Nopţi albastre – Scrisul se are pe sine ca subiect

Motto1: „S-ar risipi aşa cum se risipesc nopţile albastre, s-ar stinge aşa cum se stinge strălucirea. S-ar stinge înapoi în albastru.”

Joan Didion, Nopţi albastre

Motto2: „Părintele este în mare măsură cel care dă naştere comportamentului copilului său, repetându-i acestuia cine a fost, este şi ar putea fi, împăcând înzestrarea deosebită cu inocenţa.

Andrew Solomon, Departe de trunchi

Cei familiarizaţi cu Joan Didion din Anul gândirii magice (2005), volumul răsplătit cu National Book Award for Nonfiction, vor sesiza în Nopţi albastre preluarea temei principale şi a stilului, scrisul în siajul cărţii anterioare, dar şi elementele cu totul noi sau doar puse într-o altă lumină.

Autenticitatea nu se învaţă, este un dar, cu atât mai important cu cât, uneori, nici nu e pe deplin conştientizat, fiindcă miza e alta. Mesajul ajunge direct la cititor, simplu şi puternic, pentru că Joan Didion ştie cum să scrie despre: dorinţa de deveni părinţi şi spaimele dobândite odată cu acest statut, echilibrul fragil dintre viaţa personală şi viaţă profesională, prietenii salvatori, prietenii curioşi, relaţia cu spitalul, moartea şi perioada de doliu, poetica vârstelor femeii, rezilienţa – n-aş vrea să folosesc cuvântul acesta, „rezilienţă”, utilizat excesiv, dar este termenul care exprimă perfect puterea de a face faţă situaţiei de criză şi mai ales crizelor succesive. Dincolo de toate aceste lucruri, care constituie însăşi materia cărţii, important mi se pare faptul că, în cazul lui Joan Didion, scrisul se are pe sine ca subiect.

Unele cuvinte, crede Joan Didion, poartă în consoanele lor nu doar sunete, care au, oricum, nevoie de vocale pentru a fi percepute, unele cuvinte poartă în consoane impresii, râuri şi grădini, case oblonite, chipuri familiare sau perfect străine, amintiri, un întreg univers al subiectivităţii exprimate simbolic prin albastrul newyorkez al unei perioade – sfârşit de aprilie până la mijlocul verii, când începe declinul. O cameră de luat vederi sensibilă la nuanţe este purtată nu doar câteva săptămâni, cât ţin nopţile albastre, ci şi mult timp după aceea, de-a lungul unui parc celebru şi de-a lungul vieţii:

„La unele latitudini de pe glob este o perioadă, un pic înaintea solstițiului de vară și un pic după aceasta, câteva săptămâni în total, când amurgurile sunt lungi și albastre. Perioada asta a nopților albastre nu există în California subtropicală, unde am trăit mare parte din anii despre care voi scrie aici și unde lumina zilei piere brusc, topindu-se în vâlvătaia apuslui, dar există la New York, unde locuiesc acum. Se simte pentru prima oară pe la sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai, ca o schimbare subtilă a anotimpului, nu e chiar o încălzire – de fapt, nu e deloc o încălzire -, dar vara pare, dintr-odată, mai aproape, o posibilitate, chiar o promisiune. Treci prin fața unei vitrine, te îndrepți spre Central Park și te trezești că înoți în albastru: însăși lumina care te înconjoară este albastră și, în decurs de vreo oră, albastrul acela devine tot mai adânc, tot mai intens, pe măsură ce se întunecă și apoi se estompează, ajungând în cele din urmă aproape de nuanța albăstruie a vitraliilor de la Chartres într-o zi cu soare sau a radiațiilor de la Cerenkov emanate de barele de combustibil în bazinele reactoarelor nucleare. Francezii numesc acest moment al zilei l’heure bleue – ora albastră. Englezii îi spun the gloaming – asfințitul. Din cuvântul ăsta pare că se nasc altele, și altele – asfințit, amurg, crepuscul, apus -, purtând în consoanele lor imagini ale caselor cărora li se trag obloanele, ale grădinilor peste care se lasă întunericul, ale râurilor care șopotesc printre umbre, mărginite de malurile îmbrăcate în iarbă verde. Când nopțile sunt albastre, ai sentimentul că ziua nu se va sfârși niciodată. Când se apropie sfârșitul nopților albastre (și se va apropia, vor lua sfârșit), simți un fior rece, o teamă de boală, în clipa în care îți dai seama pentru prima dată: lumina albastră dispare, zilele sunt tot mai scurte, a trecut vara. Cartea asta se numește Nopți albastre fiindcă atunci când am început s-o scriu gândurile îmi alunecau tot mai mult spre boală, spre finalul promisiunii, spre zilele tot mai scurte, spre ineluctibilitatea dispariției, spre lumina care piere. Nopțile albastre sunt opusul pieirii luminii, dar sunt și avertismentul dinaintea ei.” (pp.7-8)

