă, prefăcându-se că era doar o icoană, o bucată de lemn zugrăvit. Dar, de cum se făcea noapte și creștinii se adunau pe la casele lor și lămpile se stingeau una câte una, înlătura zugrăveala și ofrandele de argint, măturându-le cu mâna, dădea pinteni calului și ieșea să dea o raită prin cartierele grecilor.” (p. 80)

„În ospitalitate, ca și în dragoste, cel care dă e mult mai fericit decât cel care primește.” (p. 256)

„Totul era copilăros de simplu, nu aveam nicio bătaie de cap, mărul vieții nu era viermănos. Aparențele îmi ajungeau, nu voiam să descopăr nimic dincolo de ele.” (p. 176)

„Citisem undeva că, în Orientul Îndepărtat, divinitatea e adorată contemplând apa dintr-un vas de piatră, în care se oglindesc norii trecători.

Coborând spre câmpie, am zărit un bătrân îngenuncheat pe pietre; aplecat peste pârâu, privea apa curgând la vale, cu fața luminată, într-un extaz indicibil; nasul, gura, obrajii parcă dispăruseră, îi rămâneau numai ochii care urmăreau apa curgând pruintre pietre. M-am apropiat de el și l-am întrebat:

— Ce vezi acolo, moșule?

Și el, fără să ridice capul și fără să-și ia ochii de la apă:

— Viața mea, fiule, mi-a răspuns el, viața mea care curge la vale…” (p. 162)

„Cel care nu știe să danseze nu știe să se roage. Îngerii au gură, dar puterea de a vorbi le e pecetluită; îi vorbesc lui Dumnezeu prin dans.” (p. 149)

Informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

NIKOS KAZANTZAKIS s-a născut pe 18 februarie 1883 la Iraklion, în insula Creta, unde a și fost înmormântat. Între 1902 și 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut lumea în lung și în lat, călătorind până în ultimele luni de viață. Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din Grecia pentru opiniile sale (asemenea prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. S-a bucurat de celebritate, deținând recordul de traduceri: în peste 100 de țări. A primit, în 1956, la Viena, Premiul pentru Pace. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie – Odiseea. O continuare modernă din 1938 conține 33 333 de versuri; romane – Grădina de piatră (Le Jardin des rochers, 1936, publicat în 1959; Humanitas Fiction, 2018), Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas (1946; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Ascensiunea (1946, publicat mai întâi în Franța și apoi în Grecia, 2021; Humanitas Fiction, 2021), Hristos răstignit din nou (1948, publicat în Grecia în 1954, după ce cunoscuse un mare succes în Occident; Humanitas Fiction, 2008, 2022), Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte(1950, publicat în 1953; Humanitas Fiction, 2014), Ultima ispită a lui Hristos (1951, publicat în 1955; Humanitas Fiction, 2011, 2022), Sărăcuțul lui Dumnezeu (1954, publicat în 1956; Humanitas Fiction, 2016), Fratricizii (1954, publicat postum, în 1963; Humanitas Fiction, 2017); dramaturgie și lucrări de memorialistică – între care volumul autobiografic Raport către El Greco (scris în 1956 și publicat postum, în 1961; Humanitas Fiction, 2012), Jurnal de călătorie: Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea (1926–1927; Humanitas, 2013), Jurnal de călătorie: Rusia(1928; Humanitas, 2015), Jurnal de călătorie: Japonia, China (1935; Humanitas, 2018); eseuri și traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a stins din viață pe 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, în Germania.