Viețile secrete ale culorilor

„Mio știa, datorită lui Emil Cioran, că certitudinile au o mare valoare practică, dar că apoi, în teorie, nu se dovedesc mai robuste decât un castel de nisip. Certitudinile se veştejesc în grabă, în timp ce dubiile rămân acolo, ca niște flori mereu proaspete din camera de zi.” Laura Imai Messina

Scris de o italiancă stabilită la Tōkyō, Viețile secrete ale culorilor este un roman despre pasiune. Pentru ca într-o singură viață să încapă mai multe iubiri, ele ar trebui să capete o singură culoare. Fiecare om are propria culoare, idee valabilă și în privința lucrurilor.

Mio percepe, datorită unei particularități oculare de care este responsabilă o mutație genetică, infinit mai multe culori decât un om obișnuit. De aceea nu poate, când mama ei o constrânge să spună, de exemplu, că mărul e roșu, să capituleze în fața unui neadevăr: roșul unic, nediferențiat, nu există. Până și albul suprem are infinite nuanțe, pe care Mio le vede când, în atelierul familiei, mama ei lucrează broderia rochiilor de mireasă.

Aoi deprinde de la tatăl său, pe lângă o meserie teribilă, nedorită de nimeni și totuși de neocolit, și pasiunea de a îngriji grădina, dând fiecărei plante timp să facă rădăcini și să ajungă la maturitate. Ce-i lipsește lui Aoi, care e daltonist, are Mio în exces.

Aoi o caută pe Mio, sub pretextul că dorește o reamenajare cromatică a birourilor firmei, în așa fel încât spațiul să ofere ofere alinare celor care au suferit o pierdere semnificativă. Ceea ce pare spontan se dovedește premeditat, și doar puțin lipsește ca Mio, rănită că nu i s-a spus adevărul, să-l părăsească pe Aoi. Între cei doi există însă o legătură specială, pe care o dezvăluie, în toată frumusețea și complexitatea ei, corespondența unor oameni care nu mai sunt.

Tânăra își dă seama că nu și-a cunoscut părinții aproape deloc. N-a știut că mama ei a tânjit toată viața după un bărbat pe care l-a iubit, și că acel bărbat nu-i e tată.

Putem vorbi, în romanul Viețile secrete ale culorilor, și despre felul în care scrisul devine mai mult decât o formă ideală de comunicare. Mio poartă permanent cu ea o agendă în care-și notează observații referitoare la culori. Este pasionată de filosofia lui E. Cioran și meditează pe marginea unor însemnări ale autorului citat frecvent:

„Emil Cioran scria că viața este o stare de nesiguranță absolută, că ea e provizorie prin esență, că reprezintă un mod de existență accidental. Continua susținând că nu există vindecare sau, mai curând, toate bolile de care ne-am vindecat sunt în noi și nu ne părăsesc niciodată.” (p. 120)

Cei doi, Aoi și Mio, își scriu aproape tot timpul, neputându-se întâlni prea des, la începutul relației lor. La un moment dat, Mio găsește prin lucrurile depozitate într-o cutie un bilet vechi, scris de tatăl ei anume pentru ea, un fel de avertisment, referitor la faptul că tristețea este mai ușor de gestionat decât fericirea. Discutaseră cândva, tată și fiică, despre fericire și despre „antidotul” necesar:

„— Sunt două emoții la care va trebui să fii mereu extrem de atentă, Mio. Atunci când vei fi foarte tristă, iar asta e probabil mai uşor de înţeles, dar mai cu seamă când vei fi foarte fericită.

— De ce? Ce este așa periculos în a fi fericit?

— Când ești fericit, te supraevaluezi, te simți mai puternic. Dar puterea asta conține înăuntru multă slăbiciune, pe care oamenii, de obicei, o ignoră. Te simți extrem de puternic când ești fericit, crezi că vei putea înfrunta orice consecință.

— Şi nu e aşa?

— Nu, nu este.

