Băiatul care făcea pe toată lumea să râdă

„Chiar dacă de obicei știu răspunsurile la majoritatea întrebărilor de la școală, o mulțime de lucruri încă mă pun în încurcătură.” (Sharon M. Draper, Din capul meu)

Povestea lui Billy Plimpton este minunată și cred că, înțeleasă deplin, ar schimba puțin lucrurile într-o clasă în care este nevoie de simțul umorului pentru atenuarea conflictelor.

Billy împlinește 12 ani, vârstă oricum dificilă din punctul de vedere al dorinței de a fi acceptat și prețuit de anturaj. Părinții fac tot ce pot pentru ca lui Billy să-i fie mai ușor. Însă unui adolescent părinții nu îi sunt de ajuns. Billy are nevoie de aplauze la scenă deschisă și de încredințarea că un defect poate deveni o calitate.

Băiatul se mută la o școală nouă și nu are prieteni, cu toate că își dorește enorm să fie ascultat și înțeles – vrea să nu mai fie considerat un „ciudat”, ci un copil normal. Câteva zile, strategia adolescentului se reduce la dorința de a trece neobservat. Ulterior, mama află de la dirigintele clasei că băiatul n-a scos niciun cuvânt mai mult de o săptămână, așa că nimeni nu i-a observat defectul de vorbire. Pe termen lung, refuzul de a vorbi nu este o soluție.

Lui Billy îi place să spună glume și se pricepe să-i facă să râdă cu lacrimi pe cei din jur. Se întâmplă însă destul de des ca oamenii să râdă de el, nu cu el. Inteligența îl ajută pe Billy să înțeleagă că poate schimba în bine lucrurile. Bunica îi dăruiește un set de tobe, iar garajul devine loc pentru repetițiile unei formații alcătuite din noii prieteni ai băiatului.

Cartea este interesantă și pentru profesorii care lucrează cu asemenea copii neobișnuiți. Profesorul Osho îi cere, cu tact, lui Billy să-l inițieze în problemele de logopedie. Se pot face multe pentru Billy, de exemplu, se poate schimba ordinea elevilor în catalog. Sau, și mai important, i se poate spune copilului ce calități are – acele calități pe care el nu le vede:

„Se oprește din mers, scoate un pix din buzunar, îşi sprijină carnetul pe genunchi şi începe să scrie:

CE ŞTIU DESPRE BILLY PLIMPTON

Este AMUZANT… FOARTE AMUZANT.

Se pricepe și la tobe.

Învaţă bine.

Vine la Salonul de Muzică în fiecare zi.

Își iubeşte bunica.

la mereu bătaie la Mancala.

Apoi lasă un spaţiu uriaş şi adaugă la baza paginii, cu un scris minuscul:

Ah, da, este și bâlbâit.

Asta mă face să zâmbesc. Îmi întinde carnetul și îl ţin strâns în mâini, în timp ce ne continuăm drumul.

— Poate că în loc să te gândeşti întruna la cum să faci să nu te mai bâlbâi, ai putea să încerci să te vezi cum te văd ceilalţi?

— Nu toată lumea e de treabă ca dumneavoastră, spun, gândindu-mă la ce mi-ar face Blakemore dacă mi-ar găsi vreodată carnetul.” (p. 137)

Dar viața nu este simplă deloc. Billy caută cu disperare un leac pentru defectul său de vorbire. Inteligent și sensibil, Billy reușește să-l cucerească până și pe Blakemore, de a cărui răutate se teme toată școala. Blakemore îl obligă pe Billy să spună anumite lucruri și-i înregistrează bâlbâiala, șantajându-l cu postări compromițătoare pe rețelele sociale. Îl leagă de un stâlp și îl faultează grav la un meci de fotbal. Billy scapă cu fuga, uneori, alteori este salvat de Skyla, colega lui, considerată și ea o „ciudată”.

Tot profesorul Osho își dă seama că Billy este terorizat de Blakemore și, fiindcă nimeni nu vrea să vorbească despre neînțelegerile dintre băieți, le propune să petreacă mai mult timp împreună. Billy reușește să-l învețe pe Blakemore câteva noțiuni de algebră, folosindu-se de singurul lucru care-i place colegului său: Minecraft.

Foarte apropiat ca temă, nu și prin registrul stilistic, de Tatăl celuilalt copil, romanul lui Parinoush Saniee, Băiatul care făcea pe toată lumea să râdă este un manifest, scris cu umor și multă duioșie, pentru susținerea copiilor sensibilizați de tot felul de probleme. Billy este un personaj cuceritor. N-ai cum să nu-l îndrăgești!

Câteva informații despre autoare găsim în prezentarea editurii:

Helen Rutter locuiește în suburbiile orașului Sheffield împreună cu soțul ei, comediant de meserie, doi copii și doi căței, Ronnie și Billy Whizz. Când nu scrie, îi place să iasă la plimbare cu câinii, să joace jocuri de societate și să citească.

Băiatul care făcea pe toată lumea să râdă este primul ei roman. Înainte să-l publice, scria texte pe care le interpreta pe scenă. Un timp a fost actriță, ba a făcut chiar și stand-up comedy. Acum preferă să fie cea care scrie poveștile, mai degrabă decât să le joace.

