Invitatul meu de miercuri 18 iulie, ora 20.00, în cadrul Literaturii la Zi este Dinu Guţu. Cum v-am obişnuit, înaintea evenimentului, fac un interviu telegrafic.
Dinu, tu în ce cartier al Chişinăului ai copilărit? Că nu ştiu… Cum a fost copilăria unui băiat din famile de intelectuali de oraş?
Am copilărit la Poșta Veche, apoi la Ciocana, pe la marginea orașului, aproape de-o zonă industrială, într-un apartament mic. Cele mai rău famate cartiere din Chișinău, dar conceptul de „rău-famat” e doar un construct sociologic, habar n-aveam noi pe-atunci de asta. Jucam fotbal toată ziua, sau belotă cu băieții din fața blocului. O bună parte dintre ei erau ruși. Mi-aduc aminte că la unul din second-handurile din zonă se aduseseră un lot de tricouri de prin anii 70-80 de la o echipă de fotbal de copii din Germania. Și-și luase tot cartierul, și ne-am făcut toți echipament de-o echipă. Erau strâmte, deloc confortabile, din material sintetic, da erau tricourile cartierului nostru. Vișiniu-albastre. În cartier o singură dată mi-aduc aminte c-am simțit că-s discriminat pe criterii de familie intelectuală: toți copii din curte făceau arte marțiale, taekwondo-ul era la mare modă, urmat de karate și de aikido. Era un cult pentru artele marțiale în rândul tuturor adolescenților. Toată lumea făcea, mai puțin eu. Asta era cam singura chestie care am simțit că m-a despărțit de copiii din cartier. Am făcut box peste vreo 20 de ani ca să recuperez, asta ca să vezi cum s-au îmburghezit sporturile și mai ales cele de contact.
Şcoala? Unde ai făcut şcoala? Ţi-a plăcut? Ai ceva amintiri?
Am făcut o școală privată – se chema „Prometeu”. Era un fel de combinație între Jean Monet și Sava. Ca rezultate, poate cel mai bun liceu din Chișinău, cu mulți profi din România, cu cele mai bune note la Bac și la Olimpiade. Toți copii upper middle class-ului, și cel economic, și cel intelectual. Taxa de intrare era imensă, ca și cea lunară, și știu că ai mei au făcut eforturi imense să mă țină acolo deși aveam o reducere destul de mare. Am fost în clasă cu fiica prim-ministrului de atunci și cu fiica liderului opoziției, dar și cu băieții de hoți în lege, care mi-au rămas prieteni. În rest, copii de afaceriști, nomenclaturiști, noi-îmbogățiți și mai toate clasele de câștigători ale tranziției. Mai puțini cei 2-3 copii de intelectuali din clasă, printre care mă număram și eu. Știu că la fiecare sărbătoare se găsea pretext să mai strângă părinții bani pentru un lănțișor de aur, ori covor persan ori tot felul de acareturi pentru învățătoare și profesori, cea ce era un chin pentru cei cu bani mai puțini. În fața Prometeului în diminețile de primăvară a lui ´98 – ´99 puteai vedea Mercedes S Class cu numere de guvern, un G Class, dacă apreciai robustețea, Audi S8, BMW M-pachet, erau banale. Nu simțeam pe-atunci diferența asta de clasă, jucam toți fotbal, și ne dădeam de copiat unii altora. În afara Prometeului era doar sărăcie. Bine, nimeni nu recunoștea că e sărac, era cea mai mare rușine. Sărăcia exista doar în statistici și la televizor. Liceul se chema „de creativitate și inventică”. N-a inventat nimeni nimic cât a fost acolo. Dar e curios cum a a avut gust directorul pentru asta cu „creativii”, cu viitorul capitalismului încă de prin ´93, când l-a creat. Liceul ne învăța să ne iubim patria, nici noi nu știam exact care, directorul cu ambiții pășunist-mesianice mai scotea câte-o broșurică de aforisme pe care-o cumpăram la mișto. Eram amenințați cu exmatricularea, ori scoși la careu mai în fiecare semestru, abia prin facultate mi-am dat seama cât de diferiți eram, când unii au plecat la Business și Economie la Londra ori la Asem, alții la bursele lui Băsescu, la Iași ori București. Astăzi, din ce știu, Prometeul a rămas strict o afacere pentru copii celor mai bogați inși din Chișinău.
Cărţile copilăriei? Ceva care te-a marcat?
Karl May – Winnetou le-am devorat. Jules Vernes, și mai târziu Dostoievski. Demonii m-a marcat, n-am citit de atunci nimic mai bun. Nu citeam niciunul din clasă nimic din ce era în programa școlară. Puneam tocilara clasei să ne facă un rezumat ca să trecem peste testele profei de română, care ne întreba intenționat nume de câini din literatura română să ne prindă la interval.