Apoi, bărbatul îşi duse o mână în buzunarul în care îşi ţine portofelul. Cu degetele acelea mânjite de vopsea, care-i produseseră atâta scârbă lui Mio când era mică, scotoci printre compartimentele foarte strâmte și scoase de acolo un bileţel de hârtie. Îl despături în palmă, arătându-i-l fetei. Pe bucăţica de hârtie scria: Doar pentru că ai antidotul, nu deveni dependent de venin.

— În ziua în care te-ai născut, am văzut rândul acesta scris în faţa unui templu, afişat în avizierul de la intrare. L-am copiat aici, și de atunci îl port mereu cu mine.” (p. 164)

În fine, mai sunt de trecut în revistă și scrisorile unor oameni care s-au iubit o viață întreagă, fără să-și îngăduie fericirea de a fi, cu adevărat, împreună. Ea (mama lui Mio) îi scrie lui (tatăl biologic al lui Mio) în fiecare zi despre fetița pe care o au împreună, observații cotidiene, îngrijorări, mărturisiri făcute până la capăt, având certitudinea că tot ceea ce nu pot trăi poate fi înlocuit prin cuvinte.

Scris exemplar, cu elemente de persuasiune provenite din semiotică, psihologie și chiar filosofie, romanul Laurei Imai Messina se dovedește învăluitor, cum învăluitoare este mătasea chimonourilor din atelierul părinților lui Mio. Prinsă în culoare, textura cuvintelor alunecă în valuri acoperind trupul, primul care vine pe lume și primul care pleacă, ascultând „chemarea pământului”, trupul care lasă un pic în urmă sufletul, atunci când vine vremea.

Despre autoare, avem câteva informații în prezentarea editurii:

„LAURA IMAI MESSINA s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Tot în 2021 apare romanul Viețile secrete ale culorilor (Le vite nascoste dei colori; Humanitas Fiction, 2023), urmat, în 2022, de L’isola dei battiti del cuore. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke și Emilio.”

Las mai jos câteva fragmente:

„Însă Aoi știa prea bine că durerea este ceva ce așteaptă, că îngăduie mai mult de un armistițiu; la început, nu trece dincolo de ungherul unde se află, se arată cuminte, dar, odată atins un anumit nivel de conștientizare, izbucnește, se revarsă, și în cele din urmă e nevoie de multă trudă ca să o delimitezi. Durerea este asemeni unui copil care nu ascultă, și tu, care șchiopătezi în urma lui, tot mai istovit de oboseală. Dacă nu învinge prin forță, învinge prin slăbiciune. Iar tu, în oricare dintre cazuri, ieși perdant.” (p. 241-242)

„Cu o seară mai înainte, Aoi încercase să-i împărtăşească gândul acela care devenea tot mai de neoprit înăuntrul lui: fusese acea conversaţie despre cum ceea ce încă nu știm ne ține în viață.” (p. 208)

„Privindu-se în oglinda din toaletă, se trezi gândindu-se că, oricât am crește, oricât de puternici ne-am simți, dorinţa să ne poarte cineva de grijă nu se va stinge niciodată.” (p. 139)

„Când, copil fiind, citise povestea lui Elzéard Bouffier – bărbatul care ascundea ghindele în pământ, care planta și creștea o pădure întreagă cu o asemenea încetineală, încât să nu poată descoperi nici țipenie de om – se îndrăgostise de ideea că o persoană în carne și oase ar putea, fără mijloace tehnologice, să demonstreze lumii cum putem fi, dacă nu grandioși asemeni Lui, atunci măcar „la fel de eficienţi precum Dumnezeu şi în alte aspecte decât cel al distrugerii”. (p. 146)

„Atunci, el prinse obiceiul să-i vorbească prin intermediul grădinii. Astfel, conversau datorită violetelor, a viespilor care populau cu zumzăitul lor trandafirii împletiți pe arcul bolții de la intrare.” (p. 147)

„Cele mici îşi luară o mină gânditoare. Privirea lor se înălță spre tavan, iar Mio, care dintotdeauna se întreba ce urmăresc privirile oamenilor când aceştia îşi scotocesc prin gânduri, continuă:

— Rochiţele voastre sunt verde-scatiu și violet-stânjenel. Spuneţi-mi un pic, ce culoare vă simțiți azi?

