Despre soarta manuscriselor lui Mircea Eliade – Vasile Ernu în dialog cu Eugen Ciurtin

Vasile Ernu în discuție cu Eugen Ciurtin, membru fondator al Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română, despre soarta manuscriselor lui Mircea Eliade.

Dragă Eugen Ciurtin, cred că tu ești ultimul „strigăt de disperare” în ce privește istoria „manuscriselor lui Eliade”. Spune-ne, te rog, care este scurta lor istorie ca să avem un punct de pornire…

Eliade stă prost cu aparținătorii. Manuscrisele lui au rămas, după 1986, în colecții publice și private din cele trei țări în care a domiciliat mai îndelungat, la Chicago, Paris și București. De departe cele mai problematice sunt cele rămase în colecții private bucureștene.   

Și în anii 1970, și în anii 1980, Eliade a elaborat el însuși – era suficient de narcisic și întreba oricum pe toată lumea ce i se mai publică sau republică în țară – planuri sistematice de editare completă a operei. Și spune chiar el că manuscrisele bucureștene se găsesc în arhiva surorii lui. Adică în casa familiei în care s-au mutat după demolarea celei din fosta Melodiei nr. 1, pe care la un moment dat și-a imaginat-o chiar o „Casă memorială Eliade“. Se găseau acolo. Numai că l-a autorizat pe Mircea Handoca să le consulte și, treptat, au ajuns toate la el. Sora lui Eliade avea să moară în 1989, iar Handoca să preia și editeze, de unul singur, cu aptitudinile sale de profesor de liceu, orice și oricum se nimerea. Rămâne antologică discrepanța dintre editat și editor. E ca și cum pe Eminescu l-ar fi editat nu Perpessicius și Creția, ci doi Octav Minar: unul în acord cu național-comunismul interesat să-l recupereze, altul în sălbăticiile unei piețe libere în care „ediții“ Eliade au inundat toate tarabele. Între timp, de mai bine de un deceniu, Eliade pur și simplu nu mai e prezent în planul editorial al nici unei edituri. A devenit un autor de anticariat și – iată – de licitații. Sunt cel puțin zece mii de pagini inedite și multe alte volume care nu au fost niciodată editate corect sau traduse. Moștenitorii lui Eliade și Handoca sunt invitați (dacă nu se consideră datori) să explice cum s-a ajuns aici, ce s-a întâmplat pe parcurs, cum au de gând să procedeze.

Dar nu sunt deloc ultimul care mai semnalează problema. Suntem totuși mai mulți… Au fost, recent, sute de nume cu diferite expertize în privința operei lui Eliade care s-au raliat unui demers de salvgardare. Și deloc despre mine sau despre noi e vorba: ci chiar despre opera manuscrisă a unui încăpățânat mai venerabil. De aceea, una dintre cele mai frumoase exegeze de grup e conținută în apostila anonimă „Retras din licitație conform regulament“, impusă la licitația anterioară, în decembrie 2019.     

Știu că istoria e mai veche, au mai fost încercări de salvare a acestor manuscrise. Care este situația lor actuală?

