Paul Cernat, unul dintre cei mai importanţi critici literari actuali de la noi, a scos recent un studiu „Vase comunicante. (Inter)feţe ale avangardei româneşti interbelice” ( ed. Polirom). Este o carte deosebită penru că deschide multe fronturi, dă peste cap multe prejudecăţi şi ne dezvăluie o avangardă românească destul de diferită de „cea obişnuită”. O cercetare foarte vie, plină de nunaţe şi noutăţ reflexive. Mai jos avem o mică discuţie cu autorul volumului.
Credit foto: Gombos Wilhelm Doru
Dragă Paul Cernat ai scos o nouă care depre avangarda românească: Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice la editura Polirom. De unde pasiunea ta pantru avangarda românească?
Nu e propriu-zis o pasiune, ci mai degrabă un interes profesional mai vechi, cu rădăcini biografice. Am avut „întîlniri” precoce, în copilărie, cu volumele unor poeți ai avangardei – Ion Vinea, Geo Bogza, Virgil Teodorescu, Gellu Naum între alții. Mai tîrziu, tropismele mele „exploratoare” au avut un cuvînt tot mai greu de spus. În liceu am descoperit (prin intermediul unui coleg bibliofil) Poemul invectivă. Licența în Litere mi-am dat-o cu o lucrare despre poezia avangardistă a lui Geo Bogza, după ce am realizat că nu-s pregătit să scriu (cum mi-aș fi dorit) o teză despre „literatura stîngii militante în România interbelică”. La masterat am scris o disertație despre tranziția de la simbolism la avangardă, iar la doctorat am fost deconsiliat să mă întorc la subiectul cu „stînga” (acum nu e momentul, nu mai bine scrii ceva despre avangardă? tot ai mai scris…). Așa s-a… estetizat politicul proiectului inițial și s-a alcătuit teza mea despre primul val avangardist românesc, a cărei spuză a fost trasă spre mica teorie a „complexului periferiei.” Pe vremea aceea erau multe zone încă neexplorate sau evitate în avangarda autohtonă, iar ceea ce am găsit în presa vremii nu se regăsea în serioasele cărți dedicate, la noi, fenomenului. Ulterior, situația s-a schimbat mult, iar interesul pentru avangardă, relativ izolat la începutul anilor 2000, s-a transformat în modă, pe ici-pe colo prin părțile esențiale.
Spune-mi te rog ce-ţi propui în noul volum? Hai să zicem ce-ţi propui să faci diferit faţă de demersurile anterioare ale tale legate de avangardă?
Vase comunicante… e un volum de tranziție către proiecte personale diferite, legate însă de modernitățile românești interbelice. Nu e, propriu-zis, o continuare a cărților anterioare. E un volum care s-a alcătuit din mers, din secvențe disparate, publicate în diferite reviste sau culegeri, dar care au început, treptat, să se „lege” după cîteva linii directoare – 1) ideea diversității/eterogenității/pluralității fenomenului; 2) continuitățile paradoxale între fenomene ideologic opuse. Am încercat, aici, să amendez sau să depășesc vechiul maniheism ideologic (post-lovinescian) al opoziției modernism vs. tradiționalism, dar și clișeele privitoare la „avangardiștii de extremă stîngă vs. trăiriștii de extremă dreapta”, punînd în evidență mai ales caracterul amfibiu al modernității autohtone și, prin extensie, al avangardelor. Sigur, nu sînt primul care observă asta; au făcut-o și Ovid S. Crohmălniceanu, în Literatura română și expresionismul, și Sorin Alexandrescu, în Privind înapoi, modernitatea, și alții, fără să tragă însă aceleași consecințe. N-am vrut să scriu o carte militantă, „angajată” la modul partizan, ci să pun bemoli, să nuanțez (fără să relativizez), chiar cu riscul de a sacrifica unitatea de dragul nuanțelor. Un fel de „wait a minute, lucrurile nu-s atît de simple, ele pot fi privite și altfel”.
Din cîte înţeleg tu vrei să ne spui, să ne arăţi că avangarda românească nu e nici unitară, nici monocromă ci că ea joacă pe mai multe direcţii, paliere care uneori se contrazic? Care ar fi aceste direcţii şi contradicţii ale avangardei româneşti?
Chiar asta vreau să arăt: că avangarda nu e un bloc compact și unitar, ci un fenomen eterogen, difuz și contradictoriu. Mi-am propus să schițez, totodată, o (posibilă) genealogie a unui „cuplu de forțe” și fizionomia unei paradigme antiburgheze & antisistem care leagă, pe dedesubt, sensibilitatea „avangardei istorice” de anarhismul spiritualist al „tinerei generații” interbelice. O idee implicită ar fi aceea că revoluțiile progresiste și cele conservatoare au debușee artistice comune, care le trădează înrudirile. Principiul hidrodinamic al vaselor comunicante se întîlnește aici cu principiul acțiunii și reacțiunii, despre a cărui istorie intelectuală a scris o carte excelentă Jean Starobinski acum două decenii.