Parcurgând această primă pagină a Nopţilor albastre, înțelegi, chiar dacă nu ai citit Anul gândirii magice, de ce Joan Didion este un reper al literaturii nonficţionale, al scrisului de bună calitate, în general. Poate că autoarea nu se vindecă, scriind, de traume, deşi mizează pe funcţia terapeutică a scrisului. Scrisul e o formă de a ţine legătura cu viaţa şi cu ce este dincolo de ea – şi cu cei plecaţi, şi cu cei rămaşi.

Sigur că în reţeaua mea de referinţe culturale apare şi Krzysztof Kieślowski, regizorul polonez al cărui prim film din seria Trei Culori este Albastru (1993). Albastrul e un pretext. Se spune că un zid albastru nu mai e un zid. Culoare a mării și a cerului, albastrul este rece, dar este și un element al transparenței. Albastrul creează un efect de adâncime, devenind, în cartea lui Joan Didion, echivalentul subconștientului care scoate la iveală coșmarurile – sentimentele reprimate și gândurile cărora nu le-ai dat voie să apară în lumina clară a înţelegerii şi a acceptării.

„Spală-te pe dinţi, piaptănă-te, şşşt, lucrez.”

Albastrul e un pretext, care deschide drum unor subiecte delicate. Ce faci cu copilul când nu ai cu cine-l lăsa acasă. Îl iei cu tine la birou, va fi de faţă la o şedinţă de lucru şi, fără să deranjeze discuţiile, va pune, la final, în locul tău întrebarea care, a înţeles, contează („Dar când îi daţi banii?”), fiindcă i-ai spus deja de ce te duci la serviciu, pentru bani, cu ei se plătesc „coastele de miel de la room service”. Nu poţi şti niciodată dacă ai fost/eşti un părinte bun pentru copilul tău, pe care l-ai tratat, uneori, ca pe un adult, fiindcă ai crezut că este spre binele lui, uitând câţi ani are. Nu poţi şti ce spaime i-ai transmis, ce frustrări, ce nu ai reuşit să-l înveţi din ceea ce contează în viaţa lui, care se poate termina (nu ai de unde şti asta!) îngrozitor, înaintea vieţii tale:

„N-ar fi trebuit să i se întâmple ei aşa ceva.”

Nu sunt albastre nici florile pe care Quintana le poartă în păr, la nunta ei, iasomie de Madagascar, sau în ghirlande hawaiiene aduse de un florar în cutii, proaspete, cu apa mustind în petale, nici floarea de plumeria tatuată pe umăr, lăsată la vedere de voal, nici gardeniile.

Pagina albă e un refugiu din fața unei realități devenite, în cele din urmă, doar epuizante, frica s-a dus de mult, neliniștea orelor de așteptare înaintea analizelor de tip computer tomograf și a interpretării acestora, loteria diagnosticelor, perioadele de tratament, clipele petrecute la fereastra rezervei unui spital, cu ochii la albastrul înserărilor bruște.

„Ştiu ce e fragilitatea aceasta, ştiu ce este teama aceasta.

Teama nu o simt pentru ceea ce am pierdut.

Ce am pierdut este deja în zidul acela.

Ce am pierdut este deja în spatele uşilor încuiate.

Teama o simt pentru ceea ce mai am de pierdut.

Poate nu vedeţi ce-aş mai avea de pierdut.

Dar nu este zi din viaţa ei în care eu să n-o văd.”

(p. 206)

Cât am citit Nopți albastre, m-am gândit la un film coreean destul de cunoscut, The Poetry (2010), al regizorului Chang-dong Lee – acolo, trauma pare de altă natură, dar, în esență, tot despre pierderea unui copil este vorba. Și despre disperare tăcută, şi despre salvarea prin cuvântul care, mai mult decât un instrument al comunicării, devine o formă ideală de conservare a memoriei şi, implicit, a identităţii. Scrisul se are pe sine ca subiect.

Nopţi albastre de Joan Didion