Manuscrisele din prima licitație au fost salvate, se poate spune, chiar de două ori. Dar – iată – manuscrisele lui Eliade în general nu au fost salvate nici o singură dată. Noi am ridicat problema tuturor manuscriselor aflate în aceeași situație – e și plictisitor să repet asta în cazul unui autor care pretindea să fie citit și înțeles în totalitatea operei. Se poate spune și așa: că o cultură minim funcțională e o organizarea optimă a precedentului. Într-adevăr, licitația anunțată de Casa „Historic“ pentru 7 aprilie 2021 sfidează complet precedentul, e un fel de Mit fiscalizat al eternei reîntoarceri la identicul problemei. Să recapitulăm cronologic: alertat în privința licitației Eliade din decembrie 2019 (întâmplător programată pentru data de 16, adică a incendiului bibliotecii lui Eliade din 1985), Ministerul Culturii a afirmat: „Cu privire la manuscrisele lui Mircea Eliade scoase la vânzare de agentul economic HISTORIC în Licitața „Manuscrise, dedicaţii şi scrisori“, programată a avea loc în data 16 Decembrie 2019, facem următoarele precizări: Potrivit expertizării realizate pe baza criteriilor prevăzute de Normele de Clasare aprobate prin H.G. nr. 886/2008 de expertul acreditat – consilierul de specialitate al agentului economic HISTORIC, dr. Alin CIUPALĂ, punctajul valoric obținut de fiecare dintre manuscrise este mai mic de 150 puncte, caz în care acestea NU sunt susceptibile de clasare. Important de reținut este faptul că, potrivit atestării obţinute, expertul agentului economic întocmește rapoarte de expertiză în vederea clasării bunurilor pentru care răspunde individual, în baza pregătirii sale iar validitatea acestor rapoarte poate fi infirmată ori confirmată numai de o altă expertiză dispusă de instanța de judecată. În cazul unor asemenea bunuri, susceptibile de a fi clasate, agentul economic HISTORIC ar fi fost obligat să înștiințeze Direcția pentru Cultură a Municipiului Bucureşti despre manuscrisele lui Mircea Eliade în vederea declanșării procedurii de clasare și să transmită serviciului nostru deconcentrat cererile de clasare, rapoartele de expertiză întocmite de un expert acreditat în domeniul bunurilor de importanță tehnică, fișa standard a bunurilor, fotografiile color ale bunurilor și înștiințarea privind oferta de vânzare a respectivelor bunuri. În urma contactării reprezentanților Direcției pentru Cultură a Municipiului Bucuresti am fost informați că nu a fost transmisă documentația pentru clasarea manuscriselor. Statul Român nu poate achizitiona prin exercitarea dreptului de preemţiune decât bunuri de patrimoniu mobil clasate”. Puțin timp după, dl Sorin Alexandrescu a emis un comunicat: „Mă adresez aici tuturor acelora care și-au manifestat îngrijorarea și chiar revolta în fața intenției Casei de Licitații Historic de-a pune în vânzare documente Mircea Eliade, alături de altele referitoare la Cioran și Blaga. Le mulțumesc din toată inima pentru interesul adesea pasionat pentru aceste documente. În calitate de unic moștenitor al dreptului de publicare a cărților, manuscriselor și documentelor Mircea Eliade, unchiul meu, acordat prin testament de Mircea și, respectiv, Christinel Eliade, soția sa, am inițiat demersurile juridice necesare împotriva intenției Casei de Licitații Historic de-a pune în vânzare asemenea documente pe data de 16 decembrie. Ca urmare, această vânzare a fost blocată legal. Dat fiind că avocații mei m-au sfătuit să nu anunț acest lucru prematur, o fac abia acum. Urmează să vedem ce se va întâmpla în continuare cu aceste documente. Consider că dreptul de-a decide viitorul unor documente ale familiei mele îmi aparține mie, nu altor persoane sau instituții”.

Iată, observații lovite destul de repede de nulitate. Mari fraze definitive, cu termen de garanție de câteva luni. Ce a apărut nou între timp? Nu știm cine a făcut de data asta expertizarea. Nu știm dacă manuscrisele din acest noi loturi – sunt aproape 100 de piese emise/primite de Eliade, peste jumătate din noul catalog – sunt clasabile. Dar ce idee monstruos mutantă de risipă e asta, în care se pune pe tapet aceeași și aceeași problemă, în circumstanțe cu totul similare momentului când se și găsise un început parțial de soluție? Proveniența, expertizarea și scandalul anterior sunt pur și simplu trecute sub tăcere. Suntem lăsați cu toții să credem că așa e normal, ca manuscrise – de unde? ale cui de drept? de ce azi? de ce acestea? care altele? – să fie vândute așa, efectiv la bucata. Sunt în Obor inși mai respectuoși și cu marfa, și cu mușteriul.

Dragă Eugen, tu ești unul dintre puținii noștri indianiști și istorici ai religiilor cunoscut pe plan internațional. Te lupți să salvezi aceste manuscrise: ce conțin ele de fapt și care este valoarea lor?

Prezentarea loturilor Eliade este din nou foarte aproximativă. Despre un articol intitulat „Misterele și inițierea orientală“ Mircea Eliade, manuscrisul eseului „Misterele și inițierea (historic.ro) ni se spune și că „manuscrisul este inedit“, și că „manuscrisul nu a fost publicat“. Ba a fost, de patru ori, și de autor, în 1926, și de Ursachi, în 1993, și de Handoca, în 1993 și – dând chiar titlul unui volum… – în 1998. Dar iată, de pildă, acest manuscris numit Umanism indian,  Mircea Eliade, manuscris „Umanismul Indian” (historic.ro).