Pornind de la Eminescu încerci să analizezi mai multe „feţe ale avangardei”. Ce faci tu seamănă cu un soi de enciclopedie a avangardei româneşti dar structurată tematic: de la Eminescu trecînd prin „Dada export-import” şi pînă la “radicalisme amfibii “. Care sînt aceste „teme unificatoare” şi cum ai alăturat aceste “feţe ale avangardei”?
Faptul că încep cu Eminescu o carte despre avangarde are mai multe explicații. Nu doar faptul că, prin acest „reacționar antimodern”, poezia românească a intrat masiv în modernitate (o modernitate a decadenței și a nihilismului nietzschean). Eminescu e, la noi, primul care utilizează termenul de „avangardă” în sens cultural. Și, ce să vezi, face asta în chiar primul său articol (unul antimaiorescian) identificînd Junimea cu o „avangardă nihilistă”… Rolul lui în cultura română mi se pare a fi, mutatis mutandis, comparabil celui jucat de Baudelaire în literatura franceză. În acest sens, cartea clasică a lui Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism m-a stimulat să propun o genealogie analogă: „de la Eminescu la grupul suprarealist român”. Nota Bene, primele poeme pe care le publică Eminescu la Convorbiri literare (Epigonii și Venere și Madonă) apar în același număr cu primele traduceri românești din Baudelaire, semnate de Vasile Pogor. Era păcat să ratez o asemenea coincidență, de-a dreptul suprarealistă… De fapt, prin Epigonii Eminescu își negociază nu numai raporturile cu Junimea, care îl primește (strategic) în rîndurile ei, ci și cu modernitatea „nihilistă”: „și ca dînsa sîntem noi”. Contrareacția macedonskiană, simbolismul, apoi Dada și avangardele interbelice prelungesc acest caracter „bipolar” și, ei da, „amfibiu” al modernității autohtone, cu rupturi și continuități paradoxale, cum spuneam. Simboliștii s-au revendicat simultan de la rivalii Eminescu și Macedonski, iar avangardiștii nu l-au negat niciodată pe Eminescu. „Vizionarii” Voronca și Bogza, două figuri centrale în volumul de față, sînt, în definitiv, cei mai eminescieni dintre avangardiștii noștri. În rest – amfibologii cît cuprinde: futurismul italian se regăsește și în formula estetică a avangardei „bolșevizante”, și în frenezia vitalistă a „tinerei generații” și a adepților ei pro-fasciști; tînărul Eugen Ionescu este, simultan, un „mistic” existențialist și un neodadaist etc. etc.
Credit foto: Tara Skurtu
Punctul forte a cărţii tale este capitolul despre Geo Bogza care, cumva, vine mănuşă pe „demonstraţia ta” şi oferă o înţelegere mai amplă a demersului tău. De ce l-ai ales ca „punct de sprijin” pe Geo Bogza?
Relația mea de lectură cu Bogza e veche de-o viață, iar capitolul cu pricina, cam lunguț, face legătura cu o carte încă nescrisă, o monografie pe care o amîn deja de prea multă vreme. Am intrat, între timp, în posesia unui material vast – prea vast! – și foarte spectaculos, care ar trebui să alimenteze și elaborarea unei ediții critice. Ar fi, sînt convins, o revelație. Literatura și gazetăria interbelică a lui Geo Bogza rămîn, în multe privințe, un continent neexplorat, dificil de reconstituit, întrucît autorul și-a făcut uitate foarte multe texte, iar pe altele le-a rescris drastic, în repetate rînduri. Dincolo de asta, cazul în sine e, ai dreptate, caracteristic în cel mai înalt grad pentru demersul din Vase comunicante… Ar fi multe de spus despre afinitățile literare și de sensibilitate ale lui Bogza cu Mircea Eliade (dincolo de divergențele lor ideologice din epocă), despre implicarea lor ca victime în „campania contra pornografiei” din 1937 (episod insuficient investigat). Prietenia cu Blecher e prea notorie ca să mai insist acum asupra ei, dar am avut și despre Blecher destule lucruri de adăugat. Am acordat însă o atenție specială unui reportaj bogzian fabulos – O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, unde au loc tot felul de „sinapse” avangardiste cu referințe clasice și contemporane. Un amănunt relevant: în numărul din revista unu în care ortodoxistul modernist Paul Sterian publica un manifest fulminat, Poezia agresivă sau despre poemul reportaj și calam „Să vie Reporterul!”, Geo Bogza, încă nedevenit reporter, e prezent pe contrapagină cu un text despre „reportajul pur” și un poem-reportaj…
Privnid avangarda românească dinspre avangarda rusă o văd mult mai „estetizantă” şi „jucăuşă” şi mai puţin politică. Nu sînt specialist ca să evaluez acest lucru. Dar te între cum vezi tu această diferenţă?
