De data aceasta, erou(l traducerii) este Bogdan Coșa, care revine în viața literară și cu un nou roman, bine primit, „Cât de aproape sunt ploile reci”…

Revenind la titlul cronicii, primul răspuns la întrebare ar fi chiar… scriitorul, născut la 21 septembrie, ca și eroina sa din romanul de debut, scriitorul văzând lumina acestei lumi în 1947, pe când Carrie (era să scriu că a văzut lumina tiparului) a fost adusă pe lume în 1963, de către personajul mamei sale, Margaret White, despre care putem spune, după o primă sau o a doua lectură, dacă nu chiar mai multe, ca să nu mai spunem de vizionările ecranizărilor, slavă Domnului că nu a avut puterile paranormale ale fiicei!!!

Alegerea datei nașterii personajului cu siguranță nu a fost întâmplătoare, fiind una dintre multele glumițe sau apropouri pe care autorul le strecoară în cărțile sale, fără a fi strident!

Așadar, se poate spune: Carrie c’est moi! Adică așa ar putea spune Stephen King, care a debutat cu acest volum, fiind de fapt al patrulea său manuscris finalizat (nu ne referim la proze scurte!), în ziua de 5 aprilie 1974, adevărata zi de naștere literară a unui personaj pe care numai cititorii neatenți și o parte a opiniei publice din roman o consideră un monstru demn să ardă în flăcările Iadului!

Dacă tot pricinuiește moartea a aproximativ 450 de concetățeni, de ce nu ar fi așa?

Practic, povestea este foarte cunoscută, (dar noua traducere și) savoarea povestirii în sine, problemele pe care le ridică făcând însă cartea una de recitit, măcar din când…

Și pentru că, observă un personaj secundar, mai degrabă citat decât existent ca personaj, Jack Gaver, cu toții tindem să ascundem „o lume mai întunecată – lumea adevărată, unde se-ntâmplă coșmarurile.” (p.32)

Într-un fel, această lume întunecată este principala sursă de inspirație a unei mari părți din opera lui King, operă actuală și pe plaiurile mioritice, chiar astăzi descoperind o postare pe o rețea de socializare, care era cam așa:

„Mai bine să te strângă Dumnezeu… decât să ne faci de râs în oraș!” Asta am citit în dimineața asta. Apoi am continuat, tulburat, să parcurg și restul mesajului. O elevă a văzut dialogul online pe care l-am purtat cu psihoterapeuta V.V. Acolo am abordat și tema „accesului celorlalți la propriul corp”, pornind de la multe intruziuni ale părinților în intimitatea copiilor. Ori ale soților, care vor sâni MAI MARI și MAI MAAARI… Iar soțiile / partenerele acceptă să le fie schimbat corpul, din ochi, după dorința altuia, din exterior. Tânăra care mi-a scris îmi povestea că a mers la psihologul școlii să o întrebe dacă mama are dreptul să o ducă – forțat și periodic – la ginecolog – pentru „a vedea dacă mai este virgină”… Și doamna psiholog nu doar că i-a spus elevei că „mama este obligată să o verifice, mai ales în vremurile astea”, ci, a și sunat-o pe mamă, să-i spună „ce fel de copil are” și că „trebuie să o strunească”…

Am pus doar niște inițiale în locul numelui psihoterapeutului, deși, evident, nu are vreo… vină, aceasta militând pentru combaterea fenomenului. Dar situația este una dintre dovezile asaltului/reînvierii/ continuității bigotismului, obscurantismului, dorinței de control, motive și ale romanului lui King, pe lângă existențialismul mascat în spatele rețetei S.F., cu genele care pot transmite mai departe puteri telekinetice. Scrie Susan Snell, unul dintre personajele cheie, ultimul om care o întâlnește pe Carrie vie, într-o scenă tulburătoare ( de o frumusețe stranie, p.203), la final, fragmentul de aici, de mai jos, fiind inserat pe la mijlocul cărții:

„…pentru  Carrie îmi pare rău.