— Eu mă simt roșie ca o roșie! exclamă Alma.

— Inima mea, în schimb, e verde, adăugă Rui.

Mio o privi pe Rui. Văzu limpede cum de firea copilei se lipise sentimentul de distanţă fermă și, deopotrivă, nevoia disperată de a scăpa de ea.

— Dar inima nu e roşie? întrebă Alma. Şi iubirea?

— Nu neapărat. Şi-apoi, nu există un singur fel de iubire, răspunse Mio.

— Adică?

— Păi, e cea pentru părinți, pentru prieteni, pentru colegii de școală, pentru surori. Pentru animale. Sigur, şi pentru animale.

— Şi iubirea pentru mama ce culoare are? întrebă lent Rui.

Rostea fiecare cuvânt cu mult calm, de parcă și între cuvinte era nevoie de puțină distanţă.” (p. 158)

„Roland Barthes despre contrariul unui lucru care nu este contrariul său

1 septembrie 1979

Sunt nefericit, trist la Urt. Dar sunt oare fericit la Paris? Nu, aceasta este capcana. Contrariul unui lucru nu este contrariul său etc. Lăsam în urmă un loc în care eram nefericit, iar asta nu mă făcea fericit să-l părăsesc.

„Instinctiv, se gândi că ar fi vrut să fie ea cea care iubește mai puțin, s-ar fi simțit astfel mai liniştită. Imediat după, se întreba dacă nu cumva tocmai acea nesiguranță – să iubești mai mult decât eşti iubit – însemna garanția cea mai solidă a iubirii. Da, aşa trebuie să stea lucrurile. Iubirea sălășluiește în intenție. În practica ei neîncetată, fără să stai să te uiți în ce punct al ajuns, în ce punct se găsește celălalt.” (p. 203)

„În timp ce Aoi plătea, oprindu-se ca de obicei să schimbe câteva cuvinte cu Ikeda-san, Mio întorcea pe toate feţele gândul că în oricare dintre fazele sale iubirea asumă înfățișări complet diferite, că iubirea de acum nu este iubirea de după. Cine îi spusese fraza aceea? Poate o prietenă de la școală, poate vreun băiat cu care se sărutase. Poate că o citise într-un roman manga.” (p. 203)

„Copil fiind, când intra în atelierul familiei, se pitula mereu într-un ungher, fără să scoată un cuvânt. Din colțișorul ei, asculta conversaţia femeilor, lansa priviri intermitente către viitoarele mirese. Atunci i se întipărea o lecție importantă, și-anume că pentru a vedea e nevoie să le rămâi invizibil celorlalți.” (p. 274)

„Când se gândea la enormitatea secretului pe care mama ei i-l ascunsese, suspiciunea și surpriza făceau loc înăuntrul ei furiei. I se păreau o samavolnicie. Pentru că istoria noastră este mereu transmisă mai departe: povestea vieţii fiecăruia dintre noi este atât de îndepărtată în timp și de erodată de trecerea vremii, încât suntem la mila memoriei celorlalți, a celor care ne-au crescut sau cunoscut pe când eram copii. Şi fiecare dintre noi ar trebui să aibă dreptul să-și cunoască în întregime propria istorie, oricare ar fi aceasta.

Fusese cu adevărat Mio exact fetița aceea despre care vorbea mama ei, se putea încrede în ea? Când, mai apoi, se va fi aşternut un pic de calm, ce avea să facă Mio cu tot ceea ce afla acum? Cât putea să înglobeze înăuntrul său, fără să riște prea multe pericole?” (p. 254)

„Ceea ce nu este descris nu există, se gândi ea. Și pentru prima dată avu senzaţia că intuiește cum poți iubi, chiar dacă nu vezi realitatea în acelaşi fel cu celălalt. Că, dimpotrivă, tocmai acela era secretul unei relaţii durabile: indivizi profund diferiți care prin simplul fapt că nu luau nimic drept sigur – puneau la bătaie mai mult timp și mai multe cuvinte ca să se înţeleagă.” (p. 270)

Viețile secrete ale culorilor de Laura Imai Messina