Cînd ai devenit „paţănaş”? Cum a arătat adolescenţa de băiat de cartier?
Nu știu dacă am fost până la capăt vreodată. Eram undeva la mijloc. Mă jucam cu ambele statusuri, cel de băiat de gașcă și cel de unul care citește. Ambele din interes, desigur. Am adoptat o parte din valorile culturii de „băieție” specifice spațiului ex-sovietc pentru că era „the only game in town”, și era monsturos să fii exclus. Trening Adidas sau Puma, punguță sau mapă la subraț, inel pe degetul mic, sau pistoale cu bile sau gaze și-un BMW, indiferent din ce an, mai târziu. Asta era configurația estetică a acelor ani. Și aici mai pui un cod „blatnoi” de a rezolva problemele și un soi de cult pentru muzica și cultura de pușcărie rusească. Era foarte violent universul acela, poate ca un soi de răspuns disimulat la violența generalizată a anilor ´90 și 2000 de la Chișinău. Oricine era în afara găștii era privit cu suspiciune, ca un potențial dușman, oricine nu consuma aceleași coduri erau un „fraer”, un perdant al acelor vremuri. Era mult entuziasm și multă prostie. Toată romanțarea asta a bandiților și a lumii „blatnaia” ascundea în spate multă exploatare și ierarhie, utile unora, și-un soi de masculinitate toxică, care a făcut și multe victime, unele absolut inocente. Mă gândesc la colegul și amicul meu, Teo Țăranu, împușcat acum câteva zile la Chișinău chiar de cel cu care petrecuse toată ziua, asta pentru că în Basarabia e aproape la liber să-ți cumperi un permis de port-armă sau să ai un Kalashnikov în dormitor. Poate că dacă nu exista acest cult al „înarmării” și „băieției” prost-înțelese, Teo trăia astăzi. Așa cum poate se-ntâmpla și cu cel mai bun prieten al său, care-a avut aceiași soartă acum 6 ani. Nimic din așa-zisa onoare și din regulile acestei culturi nu se mai aplică și practică. Un actual deputat din Parlamentul Moldovei, membru al Comisiei de Educație și Cultură, campion la K1 cu meciuri disputate doar la Chișinău e spaima orașului, fiind implicat în numeroase acte de violență și chiar bănuit de o crimă suspectă. Nu vorbim doar de-un stat mizerabil și eșuat, care lasă drept de crimă oricui, ci și de-o cultură greșită a masculinităților.
Muzici şi faze? Amintiri? Cărţi şi filme din acea perioadă?
Știu că am prins într-o seară la Telecinematecă, Întoarcerea lui Zvyagintsev. M-a marcat multă vreme filmul ăla. Undeva la țară, în Rusia, un tată taciturn și rece se-ntoarce la cei doi băieți aproape adolescenți, pe care nu-i văzuse niciodată. Toată tensiunea aia dintre ei e înmulțită și de noir-ul filmului și de o imagine fantastică cu lacurile și sălbăticia Siberiei pe unde s-a filmat. Nu prea vedeam filme cool în perioada aia. Abia la facultate, băieții de la Comnicare din cămin și Controlul vechi m-au culturalizat.
Ştiai ce vrei să devii? Care erau visele voastre?
Nu știam, nici acum nu-s sigur. Da cred că simțeam cu toții nesiguranța asta, instabilitatea care domina absolut toate sferele societății. Peste tot erau povești despre câți bani a făcut unul și cum s-a îmbogățit într-un an, ori despre altul care a pierdut tot că i-au dat țeapă turcii la un transport. Erau vremurile cu celebrii rackeți, cu disponibilizări și privatizări. Ca un montagne russe arăta viața celor mai mulți în acea perioadă. Mult haos amestecat cu-n iz de libertate. Aveai libertatea de a fi super-sărac, de exemplu, cum erau majoritatea dintre noi. Visele noastre erau despre cum o să mă dau cu BMW-ul când o să cresc mare și o să fiu bogat, ori cum o să ne facem fotbaliști ori politicieni. Orice numai nu fraieri, numai nu pierzători.
Cînd ai ajuns în Bucureşti? Cum te-ai împrietenit cu „romicii” (Notă: nume ironic dat de studenţii basarabeni colegilor români. Pentru ei basarabenii erau la rîndul lor „ruşi”)? Tot ok? Din prima sau mai greu?