Știți, lumea a uitat de ea. Au făcut din ea un fel de simbol și au uitat că a fost o ființă în carne și oase, la fel ca voi, cei care citiți rândurile astea, cu speranțe și visuri și așa mai departe. Dar bănuiesc că este inutil s-o mai spun. Odată ajunsă în gura presei, nimic n-o mai poate transforma înapoi în persoana care a fost. Nimeni nu-i mai poate auzi durerea. Care a definit-o mai mult decât ne-am putea închipui noi, v-o spun în față.

Acesta este regretul meu. Dar sper că i-a plăcut la bal, până să se dezlănțuie iadul, sper că i-a plăcut și că a fost bine și frumos și minunat și magic…” (p.121)

Sunt mai multe astfel de inserții, care întrerup nararea evenimentelor: anchete, articole de presă, comunicate, este și certificatul de deces ș.a.m.d., contribuind la consolidarea sentimentului că un asemenea eveniment chiar a avut loc, fiind comparat cu asasinarea lui Kennedy, ca impact…

Printre rânduri, este și o satiră a societății americane, dar și o mărturie istorică, un portret credibil sociologic chiar, sau mai ales antropologic (pentru cei care o cunosc în special din filme și literatură). Iată, de pildă, în câteva rânduri, condiția unui cadru didactic, care nu reușește să-și identifice elevii, ajungând să vorbească și despre mama lui Carrie:

„- Sunt atât de mulți… După cinci ani, cam așa, te dai bătut. Nu poți reține atâtea fețe, toate încep să se amestece și să semene între ele. Pe băieți îi strigi ca pe frații lor mai mari. E complicat. (…) Încep să-ți vină elevi pe care-i știi de undeva parcă, după ce afli că și tăticul lor ți-a fost elev, la începutul carierei. Eu n-am mai prins-o pe Margaret White (nota BH: „măicuța”, „mămica”, – „Momma” în traducerea lui Mihnea Columbeanu, din 1993, tot de la Nemira; fiind vorba între noi, una dintre cele mai monstruoase mame din istoria literaturii, și ea mai… Carrie decât Carrie!), slavă cerului. Și sunt profund recunoscător. Știi ce i-a zis doamnei Bicente, odihnească-se în pace? Că Domnul i-a pregătit un loc special în iad, asta pentru că le-a vorbit despre Teoria evoluției lui Darwin.” (p.23)

Când Iadul pe pământ, mai exact în orășelul Chamberlain, statul Maine (unde s-a născut King și a și trăit o parte din viață; mă refer la stat!), se dezlănțuie (clar, nu spun mai multe, nici pentru cunoscători, nici pentru cei care vor citi prima oară cartea: chiar ar fi păcat să deconspir „farmecul, magia și strălucirea”, alta decât cea din „Shining”, unei anumite părți din carte, mai ales începutul balului de absolvire, pe lângă partea de horror), eroina simte nevoia să se refugieze într-o biserică (mama și tatăl fuseseră baptiști, dar după moartea tatălui, fundamentalismul deviant, terorizant al mamei a făcut-o, tot pe mamă, să inventeze un fel de biserică personală, de familie):

„Se rugase cu tărie și emoție, uneori cu voce tare, alteori în gând. Inima îi zvâcnea obosită. Venele i se umflaseră pe față și pe gât. În mintea ei se înghesuiau PUTERILE sale extraordinare și conștiința unui ABIS. S-a rugat în fața altarului, în genunchi, în rochia ei udă, ruptă și plină de sânge, în picioarele goale, murdare și însângerate – călcase în cioburi. Inspira și expira printre suspine. Puterile ei paranormale iradiau împrejur, astfel încât biserica se zguduia și se disloca vuind. Stranele se năruiau, cărțile de rugăciuni fâlfâiau prin aer; un potir argintat de împărtășanie a plutit tăcut prin bezna boltită a naosului, izbindu-se de peretele din fund. Carrie se ruga, dar nu-i răspundea nimeni. Nu era nimeni la capătul celălalt – sau, dacă era, se ascundea de ea. Dumnezeu își întorsese fața de la ea, cum altfel? Oroarea aia era înfăptuită de El în egală măsură. Așa că a plecat; a luat-o spre casă; voia să o găsească pe măicuța și să-și desăvârșească distrugerea.” (p.178)

