Un băiat ca toți ceilalți

Motto: „Atunci n-aveam cum să știu, dar mai târziu am înțeles că lucrurile extraordinare, cele care vor rămâne pentru totdeauna în viața ta, vin deseori în vârful picioarelor și pe neașteptate, fără bubuituri și fără să-ți atragă atenția în mod deosebit. Exact ca o ninsoare.” Lorenzo Marone

Într-o zi cu ninsoare neverosimilă, agentul imobiliar îi arată clientului interesat apartamentul de la etajul opt al unui bloc napoletan. Cei doi trec mai întâi de spațiul destinat cândva portarului, un perimetru delimitat de câteva dale, un loc de unde lumea se vede întreagă, în ansamblu și în detaliu. Urmează așteptarea liftului care se mișcă greoi printre etaje, ca o instalație veche, păstrătoare a farmecului de mecanism perfect.

Fiecare capitol începe cu un gest al agentului imobiliar care deschide câte o ușă și ajunge pe rând, în fiecare încăpere, subliniindu-i calitățile și inconvenientele ușor de remediat – un strat de vopsea îngălbenită, mici reparații la tencuială, înlocuirea unor instalații. Apartamentul este în perfectă stare. Miroase puțin a spațiu închis, dar lumina care pătrunde înăuntru când sunt ridicate jaluzelele creează o atmosferă neobișnuită, de vară în plină iarnă.

Terasa arată cel mai bine, deși i s-au mai estompat culorile şi nu mai este plină de flori ca odinioară. Terasa păstrează, scrijelit cu un cui pe zidul exterior, unul dintre secretele copilăriei – SFMV, 15 iunie 1985, Sasà, Fabio, Mimì, Viola. Proprietarii apartamentului erau plecaţi, se presupune că Mimì avea grijă de flori şi de o broască ţestoasă, doar că ceilalţi amici descoperă şi ei acest loc perfect pentru tot felul de isprăvi copilăreşti.

Dar nu acesta este apartamentul familiei Russo. Mimì (Domenico) a crescut în același bloc, mai jos, la parter, într-un apartament împărţit între membrii unei familii numeroase – bunici, părinţi, copii, câine, pisică). Fiecare își respectă și își apără bucata de spațiu care îi este alocată. Pentru Mimì, important e să nu îi ia nimeni cărţile stivuite sub pat.

„Cărțile acelea au fost prima mea cărămidă, structura pe care am ridicat construcția vieții mele, temelia mea. Dacă am devenit ceea ce sunt, e meritul celor cincizeci de volume, meritul serilor petrecute cu privirea înfiptă în pagina lor.

Trebuie să-i mulțumesc avocatului Mastrangelo, dar, mai ales, să le mulțumesc marilor oameni care au fost: Barri, Carroll, London, Salgari, Verne, Stevenson, Twain, De Amicis, Saint-Exupéry și mulți alții.

De fapt cel mai important mulțumesc i-l datorez unei femei.

Mama mea.” (p. 23)

Acțiunea curge lent, cu multe digresiuni, iar evenimentele sunt ușor de anticipat, fiindcă se vorbește despre anumite lucruri înainte ca ele să aibă loc. Narațiunea se desenează ca un hașur, cu linii aruncate înainte sau înapoi, ancore care prind amănunte, replici și figuri familiare. Romanul este recuperarea copilăriei lui Mimì și a prietenilor lui din cartier. Copilăria este epoca splendidă a eroilor cu superputeri.

Mimì are doisprezece ani, este pasionat de lectură și de experimente științifice, joacă prost fotbal și își sparge des ochelarii. Bunica acceptă, de dragul băiatului, ca bucătăria să devină laborator pentru cercetări:

„Ultima oară se întâmplase cu bunica, care-mi dăduse mână liberă să verific combinația de gravitație și mișcare de rotație în jurul unei felii de pâine pe care o unsesem cu unt pe una din părți. Știam că felia va cădea întotdeauna pe podea cu partea unsă, numai că trebuia să fac o încercare ca să cred. La prima verificare, bunica a bătut din palme și a spus că eram un om de știință!, la a doua a râs și a comentat că nepotul ei era un geniu!, la a treia, în schimb, a exclamat: Mimi, am înțeles, experimentul funcționează, da’ podeaua cine-o spală?” (p. 96)

Cărțile pe care Mimì le citește și de treizeci de ori, până le știe pe deasupra, provin la început de la un avocat, stânjenit la un moment dat de mulțimea volumelor. Din când în când, cei din familie îi cumpără şi ei cărți. Tatăl făcuse chiar o investiție costisitoare achiziționând în rate o enciclopedie în mai multe volume. Mama se opusese inițial, fiindcă nu era spațiu în casa lor și pentru cărțile acestea. Apoi, când ratele deveniseră greu de plătit, tatăl vrea să restituie enciclopedia pe care Mimì o citise temeinic, volum cu volum. De data asta, mama e cea care se împotrivește: volumele aveau un colorit viu, înveseleau încăperea.

Prima colecție a lui Mimì este alcătuită din ferpare. Preocuparea față de un subiect care are legătură cu moartea li se pare suspectă părinților, dar pe copil îl interesau de fapt poreclele pitorești ale celor duși de pe lume. Mimì e fascinat de cuvinte şi descoperă că poate să capete superputeri dacă îşi exersează scrisul. Cartea aceasta a lui Lorenzo Marone nu e doar despre drumul parcurs între copilărie şi maturitate, este şi despre felul în care cărţile te ajută să-ţi găseşti rostul, este o pledoarie pentru bibliotecile salvatoare:

„Am deschis agenda roșie și am încercat să scriu. Discuția cu Giancarlo mă pusese pe gânduri. Cultivă-l în fiecare zi, spusese la un moment dat, referindu-se la scris, o să-ți dai seama că e o mare putere în mâinile tale. Și atunci îmi venise în minte să povestesc și despre dorința mea nebună de a deveni supererou, despre încercarea zadarnică din timpul iernii de a dezvolta telepatia și despre cum, în realitate, odată cu trecerea timpului și grație întâlnirii cu el, îmi dădusem seama că sunt un băiat normal, ca toți ceilalți, și singurul mod de a deveni nu un supererou, ci cel puțin de a fi mândru de mine, ar fi fost acela de a mă dedica scânteii care mi se aprindea în stomac ori de câte ori începeam să scriu.” (p. 235)

Copiii au nevoie de modele, pe care le găsesc în propria familie, dar și în lumea pe care o descoperă plini de curiozitate și de idealuri. Băieții visează să fie asemenea lui Maradona, transferat la clubul napoletan, fetele o imită pe Cindy Lauper sau pe Madona. Mimì doreşte să devină astronaut sau matematician, înainte de a-l fi cunoscut pe Giancarlo, eroul său absolut, care-i atrage atența asupra puterii cuvintelor. Un copil care citește poate descoperi, cu strădanie zilnică, frumusețea scrisului:

„— Da’ ce vrei tu să te faci când o să fii mare, Mimì, te-ai gândit?

—Scriitor, am răspuns imediat, sau astronaut. Sau matematician. Să vedem.

Și-a întors capul să mă privească și a izbucnit în râs.

— Da’ ceva normal nu?

— Ce înțeles îi dai cuvântului normal?

— Ce știu eu, îți place să studiezi, ai putea deveni avocat sau inginer. Ăia câștigă bani cu grămada, și mi-a făcut cu ochiul.

— Nu mă interesează banii, vreau să realizez ceva important, unic…

— Ar trebui să cobori cu picioarele pe pământ…” (p. 245)

Tatăl, în general timorat de propria incultură, îi ţine băiatului teoria slujbei sigure. Cei doi nu se înţeleg grozav, nu au aceleaşi pasiuni, dar se tolerează. Lui Mimi nu-i place că pe chipul tatălui său, spre deosebire de cel al mamei, este scrisă renunțarea. Mama continuase, după căsătorie, să fie tânără. Dimpotrivă, tatăl părea îmbătrânit prea devreme, ceea ce nu-l împiedică să aibă aventuri amoroase, ajunse la urechile întregii familii, şi ale copiilor.

Dacă aţi văzut filmul Once upon in America (1984, regie Sergio Leone, cu Robert de Niro în rol secundar), ştiţi, în mare, şi cartea asta – copilăria într-un cartier italian, vremuri tulburi, prieteniile vechi şi iubirile adolescentine, nevoia de modele, asasinatele Camorei etc. Un băiat ca toţi ceilalţi, minunatul roman al lui Lorenzo Marone, surprinde momentul dureros al despărţirii de copilărie, vindecarea de iluzii şi saltul spre altă vârstă plină de incertitudini.

Las mai jos câteva fragmente:

„Bunicul avea întotdeauna ceva de făcut, chiar dacă nu făcea nimic.” (p. 96)

„—Îmi scapă ceva, i-am sus într-o zi, spui mereu că dacă erai sindicalist ai fi întors lumea pe dos, dar ce face un sindicalist?

—Îi apără pe cei slabi.

—Atunci e un supererou! strigasem entuziasmat.

—Nu, răspunse bunicul serios, e doar un comunist.” (p. 97)

„Prietenul meu, așa cum prevăzusem, îl alesese drept idol; avea o motocicletă puternică, o geacă de piele ca Fonzie și bani care-i ieșeau din buzunare, era, deci după părerea lui, prototipul de bărbat perfect.” (p. 133)

„Pentru că, la sfârșitul acelei teribile și magnifice veri, am înțeles că singurele superputeri la dispoziția noastră, sărmane ființe umane, sunt relațiile pe care reușim să le construim, iubirile, prieteniile, sentimentele. Calitatea acestor relații este cea care face diferența între cine e super și cine, poate, e un pic prea puțin. Pentru că în seara aceea blestemată am înțeles că sunt doar un adolescent care avusese de-a face, printr-o serie de împrejurări, cu ceva mai mare decât el.

Am înțeles că sunt un băiat ca toți ceilalți.

Așa cum era Giancarlo un băiat ca toți ceilalți.

Bunica îmi spusese între-o zi că nu există eroi pe lume, ci doar persoane care uneori fac un gest frumos, o acțiune importantă, iar apoi devin din nou ca toți ceilalți.” (p. 291)

„Simțeam că sosise momentul să încep din nou să visez, să dau valoare și forță cuvintelor, despre care crezusem o vreme că n-au nicio putere în fața răutății și nedreptăților omenești, când, de fapt, pot mult, cum bine știa Giancarlo, și cum spunea Rudyard Kipling: Cuvintele sunt, evident, drogul cel mai puternic folosit de specia umană. Cuvintele pot deseori să ne schimbe viața, s-o ilumineze, cum fac marile iubiri, să ne năucească, zicea tata, ne întind mâna și ne ridică pentru a ne conduce pe drumul pe care trebuie s-o luăm și nu avem curajul s-o facem. De secole ne spun poveștile lor și ne permit să intrăm în lumile lor fantastice, cuiburi în care ne putem refugia, atunci când se întunecă.” (p. 290)

„Mimì, cel plin de speranță și bucurie pentru viață, copilul caraghios care credea în superputeri și în justiție, în forța culturii, a cărților și a scrisului, în rigoarea morală și în eroi, nu mai exista, înlocuit cu un adolescent care nu știa cum să viseze și care hotărâse, poate inconștient, să-și verse furia, durerea, dezamăgirea în studiu, mai ales ca să poată fugi într-o bună zi din acel loc mic și ostil care-i luase totul.” (p. 289)

„Cu timpul durerea a început să se potolească, amintirea împușcăturilor a pierdut consistență, la fel ca sângele de pe chipul inexpresiv al lui Giancarlo, și au reapărut zâmbetul lui, cuvintele, învățămintele, conversațiile, cântecele. Pe neașteptate mi-am dat seama că el exista în mine, cum spune Jack London în Rătăcitor printre stele, una din cărțile copilăriei mele: Viața continuă, este firul de foc care continuă în felul de a fi al materiri. Rămâne pentru totdeauna amintirea, până când va dura spiritul, care este indestructibil.” (p. 289)

„— Îmi face impresia că știți zona. Cu ce vă ocupați, dacă pot să întreb? mă distrage agentul.

— Cu oamenii, răspund continuând să-l privesc pe băiatul aflat puțin mai încolo.” (p. 284)

„Și apoi s-a făcut liniște, un soi de apnee teribilă care a durat doar o clipă, pentru că pe cea următoare a furat-o o altă împușcătură, care a luat tot restul: timpul, care a încetat să mai fugă, și pe Viola, care dintr-odată nu mai era lângă mine. A luat cea mai frumoasă sărutare a mea, gustul de cireșe pe care-l aveam încă pe buze, poveștile de vară cu Giancarlo. A luat povestea mea, care din ziua aceea va rămâne închisă într-un sertar, și terasa soților Scognamiglio, care au ieșit și ei, exact în locul în care erau scrijelite inițialele noastre. A luat privirea mea de copil, experimentele, jocurile cu figurine și Super Santos, colecțiile, cărțile pentru copii, i-a luat pe Sasa și pe Fabio, cântecele lui Vasco, copilăria mea și pe cea a Violei. A luat planurile ciudate, maniera mea căutată de a vorbi, obsesia pentru benzi desenate, cinematograful și superputerile. A luat costumul lui Spider-Man, pe care ar fi trebuit să-l dăruiesc eroului meu, și dragostea pentru orașul meu.

Mi l-a restituit doar pe Giancarlo, care stătea acolo, la douăzeci de metri de mine, cu un tricou alb pe el, în adorata lui Mehari găurită de proiectile, ghemuit, cu un picior ușor ridicat, capul atârnându-i într-o parte și o dâră de sânge pe chipul care-și pierduse obișnuitul zâmbet.” (p. 281-282)

Un băiat ca toți ceilalți de Lorenzo Marone