Anatomia unei prăbușiri – instituția familiei sub lupă

Cronică de Marin Basarab

În noiembrie, la Chişinău se desfăşoară Luna Filmului European, un eveniment ce aduce câteva din filmele europene recente şi importante chiar la Cineplex Loteanu, cu intrare gratuită. Mai rar astfel de filme la Cineplex, iar după ce am vizionat trei dintre ele, mă bucur să văd că tematica primei ediţii este condiţia femeii în societatea contemporană, redată prin 5 lungmetraje ce s-au evidențiat anul acesta la festivaluri precum Cannes, Berlinale, Sarajevo, Locarno sau Sundance.

Anatomie d’une chute este cel mai nou film semnat de Justine Triet și deţinătorul Palm d’Or la Festivalul de Film de la Cannes din această primăvară. O psihodramă care poate fi atât un omagiu bergmanian, cât şi o disecţie contemporană a instituţiei familiei.

Sandra Voyter (probabil cel mai bun rol feminin al anului, jucat de Sandra Huller) este scriitoare. Este născută în Germania, însă de ceva timp s-a mutat cu soțul ei Samuel (un scriitor născut în Franța, jucat de Samuel Theis) în Alpii francezi. Comunicarea între ei are loc în engleză, lingua franca globalismului târziu, și nu știm cât de bine se înțeleg în această limbă, totuși străină pentru ei. Familia vine aici cu un mic Babel, doar că limbajul nu este singurul impediment în căsnicia lor. Nu ne dăm seama dacă Sandra este o scriitoare de succes sau nu, însă din prima secvență asistăm la un interviu pe care aceasta îl oferă degajată în locuinţa lor din Alpi. Din această primă secvență Triet își stabilește prerogativele și defineşte noţiunea sa asupra conceptului de autor şi ce înseamnă el. Sandra e o scriitoare care se inspiră din viața altora, dar mai ales din viața și traumele propriei familii, inclusiv din romanul neterminat de soțul ei. Cu cât mai multe probleme și traume sunt în interiorul familie, cu atât mai multă forță va avea literatura (creația la general). Până și jurnalistei, care ia interviul, Sandra îi propune o inversare de roluri: scriitoarea să dea întrebările, iar jurnalista să răspundă. Atmosfera pare relaxată, o slabă nuanţă de flirt pluteşte în aer. Sandra savurează un pahar de vin și pare a fi în apele ei. Brusc, liniștea este sabotată de o adevărată avalanșă sonoră, o versiune instrumentală a hitului P.I.M.P de 50 Cent, la un volum atât de indecent, încât deranjează până și în sala de cinema. Aflăm cu muzica a fost inclusă de soțul Sandrei care lucrează sus. Interviul nu mai este posibil de înregistrat în acest zgomot infernal pe repeat. Se vede că soțul nu este de acord cu acest interviu, probabil este invidios, și reușește cu succes să-l întrerupă. Jurnalista o părăsește pe Sandra, cu înțelegerea că poate vor reuși să facă interviul altă dată, undeva la Grenoble. În același timp, Daniel (Milo Machado Graner într-un rol răvășitor) – băiatul de 11 ani al cuplului., cu deficiențe de vedere, scoate cățelul Snoop (laureat al premiului Palm Dog anul acesta) la plimbare, ca în scurt timp să găsească cadavrul tatălui său în zăpadă, chiar în fața casei.

Urmează o analiză metodică a nemijlocitei prăbușiri. A fost un accident, a fost un omor sau a fost suicid? Pe parcursul celor aproape trei ore, Triet ne poartă prin această ambiguitate cu o precizie chirurgicală, transformându-ne și pe noi, spectatorii, în niște martori orbi care nu mai știu unde se ascunde adevărul. Prăbușirea directă se transformă metaforic într-o prăbușire instituțională a conceptului de familie. Secvență cu secvență, detaliu cu detaliu, frustrare cu frustrare, flashback și flashback, ca spre final acest cazan de microgesturi și supărări să explodeze într-o revărsare sublimă de emoție pură, de proporția unei tragedii grecești.

Sala de judecată este amfiteatrul în care se dă acest spectacol cinic. Și ai impresia că pentru nimeni nu mai contează adevărul (de parcă în sălile reale de judecată ar conta), fapt confirmat și de avocatul Sandrei de câteva ori, care-i spune că „deja nu prea contează dacă l-ai omorât sau nu, e mai important cum ne construim apărarea”. Procesul de judecată e unul exhaustiv și absolut lipsit de scrupule. Procurorul este în stare să răscolească cele mai intime momente din viața Sandrei, totul în numele justiției, până și câteva fragmente din cărțile ei denotă vinovăția. „În acest caz îl putem considera pe Stephen King un ucigaș în serie”, îi ripostează avocatul. Aceste mici momente ironice scot un pic drama greoaie din propria categorie și oferă momente necesare de respiro pentru spectator.

Omul nu mai este tratat ca o ființă umană în fața curții, ci mai degrabă ca un element judiciar fără suflet sau emoții, vinovat până în momentul în care nu și-a argumentat nevinovăția. Contează doar acțiunile și declarațiile. Însă pentru Sandra este imposibil să-și formuleze argumentele într-o limbă străină (franceza), așa că trece la o engleză (iarăși străină – dar mai acceptabilă pentru ea) care îi face pe ceilalți absolut surzi la ce aud. Babelul familiei se transformă într-un Babel sistemic.

Anatomia unei prăbuşiri resuscitează un gen vulgarizat total de Hollywood în ultima vreme – drama juridică. Cu puţin timp înainte, o făcea subtil şi misterios o altă regizoare promiţătoare a momentului, Alice Diop, cu al ei monumental Saint Omer. Însă Saint Omer tatona terenul dramatic prin atmosfera sa mistică, aproape sublimă, pe când Anatomia unei prăbușiri este o dramă de o precizie chirurgicală, construită în mare parte pe jocul impecabil actoricesc. Ambele filme reinventează drama juridică dintr-o perspectivă feminină şi feministă, respectând și negând în acelaşi timp tradiţia europeană a filmului autor, o tradiție în care totuși, majoritatea regizorilor au fost de gen masculin.