Cartea în sine are atributele, puterile și abisul (de conștiință al) lui Carrie  – ba chiar și naivitățile și candorile, visele de Cenușăreasă și de Julietă ale acesteia; din acest punct de vedere, și opera literară este… mai Carrie decât Carrie; poate întreaga omenire, cu toate crimele ei, în general, societatea americană, în particular, este mai Carrie decât Carrie! Din acest ultim punct de vedere, King are și o anume premoniție (de fake news?), sesizată și de editori, care au ales un anume fragment pentru una dintre clapete, din care cităm o parte:

„…măicuța zicea că toți politicienii sunt escroci și păcătoși și că, în cele din urmă, o să le vândă țara Comuniștilor ălora Fără-de-Dumnezeu, care o să aibă grijă să-i pună pe toți credincioșii – chiar și pe catolici – la zid…”

Întrebarea morală care apare și ea, la un moment dat, (p.199), ne permite să ne imaginăm cum ar ecraniza cartea un nou Tarkovski, un spielbergian, Lanthimos (o abordare prin prisma unei tragedii grecești vechi ar fi cred mai mult decât provocatoare! Ca să nu mai spunem și de o altă grilă de interpretare freudiană, cu un alt fel de Complex, quasi-oedipian), Rainer Sarmet sau un Lars von Trier:

„Când un copil este testat pozitiv pentru tuberculoză, acesta poate fi tratat sau izolat. Dacă un copil este testat pozitiv pentru gena TK (nota BH: cea responsabilă de telekinezie și forțele sale; posibilă, după sugestia lui King), nu există niciun tratament în afară de a-i trage un glonț în cap. or, cum am putea să izolm o persoană care, eventual, ar fi în stare să dărâme pereții cu puterea minții?

Și chiar dacă izolarea ar putea fi o adevărată măsură fiabilă, ar permite oare poporul american ca o fetiță micuță și drăguță să fie smulsă de lângă pereții ei la primul semn al pubertății și să fie închisă într-un seif pentru tot restul vieții ei?”

Misterele omenirii (printre care putem enumera și Răutatea, cu forțele ei iraționale) pot implica și regrete. Dar, aflăm din „Carrie”, „Adevăratele regrete sunt la fel de rare ca iubirea adevărată.” (p.121)

Aceasta o gândește și o scrie Sue-Susan Snell, cea care își pierde iubitul în dezastrul provocat de Carrie, iubit împins chiar de către Sue să îi ceară lui Carrie să îi fie parteneră la balul de absolvire; Sue, a cărei ultimă intervenție în carte nu o poate transforma, totuși, într-o altfel de Carrie (în niciun caz una Carrie mai Carrie decât Carrie, sic!):

„Această poveste se termină aici. Sper că se va vinde bine, astfel încât să pot pleca undeva unde nimeni nu mă va cunoaște. Îmi doresc să regândesc lucrurile, să decid ce voi face în răstimpul pe care-l mai am până când luminița mea va fi transportată de-a lungul tunelului întru întunecime.” (p.215)

De fapt, povestea lui Carrie va continua la nesfârșit, ca și legenda lui Stephen King!

Doar nu degeaba un narator bate apropo și la cruzimile posibil shakespeariene:

„Macbeth ucis-a somnul, iar Carrie ucis-a timpul.” (p.196)

Carrie de Stephen King

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Traducerea: Bogdan Coșa

Anul apariției: 2021

Nr. de pagini: 224

ISBN: 978-606-43-1038-5

Cartea poate fi cumpărată de aici. 

Share.

About Author

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat: