Cum să prinzi o cârtiţă – fals tratat de vânătoare

Am un prieten care iubeşte şi ocroteşte tot ce este viu. Am mers, vara asta, în urma acestui prieten care, ajungând la un muşuroi de gângănii roşii, cred că Vaca-Domnului se numesc, mi-a cerut imperativ să calc cu atenţie, să nu le strivesc. I-am văzut tălpile mari ale bocancilor aşezându-se doar pe vârfuri, în aşa fel încât să nu prindă sub paşi gărgăriţele astea. Să nu le faci rău, nici măcar din nebăgare de seamă (nu mai spun de intenţie!) făpturilor fragile, fără apărare, făpturilor lui Dumnezeu.

Cărţile din această colecţie (Narator, Editura Publica, 2019) sunt utile, pentru că au informaţie verificată şi verificabilă, aşezată sub formă de poveste, cel mai adesea în stil memorialistic, adresată cititorului tânăr, neiniţiat în tainele (şi în cotloanele, că veni vorba despre cârtiţe!) unor ocupaţii de nişă – manager de hoteluri, sportiv de performanţă, antreprenor, zona educaţiei, a jurnalismului sau a mondenităţilor, purtător de cuvânt sau vânător de… cârtiţe. Din colecţia Narator, minunate mi s-au părut Scânteia, Christine Barnett, Dulce bar, J.R. Moehringer, Camera de povestit, Michael Paterniti, sau În pielea goală, David Sedaris.

Cititorului experimentat, care a obosit citind ficţiune sau literatură de specialitate, acelui cititor care caută şi alt fel de lectură, cartea aceasta îi oferă, cu ingeniozitate, o privire proaspătă (uneori serioasă, alteori ironică şi autoironică) asupra vieţii. Încă de la primele rânduri m-am gândit nu doar la cât de bine este scris acest eseu despre fiinţele care trăiesc în întunericul pământului, săpând galerii şi înălţând movile, m-am gândit şi la meserii despre care habar nu aveam că există, ocupaţii derizorii, în aparenţă, de fapt, experienţe fundamentale, care îţi îngăduie să rămâi în mijlocul naturii şi să înţelegi cum funcţionează mecanismele ei, care îi sunt legile imprescriptibile şi ce importanţă are timpul vieţii pentru diferite specii, nu doar pentru om. Pseudokinegeticos:

„Eu sunt grădinar. Mi-am petrecut mulţi ani din viaţă prin grădini şi ferme, prinzând cârtiţe, dar am hotărât să renunţ. Vânătoarea de cârtiţe este o ocupaţie tradiţională care mi-a oferit o viaţă bună, dar am îmbătrânit şi am obosit să vânez, să pun capcane şi să curm vieţi; în plus, m-a învăţat tot ce aveam de învăţat.

Vânătorii de cârtiţe şi-au păzit dintotdeauna cât mai bine cunoştinţele, ca să protejeze stilul de viaţă. Eu nu vreau ca tradiţia asta să dispară, aşa că, în cartea mea, voi povesti despre comportamentul cârtiţelor şi despre cum pot fi prinse, în caz că ar vrea cineva să treacă la treabă, dar şi despre alte lucruri mai bune, cu care aţi putea să vă ocupaţi timpul. Miezul acestei tradiţii este însăşi povestea cârtiţei, dar şi viaţa mea de vânător de cârtiţe: cum a fost viaţa asta, drumul lung până la ea, ce a făcut din mine şi de ce am decis, în cele din urmă, să mă opresc.” (p. 13)

Un fals tratat de vânătoare, fără îndoială, este această carte, care face frecvent apel la reflecţie, prin naraţiunea subiectivă, dar şi prin tentaţia de a aborda un stil insidios, la graniţa dintre eseu şi text informativ, scriere personală şi poezie nonconformistă. Iată câteva versuri care se iţesc neverosimil dintr-o carte despre un mamifer insectivor, din familia talpide, numit şi sobol, versuri scrise pe telefon, în mijlocul câmpului, după o criză cardiacă, într-un moment când, obosind, vânătorul de cârtiţe are revelaţia faptului că cercul nu se închide niciodată, fiindcă nimic nu este definitiv încheiat:

„Capul meu, vechi ulcior pământiu

plin cu frunze uscate

foşnetul şi hârşâitul gândurilor

zgomot lipsit de importanţă

picioarele în cizme vechi pline de noroi

mergând nicăieri

#vanatordecartite”.

(p. 101)

Desigur, citind cartea aceasta minunată afli de ce cârtiţele trăiesc în cicluri de patru ore (în pământ, nu se simte diferenţa dintre noapte şi zi) şi cum pot ele să mănânce şi 20 de kg de râme pe an, vânate fiind, la rândul lor, de nevăstuici şi de hermine, care sapă şi ele tuneluri subterane, ca să le prindă. Cârtiţele scapă de prădători acoperind tunelul cu pământ, în urma lor. Îşi şterg urmele. Lupta pentru teritoriu se încheie prin dispariţia unuia dintre combatanţi, în urma unor sâgerări interne, chiar şi când este vorba despre răni superficiale, la o viteză mică de coagulare a sângelui.

