La final de an 2019 și începutul anului în curs făcea furori pe internet un clip cu La danse du Grand Calumet de la Paix din Les Indes Galantes de Jean-Philippe Rameau. Bintou Dembele este coregraful și ceea ce a cucerit publicul meloman sau mai puțin cunoscător de muzică clasică a fost fusionul de stiluri de dans contemporan și ritmuri care par a nu avea nimic în comun cu muzica lui Rameau. Cu toate acestea, Rameau s-a auzit divin, iar publicul a aplaudat frenetic. De ce? Pentru că ceea ce s-a impus ca regulă de bază se numește simplu: coerență! Dacă regizorului îi este foarte clar ce vrea să transmită, atunci și coregraful va ști să traducă la nivel de suite de pași ceea ce gândește regizorul, astfel încât din punct de vedere vizual avem de-a face cu o frescă (a lumii contemporane, în cazul de față), din care nu lipsește nimic, dar în care toate sunt la locul lor, așa cum trebuie. De aceea artă nu poate face oricine, iar artiștii (mari) sunt cu adevărat puțini! Chiar și în anul de grație 2020!
Când și când îmi revin în minte coregrafii ca cea menționată mai sus sau altele mai puțin moderne, din sfera clasicului (deloc prăfuit, în ciuda unor prejudecăți care par să-și facă loc din ce în ce mai mult în mentalul colectiv) sau a dansului contemporan, nu contează. Un solo, un duet sau un dans de grup, mă uit la toate din varii motive. Urmăresc felul cum se traduce în pași o viziune, încerc să înțeleg ce-a gândit coregraful și dacă dansatorii au fost pe aceeași lungime de undă cu el, ignor greșelile tehnice atunci când câștigă ideea, dar le sancționez drastic atunci când rezultatul final este un spectacol haotic, de la care ieși cu senzația că totul a fost o zbânțuială fără cap și coadă, supusă total hazardului. Un balerin bun sau foarte bun ajunge în vârf de formă după ani de muncă istovitoare, ani în care și-a strunit fiecare mușchi, a învățat să-și asculte corpul și a reușit să înțeleagă relația dintre el și spațiu. Balerinii foarte buni încep să danseze la vârste foarte mici și reușesc să fie longevivi (unii ajung să aibă zeci de ani de scenă), doar dacă pun totul sub semnul unei discipline de fier. Ritualul diurn este pus sub semnul pasiunii pentru dans și suprasolicitarea fizică este un pericol care-i pândește tot timpul. Există la ora actuală câteva corpuri de balet mari și recunoscute pentru spectacolele unice și de o calitate excepțională din toate punctele de vedere (tehnică impecabilă, coordonare pe măsură, simț artistic șlefuit și cultivat în ani de muncă etc.). De la celebrul Bolshoi Theatre, trecând prin Opera din Paris sau English National Ballet și ajungând la New York City Ballet (NYCB), toate aceste mari companii de dans au în portofoliul lor spectacole unice, de neuitat, cu coregrafii semnate de nume celebre.
De ce să vrei să vezi un film despre cum se face un spectacol de balet? Pentru că vrei să înțelegi cum se ajunge la perfecțiune! Simplu! Dar mai este ceva: pentru că vrei să înțelegi maniera de lucru, ce-i pune în mișcare pe balerini și ce-i unește; cum ajung ei să fie un tot și, totuși, fiecare să-și păstreze personalitatea. RESET/RELÈVE: HISTOIRE D’UNE CRÉATION despre asta este.