Pentru mine n-a fost greu, că eram crescut „în spirit românesc”. Numai că atunci când ajungi la București nu mai romanțezi toată fantasma aia unionistă cu care am crescut cei mai mulți, trebuia să coborâm din mit în realitate. Unii colegi basarabeni n-au făcut-o niciodată, ba mai mult au devenit naționaliști români, dar nu s-au adaptat niciodată aici. E mai simplu să fii naționalist de la Chișinău, mai bagi niște TVR, un Românii au Talent, mai niște Lacrimi pentru Basarabia și altfel se aprinde flacăra. În cămin nu li se spuneau „romici” ci „indeiț” (indieni), da era pe ducă etapa aia, plecaseră inadapații ăia pe bune, numai la bețiile alea mari, pe care le evitam, se mai aprindeau scântei identitare, altfel n-a fost vorba de vreo adaptare, am venit ca într-o nouă casă la București și acasă a rămas și după aproape 12 ani.
Cînd a apărut pasiunea asta pentru fotbal, pentru galerii, pentru tribune? Cum ai devenit dinamovist?
Așa cum amicii mei ruși de cartier de la Ciocana țineau cu Spartak ori CSKA, așa am început să țin și eu cu Dinamo. De prin ´97 să fi fost. Și cum toată lumea, inclusiv presa mainstream, era și a rămas pro-Steaua, nu-mi rămânea decât alternativa. La fotbal mă uitam cu taică-miu și unchiul și era subiectul numărul 1 cu băieții la școală, până să apară Counter Strike-ul, probabil. Un coleg cumpăra zilnic cronici ale meciurilor din etapele din Europa. Doar Champions League se televiza și Seria A, uneori. Acesta era contactul nostru cu fotbaul. Știam toți jucătorii lui Valencia plus echipa a 2-a. Apoi ne-am apucat să ne intereseze suporterii, așa că mergeam la internet-cafeuri și descărcam pe dischete poze cu coregrafii ale ultrașilor din Europa. Încăpeau 8-9 poze pe-o dischetă. Aveam o colecție pe vremea aia. Și la București am dat la facultate și ca să văd pe Dinamo acasă, chiar dacă mai mergeam cu băieții și pe la Zimbru prin galerie. Nu mă mai uit la fotbal ca odinioară, ceva s-a rupt acolo, deși la stadion merg constant. Fie pe Dinamo, ori în deplasări, fie pe stadioanele echipelor pe unde apuc să merg prin lume. Acolo vezi cu adevărat spirtul unui oraș, nu în fața catedralei.
Şi cum ai ajuns să scrii un roman?
Păi, am fost aproape șomer vreun an și ceva alături de câteva zeci bune de mii de inși care lucrau pe răposatul POSDRU și aveam mult timp liber. Așa m-am apucat să schițez câteva povestioare legate de stadion ori viața de birou. Unele mai autobiografice, altele deloc. Așa a apărut acest scurt roman. E un debut. Era loc de mai bine, dacă mă uit la aproape un an de când l-am trimis la editură, dar învăț. Poate mai vine ceva la un moment dat, să vedem.
Îţi place Bucureştiul? Chişinăul îţi lipseşte?
Bucureștiul sau bucureștiurile îs foarte mișto, pot fi cosmopolite și pline de tot felul de triburi urbane dubioase, ori de conformiști, de corporatiști și de tot felul de lume și de dinamici. Mie îmi place, n-aș sta într-un alt oraș din România. N-are aerele alea mic-burgheze de oraș de provincie cu complexe de superioritate, ferească Dumnezeu! E un oraș viu, niciodată perfect, dar care nu plictisește. Chișinăul nu îmi lipsește foarte mult. Mi se pare că din păcate-i într-un declin social, estetic ori economic, al șansei oamenilor de acolo la o viață mai bună. Mi se pare că un soi de capitalism est-sălbatic specific zonei, care l-a măcinat și la urâțit și e o luptă între cine pune mai repede un gard pe spații publice, cum să dărâmăm un parc ca să construiască „ceva frumos”. Buticuri cu țigări și gropi de juma´ de metru, panouri cu chiloți și microbuse private, cluburi de fițe și Piața Centrală, ăsta-i peisajul; roagă-te s-ajungi printre privilegiați, și să-ți iei SUV, altfel ești mâncat. Între timp, lumea-i hrănită cu iluzi despre cum se va integra în UE, cam cum erau alea cu „așteptatul americanilor”, iar Moldova-i țara care pierde cei mai mulți cetățeni pe zi din lume (raportat la numărul de locuitori). În ultimii zece ani a dispărut un miliard de dolari din niște bănci moldovenești și un milion de moloveni din țară. Cum spun niște amicii de generație, astăzi experți anti-corupție, sau geopolitică, care savurează și acum probabil un Aperol Spritz la Delice D’Ange sau Eli Pili, în timp ce fac un raport pentru FMI sau ONU: Демократия наступает! (Democrația vine!)