Las mai jos alte fragmente:

„Acum mă duc în fiecare zi la Salonul de Muzică al domnului Osho. Mi-am modificat complet rutina și nici vorbă de bătut holurile de unul singur. După ce mănânc de prânz cu Skyla, mă duc în fugă la sala de spectacol, făcând tot posibilul să nu dau nas în nas cu Blakemore (sau cu pumnul lui). Dacă nu e nimeni înăuntru, intru valvârtej și mă duc direct pe scenă. Prima dată când am urcat pe scenă, nici măcar nu mai aveam emoții, am intrat pur și simplu în fugă în sală și m-am dus direct la şirul mic de trepte. Odată ajuns pe scenă, n-am știut ce să fac în continuare, dar m-am întors cu faţa spre scaunele goale și m-am simțit minunat. Am tras adânc aer în piept şi am şoptit:

— Bună seara, doamnelor şi domnilor!

Apoi mi-am imaginat că îmi zâmbesc cu toţii şi am continuat, de data asta vorbind puțin mai tare:

—Numele meu este B-B-B-Billy Plimpton. Cu un singur „B”. (p. 131)

ȘI EU DEVIN CEL MAI POPULAR PUȘTI DIN ŞCOALĂ.

Toată lumea râde copios la ultima planşă, iar eu mai fac o plecăciune și mă întorc la locul meu. Alex ridică mâna să batem palma şi la fel fac şi Josh, şi Matthew, Capul îmi zumzăie și îmi simt urechile roşii. E o senzaţie plăcută, totuşi. Oamenii chiar au râs. Aproape că mă simt uşurat. Nu mai trebuie să ascund că sunt bâlbâit.

Când ridic privirea, William Blakemore se uită fix la mine. Mă prefac că nu îl văd, mă păcălesc singur ca să mă mai bucur de moment. Deocamdată, tot ce contează e că am făcut-o. Am ţinut prezentarea și a fost OK! Mai mult decât OK, chiar au râs! Poate data viitoare încerc să spun cuvintele cu voce tare.

Când să ies din clasă, domnul Osho mă cheamă înapoi și așteaptă să plece toată lumea.

— Cum te simți, Billy? mă întreabă zâmbind.

— OK, cred.

— Ai dat dovadă de extraordinar de mult curaj, prietene. Și a fost și amuzant pe deasupra. Sunt foarte plăcut surprins.

— M-mulţumesc.

— Acum trebuie să îţi mărturisesc ceva: în toți anii de când predau, nu am avut niciodată un elev bâlbâit, îți vine să crezi?

Zâmbesc și ridic din umeri, iar el continuă.

— Aşa că am nevoie de ajutorul tău, dacă ești și tu de acord. Îmi poți spune ce-aş putea să fac ca să îţi fie mai ușor? Sau lucruri pe care oamenii le fac de obicei și te sâcâie sau îţi îngreunează situația. Vreau să le cunosc pe toate.

Dau din cap și în mintea mea dau năvală gânduri despre Răbdători şi Încurajatori, dar știu că nu am cum să îi explic toate astea acum.

Se uită la mine și, de parcă ar putea să îmi citească gândurile, spune:

— Sunt sigur că există o groază de lucruri şi n-ai cum să te apuci acum să îmi ții un monolog despre experiența ta de viață de până acum! Așa că ce zici de asta… Scotoceşte prin birou și scoate două carnete, unul cu dungi albastre și unul cu nişte tobe şi cuvintele BUM şi ZDRANG scrise deasupra.

— Alege unul.

Îl arăt imediat pe cel cu tobele.

— M-am gândit eu că o să-l alegi pe ăsta. Te-am văzut cum bați darabana cu creioanele. Și eu am bătut la tobe, știi, înainte să mă apuc de trompetă. Nu eram foarte talentat și a fost cu mulți ani în urmă, dar, dacă vrei, aș putea să îți arăt câteva mişcări pe tobele de-aici, de la școală.

— Da, vă rog!

— Super. Acum, legat de carnetul ăsta, dacă îți vine în minte orice idee care m-ar putea ajuta, noteaz-o aici, OK? Nu e un caiet de teme, așa că poți să-l mâzgălești cum vrei tu, dar dacă îți vine vreo idee, noteaz-o şi la sfârşitul săptămânii o să verific ce-ai scris. Cum ți se pare?

— P-perfect. M-m-mulţumesc!

Când eram pe punctul de a ieşi din clasă, cu carnetul meu cel nou la subsuoară, mă străfulgeră un gând, aşa că mă opresc și mă întorc.

— D-d-d-de fapt, m-m-m-mi-a v-v-v-venit ceva în m-m-minte acum.

— Spune.

— E r-r-r-r…, încep eu să spun și domnul Osho așteaptă până trec de împotmoleală, rău că s-s-sunt la coada c-c-c-catalogului.

Stă un pic în loc și se gândeşte.

— Pentru că trebuie să aștepți prea mult?

— Mda, aş p-p-prefera să s-s-scap mai repede, răspund eu, apoi mă grăbesc să completez: D-d-d-dar nu chiar primul!

— Da, înţeleg de ce. Nicio grijă, asta se poate rezolva uşor. O să trimit un mesaj tuturor profesorilor și o să fii trecut mai aproape de începutul catalogului. De fapt, poate o să modific tot catalogul și trec pe toată lumea în ordine alfabetică după prenume. În felul ăsta, o să fii mai aproape de început, toți ceilalți vor fi și ei amestecați și nu vei mai fi singurul mutat. Sună bine?

— Serios?

— Sigur, Billy, e o modificare ușor de făcut. De asta vreau să îmi spui totul. Nu ai cum să te simți bine la școală și să înveți o sumedenie de lucruri dacă ești stresat, nu-i așa? Vreau să am copii fericiți la mine în clasă!

—M-m-mulțumesc, dom’ profesor, spun eu uitându-mă la carnetul meu și gândindu-mă că ziua asta e din ce în ce mai bună.

La pauza de masă, Skyla se așază lângă mine şi nu mai simt nevoia să o iau la fugă.” (pp. 101-103)