Cronică de Marin Basarab
The New Romanian Wave is dead. Punk is not! Noul Val Românesc a murit. Doi dintre reprezentanții de vază ai acestui curent au luat-o deja pe alte direcții. Cristi Puiu, cu al său „Malmkrog”, o lua pe calea cinemaului elaborat și sofisticat, un experiment de nișă academică practic, pe când Cristian Mungiu cu recentul „RMN” trecea pe terenul unui fel neo misticism social. Însă în paralel cu Noul Val a apărut Radu Jude, o autentică prezență punk în cinemaul românesc și, cu siguranță, cel mai îndrăzneț și inovativ regizor român al momentului.
„Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” a avut premiera la Locarno anul acesta, și este pe dreptate unul din cele mai provocatoare și originale filme ale anului. Angela (Ilinca Manolache) este o angajată la o corporație austriacă care desfășoară un casting printre muncitorii unei fabrici de mobilă. Scopul castingului este crearea unui film despre siguranța la locul de muncă. Angela caută eroi veridici, victime ale diverselor accidente la locul de muncă, care ar fi gata să se filmeze într-un video corporatist de spălare a imaginii pentru câteva sute de euro. Angela muncește peste program și este prost plătită, mănâncă în grabă și doarme puțin pe unde apucă, iar toate frustrările și le descarcă pe TikTok prin personajul fictiv Bobiță – un portret perfect al angajatului din epoca capitalismului târziu
Provocator, energic, anarhic și imprevizibil sunt doar câteva din caracteristicile pe care le-am putea atribui acestei bombe vizuale cu efect devastator, ce detonează spre sfârșitul filmului cu unul din cele mai bune long take-uri din ultima vreme. Filmul a încheiat Luna Filmului European la Chișinău, și chiar dacă pe parcurs circa o treime de sală a ieșit, mă bucur nespus că astfel de producții ajung la noi. Avem nevoie de astfel de filme la Chișinău, filme care te scot din zona de confort, te deranjează și îți dau peste cap tot ce credeai că știi despre cinema până acum.
E de-a dreptul complicat să încadrezi „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” într-o categorie fixă. E road movie și film de avangardă în același timp; film experiment și bottle film într-un salon de mașină; comedie neagră și satiră deșănțată; bufonadă și neorealism; omagiu adus lui Godard sau Warhol, sau ambilor în același timp. Curajul cu care Jude testează posibilitățile unui film, îndrăzneala cu care încadrează esteticul de Zoom sau TikTok în cinema sunt demne de cei mai mari experimentatori din toate timpurile, fie că vorbim de Godard, Warhol, Mekas sau Kenneth Anger. Jude este un explorator dedicat al mijloace de exprimare filmică, al cinemaului care sfidează regulile în căutarea a noi și noi forme de limbaj.
Violent și fără compromisuri, filmul respiră cu actualitatea prezentă și lovește fără milă în toți și toate: corporatiștii lacomi și corporațiile ipocrite, monarhia ramolită, clasa politică vândută, biserica, creștinoizii, misoginia, rasismul, agresivitatea rețelelor sociale, exploatarea muncitorilor… nimic nu scapă de sub vizorul precis al lui Radu Jude.
Cu un tupeu nemărginit și o nonșalanță boemă, Jude operează cu prezentul personal, cu frustrările și bucuriile proprii, cu teroarea corporatistă și imposibilitatea de a exista în afara ei, cu tot ceea ce îl deranjează aici și acum. Acest carusel de stări și registre este condimentat cu o coloana sonoră exotică, în care își găsesc loc hiturile pop expirate încă prin 2000, trapanelele moderne sau rap-ul supărat de cartier.
Printr-un mise-en-abyme îndrăzneț, filmul lui Jude intră în dialog direct cu un film din perioada ceaușistă, „Angela merge mai departe” de Lucian Bratu. Și nu e vorba doar de un exercițiu de montaj, ci și de o conversație inteligentă între Bucureștiul de ieri și de azi, între România comunistă (precară, dar într-un fel fericită și împăcată cu propria soartă) și România modernă (capitalistă, cu tot gunoiul ei publicitar vizual, cu toate angoasele omului contemporan, cu ambuteiajele infernale ale Bucureștiului pe care criticul Andrei Gorzo le numește ingenios autogeddon).
O remarcă aparte îl merită Bobiță (personaj creat chiar de actrița Ilinca Manolache pe Instagram). Bobiță este mizantropul absolut, un reprezentant găunos al misoginiei de astăzi. Un fel de alter ego psihoterapeutic al Angelei, prin care aceasta își descarcă toate frustrările și oboseala acumulată în burnout-urile intermitente. Bobiță este caricaturizarea radicală, adusă la punctul ei maxim, atât de obscenă și misogină încât e în stare să-i facă să roșească până și pe cei mai libertini spectatori. Arsenalul lui Bobiță e năstrușnic până la ridicol, iar victimele sale cuprind un areal pestriț care începe cu bagaboantele ordinare de București și se termină cu Andrew Tate, Arsenie Boca sau chiar regina Elisabeta.
În această șaormă delicioasă cu de toate (după cum a categorisit-o chiar Radu Jude) își are un loc de cinste până și un cameo haios făcut de regizorul Uwe Boll, Lloyd Kaufman-ul generației noastre, cel care ia critica de film la pumni la propriu și la figurat. Iar ca să ne scoată și mai mult din sărite (mi-a mărturisit un amic că l-a deranjat foarte mult această secvență), Jude introduce un genial minut de reculegere, care ai impresia că durează o veșnicie. Doar că deranjul în cazul dat nu ar trebui să vină de la procedeul tehnic folosit de Jude, ci mai degrabă de la adevărul dureros pe care acest procedeu ni-l aruncă în față. „Suntem o țară de idioți”, îi zice Angela șefei austriece la un moment dat, și nu poți să nu fii de acord cu ea.
„Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” este un cerc vicios fără ieșire. Apocalipsa a început demult, doar că nu-și mai dă nimeni seama. Suntem ok în bula noastră de confort. Război chiar la graniță, ecologie la pământ, dezastru politic și social? Mergem înainte. E o șaormă apetisantă, chiar dacă nesănătoasă, și ne înecăm cu toții mâncând-o. De plăcere și de dezgust în același timp. Un film care intră în dialog cu prezentul și toate chestiunile lui actuale, nu cu iluziile și visele pe care ni le tot promite cinemaul, chipurile autentic, dar deseori atât de ipocrit în esența sa.