Ai perfectă dreptate să o vezi așa. Avangarda românească e politică mai mult undercover, estetizantă din precauție, ludică și esopică, în vreme ce avangarda rusă e direct politică și centrată pe implicațiile teoriei limbajului… E cam ca diferența dintre rezistența prin cultură și samizdat, dacă vrei. Să nu uităm totuși că Partidul Comunist din România era scos, din motive știute, în afara legii, că o bună parte a avangardiștilor antifasciști și pro-comuniști erau monitorizați strict de Siguranță și, în unele cazuri, li se înscenau procese politice sub acoperire de drept comun (de genul „atentat la bunele moravuri”, ca la Bogza, Bonciu sau la tinerii „algiști” care au editat revista Pulă, în 1931). Au existat și gesturi radicale, spectaculare chiar, dar – da – pe ansamblu caracterul eterogen, labil al multor protagoniști, a făcut ca forța de șoc a avangardei să se disipeze, să fie mai ușor reprimată sau absorbită de Sistem. Mulți avangardiști s-au expatriat, înainte sau după al doilea Război Mondial, și mai mulți au marșat la realismul socialist, destui au fost reprimați ori s-au pierdut pe drum…
Apropo care au fost influenţele cele mai mari asupra avangardei româneşti, fie ele estetice sau politice? De unde au venit ele?
Cele franceze. Alte influențe – italiene, germane, rusești ș.a. – s-au topit ca într-un creuzet în cele dintîi. De fapt, toate mișcările noastre revoluționare moderne au fost inspirate de modelul francez. Cu notele „specifice” aferente: eclectismul în primul rînd.
Ai un capitol foarte interesant care cuprinde un segmant mai puţin cunoscut: Avangardişti solitari, convertiţi şi „tovarăşi de drum“. Cine sînt aceşti „tovarăşi de drum” ai avangardiştilor şi ce rol au ei?
Multe dintre profilurile lor au fost, mai întîi postate pe facebook, ca niște microsinteze… Sînt cîteva zeci de nume acolo, care dau măsura diversității fenomenului, a convertirilor ideologice de care vorbeam, dar care ilustrează, în egală măsură, relațiile avangardei cu trăirismul (existențialismul spiritualist) și cu realismul socialist, cu expresionismul vienez și cu „balcanismul”… Găsim printre ele alergători solitari precum Grigore Cugler, George Magheru, H. Bonciu sau bizarul boem Dalocrin, „ortodoxiști futuriști” de ocazie ca Sandu Tudor și Paul Sterian (încă nerecuperat ca poet, din păcate), ezoteriști urmuzieni ca Ionathan X. Uranus, anarhiști legionarizați ca Virgil Carianopol, oficializat sub ceaușism, „iconarul” bucovinean Mircea Streinul sau Victor Valeriu Martinescu (personaje cu un destin dramatic), inclasabili itineranți precum Ștefan Baciu, combatanți pitorești ca Al. Tudor Miu, alături de figura „prințului roșu” Scarlat Callimachi. Sarea, piperul și mirodeniile…
Paul Cernat și alți scriitori la Festivalul Zile și Seri de Literatură Doinaș SAD – 2018
Din punctul meu de vedere, avangarda este unul dintre cele mai strălucite produse literare rămâneşti de factură universală. Ceva mai bun nu am produs. În acelaşi timp acest segment literar, acest grup chiar dacă are un succes destul de semnificativ afară, el este foarte puţin studiat şi apreciat la noi. Adică tind să cred că avangarda nu este apreciată şi valorificată la justa ei valoare. Oare de ce? Cum vezi tu lucrurile?
N-aș spune că nu am produs ceva mai bun, să nu exagerăm… N-am produs ceva mai internaționalizabil, poate, dar asta-i un pic altceva, cred. Altfel, da, avem o avangardă competitivă la nivel mondial, insuficient valorificată ca atare în țara de origine. N-a avut, din păcate, nici audiența necesară în epocă – nu întîmplător, mulți dintre actorii ei principali (Brâncuși, Tzara ș.a.) au „dat lovitura” în culturi mari, cu rezonanță, unde s-au și expatriat (în Franța, mai ales). Mainstream-ul cultural românesc era, pe vremea aceea, etnicist-conservator și puternic antisemit, or mulți dintre avangardiștii români erau etnici evrei. Avangarda era, apoi, privită de mai toată lumea drept un fenomen marginal, suspect și potențial periculos. Totuși, în ultimele decenii ea a fost recuperată masiv, chiar dacă dimensiunea ei radicală, politic-cosmopolită, a fost sacrificată pe altarul „organicismului estetic național” în perioada ceaușistă. „Justa valoare” este, pînă la urmă, și o chestiune de perspectivă: ea se vede bine acum, dar nu se vedea deloc la fel mai înainte. Legitimarea externă (occidentală) din perioada postbelică a contat decisiv în ecuația recuperării autohtone de după 1965, a pus de fapt presiune pe ea. S-a creat și o anumită modă pro-avangardistă, de tip sincronist, în cercurile noastre liberale, mai recent ale noii stîngi. Există azi și un început de recuperare academică, deși fenomenul rămîne, cum spui, un produs de nișă pentru export. Cred că avangarda ar trebui scoasă din „nișă”, dar nu prin supravalorizare militantă, ci prin multiconectivitate inteligentă, prin stabilirea cît mai multor conexiuni plauzibile, cu zone intelectuale și artistice dintre cele mai diverse. Ar fi păcat s-o transformăm într-un nou fetiș, cînd poate constitui un ferment critic real.