Benjamin Millepied, celebru pentru coregrafia filmului Black Swan și pentru mariajul cu Natalie Portman, dar și mai celebru în lumea cunoscătorilor pentru faptul că a dansat ani de zile în New York City Ballet (NYCB), după care a înființat LA Dance Project, proiect pe care și l-a asumat până în 2014. Din acel an și până în 2016 a fost director al corpului de balet de la Opera din Paris. RESET este povestea primului spectacol semnat de el în calitate de director artistic al celebrului teatru de operă. Un film făcut ca la carte, cu cadre ordonate cronologic, care documentează vizual ultimele 30 de zile de repetiții (cu o fractură de timp impusă de vacanța de vară între primele 20 de zile și ultimele zece). Primul pas (sau, mai corect spus, primii pași) este/sunt în mintea coregrafului, așa se face că acesta este fie la birou, fie pe scenă, fie în sala de repetiți; oriunde ar fi, el gândește suite de pași, face scheme, desface și reface momente esențiale, pleacă de la doi dansatori și ajunge la 16 etc. Pentru cineva care nu știe cum este în culisele unui spectacol filmul este cu adevărat interesant. Sunt regizori (și coregrafi, evident) care nu lasă pe nimeni din afara echipei să participe la repetiții; alții sunt adepții repetițiilor deschise, cu ușile deschise; orice ar fi, a asista la repetiții este o școală în sine. Un film ca RESET face parte și dintr-o strategie de marketing (pe care coregraful trebuie să o accepte sau nu – a se vedea negocierile dintre reprezentanții sindicatului artiștilor, directorul instituției și coregraf, foarte interesante din foarte multe puncte de vedere), dar este și un test pentru noul-venit. Dacă reușește să-l treacă, să lucreze oarecum la vedere și să dea și un spectacol de cea mai bună calitate, atunci postul este al lui și corpul de balet îi va fi fidel. Chimia dintre artiști cu viziuni diferite, cu școli foarte diverse în spate, care vin din diferite colțuri ale lumii devine posibilă numai dacă există cineva care reușește să găsească numitorul comun în toată această mare de diferențe individuale. Lui Benjamin Millepied îi reușește un spectacol unic, care smulge ropote de aplauze (complezența nu-și are locul la acest nivel!) din multe motive, dar mai ales pentru că este un vizionar!
A lucra la un spectacol cum este cel care face obiectul filmului este ca și cum ai recunoaște că artiștii lucrează cu toții într-o uzină! Într-un fel, așa este! Uitându-mă la RESET mi-am adus aminte de un interviu care a avut loc la final de mai, între Luminița Arvunescu și Vlad Iftinca, pianist și dirijor, care a lucrat ani de zile la Metropolitan Opera din New York; el spunea că zile întregi, chiar luni atunci când pregăteau o premieră nu vedea lumina zilei; intra la repetiții dimineața și ieșea seara. E un regim de muncă asemănător celui dintr-o uzină, pentru că producțiile de operă (și implicit și cele de balet) sunt foarte mari, implică foarte mulți oameni, mulți dintre ei în spatele scenei; fără aceștia soliștii n-ar putea să ajungă la perfomanțele aplaudate de spectactori. O parte din acești oameni sunt aduși în fața camerelor de filmat și în RESET, pledoaria pentru munca de echipă este evidentă, după cum și recunoașterea faptului că fără un management de calitate nimic nu se poate realiza. Chiar dacă viziunea artistică îi aparține în totalitate lui Benjamin Millepied, ea n-ar căpăta forța de a se impune publicului și de a rămâne în memoria acestuia fără acest efort comun.
Amatorii de can-can nu vor avea ce să vadă în RESET, în schimb iubitorii de artă vor înțelege (pentru a mia oară) de ce artiștii și creatorii de artă sunt niște privilegiați. Nu au o viață comună cu a noastră, nu poți să stai de vorbă cu ei cât timp lucrează la un spectacol (ah, cât de bine mi-e cunoscut acest aspect!), nu-i poți întrerupe din a se gândi continuu la ceea ce lucrează! Sunt niște posedați, dar în sensul bun al cuvântului! Ce învățăm de la ei? Că viața ne-ar fi ternă fără ei și pasiunea lor! Ce au ei nevoie de la noi? De aplauze! Atât! Pentru că așa le arătăm că-i respectăm!
Așa se încheie și RESET, cu aplauze la scenă deschisă!
PS: astfel de documentare sunt importante și pentru că surprind în ele viziunea unei epoci cu privire la actul artistic în sine; cum sunt priviți/percepuți artiștii, ce mai este la modă în materie de costume, cultura de specialitate a unui artist etc. etc. Dar dincolo de toate acestea, ele provoacă! Incită la cunoaștere! Și nu e puțin lucru într-o eră în care facilul pare că are întâietate și în care superficialitatea tinde să sufoce iremediabil bunele intenții.
RESET/RELÈVE: HISTOIRE D’UNE CRÉATION (2015)
Regia: Thierry Demaizière și Alban Teurlai.