Dacă observațiile lui de atunci germinau suficient și deveneau chiar canonice – cum sunt în culturile unde și istoria religiilor, și indianistica sunt de secole integrate – am fi putut contempla opere similare. El și-a continuat observațiile de la 23 de ani despre umanismul indian și asiatic tot restul vieții. În tinerețe a vorbit despre provincialismul românesc. La maturitate – despre provincialismul european. Cutia lui de rezonanță a fost ceea ce el numea „cultura planetară“, cu mult mai dens planetară azi decât pe vremea lui. Intelectualul român contemporan e pe mai departe prizonierul acestor provincialisme: fie nu vrea sau nu poate să ridice ochii peste graniță, fie rămâne europocentric, eventual autocolonizat, de îndată ce o face. Premisele lui sunt, de atâtea ori, anterioare premiselor declanșatoare ale operei lui Eliade. E o operă care a participat din plin la dialogul global al secolului trecut. Să revenim pe pământ: ce citim aici despre Umanismul indian? „Prima parte a lucrării, redactată recto-verso, cu cerneală neagră pe 5 coli dictando a fost reprodusă în lucrarea lui Mircea Handoca „Mircea Eliade. Pagini regăsite” cu titlul „Note pentru umanismul indian”, între paginile 297-299, fiind un articol apărut anterior în publicația „Poesis”, nr. 3 din martie 1990. | Partea a doua, cea mai extinsă ca mărime, este inedită“. Nu. În Pagini regăsite apare la pp. 294-299, adică sunt transcrise alte două file, iar textul celălalt nu e inedit, a fost republicat chiar de Handoca în Erotica mistică în Bengal. Dar, din ce se vede la Handoca (1994 & 2008), numai transcrierea acestui text s-a dotat cu patru duzini de greșeli. Nu e cam nepermis chiar și pentru umanismul dâmbovițean?   

Cum crezi, care ar fi soluția? Cum s-ar putea salva aceste manuscrise? Și unde ar trebui ele să ajungă?

Există vreo soluție? Există! Iată una prealabilă și complet neinvazivă. Digitalizarea – obligatorie, sistematică, profesionistă, transparentă, centralizată și gratuit accesibilă – a tuturor pieselor care se întâmplă să treacă printr-o licitație. Prin orice licitație. Cu atât mai mult a oricărei piese manuscrise inedite. Un fel de Administrație a Fondului Licitat Național. Ar fi o uvertură tehnic mai simplă la digitalizarea întregului fond Handoca. Una este să reclami posesia unui manuscris-unicat, alta e să oprești să fie consultat, cu deceniile, conținutul lor exact. Ele nu figurează nici măcar într-un catalog accesibil celor interesați. Fără ediție critică și fără catalog al manuscriselor, când spunem „Eliade“ nu știm exact ce spunem. Nu e numai cazul înstrăinării pentru totdeauna a unui manuscris original. E mai ales cazul înstrăinării unor manuscrise al căror conținut nu este pur și simplu cunoscut, precum și al altora, editate parțial, defectuos și în răspăr cu ce scrie în ele, adică al acelor manuscrise care – cum e cazul lui Eliade – au făcut altcândva și altundeva școală, nu sulfuroasa contribuție adulată de neolegionari și ceilalți adoratori ai lui Nae Ionescu. 

Iată, tocmai se face secolul de când a debutat. E un strămoș inevitabil. A lăsat o operă globală, cu stratigrafii complicate, care are mari merite și mari scăderi, dar pe care e sigur că nu o poți dezmembra vânzând-o la filă. Un singur an și chiar un singur trimestru din producția generală a lui Eliade la București, ca să fie editat satisfăcător, produce în prezent dificultăți aproape insurmontabile. Îmi pare rău: e ca și cum ai avea partituri pe șase voci în sertar și te-ai mulțumi să fredonezi stereotip din frunză, mai și făcând semne vag amenințătoare cu cavalul din șopron. E cam netrebnic. Altminteri experți în efemer, iată că netrebnicia asta s-a solidificat, nu trece. Fondul Eliade-Handoca începe să fie dezmembrat cu o frecvență imperturbabilă. Ce ne rămâne să facem? În loc de o ediție critică completă, să scriem anual Comentarii la licitațiile meșterului Eliade?

18 martie 2021