Cârtiţele nu renunţă la tunelul lor – uneori, când simt că traseele lor sunt prea aproape unele de altele şi riscă să se întâlnească şi să se lupte pentru teritoriu, cârtiţele „chiţăie şi trimit semnale, aşa cum claxonează cicliştii pe alei ca să evite accidentele”. Au memorie bună şi sunt extrem de iuţi, dar se sperie uşor şi părăsesc rapid o zonă în care găsesc tuneluri modificate. Detectează nivelul presiunii atmosferice, iubesc ploaia şi le place să iasă la suprafaţă când este frig, sunt oarbe, înoată bine în bălţi, dar se pot îneca în tunelurile inundate, la fel ca râmele. Nu hibernează, fiindcă în pământ este mereu cald. Astfel de observaţii „tehnice” sunt, mereu, însoţite în carte de gânduri care se nasc spontan (cum ar fi cele despre memorie şi natura amintirilor), aranjate cumva în aşa fel încât povestea principală să rămână frumoasă, delicată, convingătoare:

„Amintirile se arată rareori în ordine cronologică. Memoria bâjbâie prin întuneric şi, cu cât mă străduiesc mai tare să-mi amintesc, cu atât pare să se evapore în faţa mea şi să ia altă direcţie. Imediat încep să examinez o poveste cu ceva mai mult decât o privire razantă, aceasta reacţionează, se recompune, se modifică, ca într-un caleidoscop: culorile rămân aceleaşi, modelele diferă de fiecare dată câte puţin, detaliile se schimbă constant şi, cu toate acestea, imaginea rămâne aceeaşi. (p. 14)

Într-o zonă a tăcerii primordiale, în câmp, ascultând respiraţia pământului şi contemplând orizontul, limbajul este resimţit ca o primejdie. Cu toate acestea, cuvintele, atunci când vin de la sine, sunt lăsate să se aşeze, ca să capete formă de poveste:

„Adesea mă ţin departe de tulburarea pe care o provoacă limbajul; doar privesc şi mă bucur de ce văd. Alteori, cuvintele vin tăcute, cu picioarele lor de insecte. Unele încep imediat să-şi facă un cuib, să dezvolte o temă – o crenguţă aici, un muguraş dincolo – eu le las. Îmi place să scriu puţin, mici frânturi despre lucrurile care zboară în jurul meu precum frunzele, fantomatice, împrăştiate aiurea şi mereu gata să dispară dacă nu eşti atent şi nu le înşfaci repede. (…) Ca amintirile şi cioburile ceramice pe care le găsesc uneori în muşuroaiele cârtiţelor. (…)

La fel ca noi, cârtiţele sunt făpturi profund misterioase, din adevărul cărora nu vom afla niciodată mai mult decât câteva firimituri.” (p. 15)

Dacă eşti vânător de cârtiţe, vechi vânător, ce te poate face să renunţi la „poveste”?! Poate că nevoia de a spune adevărul tău, diferit de al altora şi totuşi contopit cu alte adevăruri. Poate că presentimentul morţii şi apăsarea timpului care a trecut şi peste tine, vânător de cârtiţe, nu de iepuri, nu de crocodili, a trecut timpul acesta lăsând urme adânci. Poate că tristeţea sfâşietoare care te cuprinde în clipa în care ţii în palmă trupul neînsufleţit al unei cârtiţe:

„Care este valoarea unui adevăr ce poate îmbrăca o infinitate de forme? Între adevăr şi onestitate există o diferenţă, aşa că vreau să spun una dintre milioanele de poveşti oneste pe care le-aş putea spune şi care ar fi suficient de consistente încât să le numim adevărate.

Una dintre poveştile care m-au adus în punctul în care am îngenuncheat într-o zi de decembrie, cu corpul unei cârtiţe moarte în mână, şi în care am decis că nu mai vreau să ucid. (…) Scrisă în sezonul în care se prind cârtiţele, nu despre cum sunt prinse aceastea. Cred că singura certitudine pe care v-o pot oferi în legătură cu această carte este că, la final, veţi şti mai multe despre cârtiţe.” (p. 16)

Despre cârtiţe veţi şti, cu siguranţă, mai multe (eu nu ştiam aproape nimic), citind cartea lui Marc Hamer (Narator, Editura Publica, 2019), dar mai important mi se pare că veţi şti, ca cititor empatic, mai multe despre duioşie şi despre o vânătoare care nu este chiar vânătoare, este chiar viaţa aşezată la pândă. „Cuvintele vin, cu picioarele lor de insecte…”.

Cum să prinzi o cârtiţă – şi să te regăseşti în natură de Marc Hamer