Bucureştiul interbelic prin ochii Oliviei Manning

Căsătorită cu R.D. Smith, lector de literatură engleză la British Council din Bucureşti, în anii care precedă izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Olivia Manning (1908-1980) are ocazia să se familiarizeze cu o lume străină, atipică, pe care ajunge să o surprindă în literatura sa, în special în Trilogia Balcanică.

A locuit într-un Bucureşti aflat într-o permanentă mişcare, un oraş eterogen la toate nivelurile. Un oraş al contrastelor, fără îndoială, căci asta surprinde şi azi, la noi, orice străin aflat în trecere sau locuind aici o anumită perioadă.

Elaborată între anii 1960-1965, Trilogia Balcanică începe cu Marea şansă (1960) şi continuă cu volumele Oraşul decăzut (1962) şi Prieteni şi eroi (1965). La editura Nemira, colecţia Babel, coordonată de Dana Ionescu, în traducerea Dianei Stanciu, a văzut lumina tiparului, anul acesta, primul volum al trilogiei, celelalte două fiind în curs de apariţie.

Cum se vede Bucureştiul anilor 1939-1940 prin ochii Oliviei Manning? Cum se văd românii, în general? Evident, ca o ţară pestriţă, de un balcanism infuzat, ici-colo cu elemente occidentale insuficient sau greşit asimilate:

„E loc pentru toţi aici şi de lucru pentru toţi. Românilor le place doar să mănânce, să doarmă şi să facă dragoste, dar aşa sunt ei. Ţara e condusă de străini şi de evrei. Cei care muncesc, mai şi câştigă. Nu e normal? S-ar putea spune mai degrabă despre români că iau şi nu dau nimic în schimb.” (pag.149)

Cuplul de englezi Guy şi Harriet Pringle locuiesc în România, în capitală. El este lector de literatură engleză în Bucureşti şi are o relaţie cordială cu toată lumea bună, în timp ce Harriet simte din plin dezorientarea şi neaşezarea provocate de o rapidă dislocare din universul calm, ştiut, anterior căsniciei. Ziariști, corespondenți de război, diplomați, profesori universitari, nobili scăpătați, funcţionari, ţărani, precupeţi şi meşteşugari, iată o impresionantă galerie de personaje, individualizate sau simpli figuranţi, care te surprinde prin nota autentică, prin tuşele sigure ale scriitoarei. Cuplul englez din roman preia, la nivel ficţional, experienţa biografică a Oliviei Manning. Lumea bucureşteană interbelică e recompusă cu încetinitorul, ca un evantai enorm, divers colorat: cine de afaceri sau în familie, plimbări prin Cişmigiu sau pe Calea Victoriei, întâlnirile de la Capşa, antisemitismul, arestări intempestive, triunghiuri amoroase, invazia nazistă etc. Evident, soţii Pringle sunt oameni tineri, cu mintea deschisă, cu o inteligenţă speculativ integrativă. Ajunsă, prin căsătorie, în Bucureşti, Harriet absoarbe ca un burete tot ceea ce vede şi aude în jur. Întreabă, comentează, empatizează. Este o fiinţă mobilă, extrem de receptivă. Atentă, de pildă, la îmbrăcămintea şi comportamentul curtezanelor bucureştene, e mirată de iscusința lor în arta amorului, în ciuda vârstei fragede. I se răspunde astfel:

„Oh, totul e foarte oriental. Falsa inocență le permite să ţină la preţ. Se dezvoltă şi mărită repede cu vreun desfrânat bătrân şi bogat…” (pag.53).

Acelaşi personaj, Inchape, crede că, în ciuda evidentei inteligenţe,

„toţi românii sunt o apă şi-un pământ. Pot reţine o mulţime de lucruri, dar nu ştiu ce să facă cu ele. Un popor necreator” (pag. 55).

Harriet ascultă şi ia atitudine pe măsură ce ajunge să cunoască lumea în care a intrat. Se luptă cu prejudecăţile celorlalţi, dar şi cu acelea pe care le simte urcând în ea. Mizeria ţăranilor contrastează cu luxul anumitor case, cu abundenţa şi cosmopolitismul gastronomic din marile restaurante. Pătura de mijloc este aproape inexistentă. Românii par locuiţi de un pasivism supărător, trăiesc în expectativă, într-o perpetuă aşteptare: „un popor egoist. Ţara asta are de toate, dar nu vor să împartă nimic cu nimeni. Sunt lacomi şi leneşi şi iau totul”, se isterizează, la un moment dat, evreica Flohr. Pentru alţii, România „e doar o vacă de muls”, o minge aruncată de colo-colo de către marile puteri ale vremii, o ţară în care „arunci azi sămânţă de grâu în pământ şi mâine ai pâine”. Peste toate aceste discuţii interminabile, peste jumătăţi de adevăr şi inerentele prejudecăţi planează umbra ameninţătoare a războiului. România încă are diverse rezerve de hrană, e văzută ca un fel de insulă-adăpost de către comunitatea engleză şi evreiască din Bucureşti. Spectacolele de teatru şi de varietăţi încă se ţin cu casa închisă. Într-o (tot mai) evidentă anormalitate pe plan politic şi militar, România oferă, pentru un timp, iluzia normalităţii. Până când, aproape fără tranziţie, războiul îşi arată colţii: asasinate politice, filmele documentare ale agenţiei U.A. despre tăvălugul mecanizatelor germane asupra oraşelor europene. O lume şi splendorile ei cad secerate, se prăbuşesc în neant…

În grădina de la Athenee Palace sau în apartamentele lor, englezii din Bucureşti află şi discută aprins despre bombardarea Parisului, despre Italia care declară război aliaţilor, despre miile de refugiaţi înaintând prin noroiul hâd al înstrăinării, al depersonalizării.

Spre finalul acestui prim volum al trilogiei, odată cu iminenta capitulare a Parisului, ultima petrecere a englezilor are deja mirosul fricii şi al fugii. Bucureştiul nu mai este un oraş sigur. Lumea se zgâlțâie sub presiunea nazistă…

Editura: Nemira