Când Moartea (nu) este un stol de flamingo

Mai mult sau mai puțin înrudit, tehnic-nostalgic vorbind, cu antologia de poeme a lui Yigru Zeltil, „Praline” (este vorba de țesătura constănțeano-dobrogeană a unora dintre texte, dar și de „fondantul” copertelor, roz sau aproape roz), volumul de povestiri al unei scriitoare șarmante, aproape nou-născute (debutează în anul 2020 în Belgia, obținând în 2022 două premii naționale pentru proză), se joacă elegant sapiențial cu mintea cititorului, îl seduce sau îl farmecă așa cum face Doamna Bujor, profesoara de franceză (din Constanța, bien sûr!) pe unul dintre personaje (în „Sous le ciel de Paris”), în adolescență, convingându-l să studieze franceza la facultate (ceea ce seamănă „puțin” chiar cu destinul autoarei!)…

Cele mai multe finaluri sunt neașteptate sau rămân pline de suspans, dar în peste 20 dintre cele aproximativ 30 de texte, Moartea se înfățișează aproape ca Brad Pitt în „Întâlnire cu Joe Black”! Este o Moarte… cam Barbie, dacă tot este acum la modă filmul cu Păpușa, sau o Moarte convertită (parțial) la religia păpușii, deoarece, la urma urmelor, deși umorul și satira sunt subtile, Cătălina Steriu (parcă) nu îndrăznește să o provoace (prea mult!)…

Deși (un personaj) conduce cu 180 de kilometri pe oră și „lupta pentru supraviețuire începe” (în textul „Che sarà”) în… lumea literară! Când atât de mulți nu ating nici viteza legală literară ori măcar de-ar putea depăși cu „mașinile” lor (de scris) oamenii în mersul lor normal…

Parcă aș (re)începe prezentarea cărții oarecum à rebours, cu finalul, textul „Sub ploaia indiferentă”, care parcă ar ascunde o parabolă aproape borgesiană despre scriitor: acesta dăruiește vieți (și personajelor, și oamenilor care le inspiră) „vieți culturale”, sacrificându-și-o, deseori, pe a sa. Sub trecerea indiferentă a ploii… timpului!

Revenind la firul roș, pardon, roz, al primului început, morțile din această carte sunt ca niște bomboane într-o cutie bizară (într-un fel, da, vă puteți gândi și la Forrest Gump!), poate ca-n niște memorii (parțiale) ale lui Wednesday Addams, scrise în colaborare cu colega ei de cameră de la Colegiul Nu mai știu care (filmul serial era filmat la castelul Cantacuzino din Bușteni!), care chiar adora rozul și alte culori la fel de vii…

Ba, poate mai corect, deoarece nu este chiar atât de mult „dulce”, cele mai multe dintre texte sunt un fel de turtă dulce (ca să trimitem către textul „Lebkuchen”, unul dintre cele mai emoționante prin final, printr-un asasinat, ca să mai dăm și niște spoilere), Hansel și Gretel parcă sunt amintiți într-un text!

Totuși, sugestiile sunt lege marțială în volum, dar războiul este ca într-un joc de șah cu un fel de mănuși de dantelă; proza este un… play cu literatura, ca în textul „Play”, doctorul și frumoasa studentă de acolo fiind, dacă vreți, Literatura însăși și scriitoarea: este o mare dragoste la început!

Desigur, „așa cum nu există liniște absolută, așa cum nu există nici fericire absolută” (p.34), nu există (decât rareori) literatură absolută sau absolutistă, dar, ca în cele două „ritualuri” (două texte care au legătură unul cu altul, „Un ritual” și „Salomeea dansează (Un ritual II)”), uneori este „bine” (literar vorbind, doar nu ca la nebunii din Wagner, care se dedau la baroase!) să existe și câte o lovitură de ciocan (în capul cuiva), simbolic (sau nu!), deoarece, totuși, viața este… criminală!

Și morțile pot fi șocante! Dar, de multe ori, în cartea Cătălinei Steriu, morțile sunt miniaturale: în primul text, „Scărița, ciocanul și nicovala” (ce vă spuneam de ciocane?), avem un șoricel nu prea inteligent (ar fi chiar culmea, doar nu suntem într-un film cu Barbie sau de desene animate cu Jerry sau Mickey!), în „Pe aceeași colină”, avem un nou-născut, mai exact o fetiță, care nu supraviețuiește mai mult de o oră după naștere, spre disperarea mamei, o rusoaică sau o siberiancă căsătorită c-un român…

Mai ușor ar fi să enumerăm titlurile unde nu se moare sau unde Joe Black nu dă târcoale (deși, de pildă, în cazul din „Liniște colorată”, o povestire ca-ntr-un tablou de Van Gogh, sic, este o bătrânică care, deși stă mai mult pe-acasă, doar strică, parțial, o frumoasă prietenie; este una dintre secvențele savuros franceze sau francofone! Și dacă tot veni vorba de pictural, mai sunt amintiți, în diverse locuri și texte, pictori precum Rembrandt, Svendsen, Magritte; Boucher și nu în ultimul rând chiar Van Gogh!): „Zori” (unde este tot o despărțire, rudă mai săracă cu moartea), „Casant”, „Cioburi”, „Pedalare în gol” (unul dintre textele cele mai reușite, cu un altfel de… Taxi driver; dar, evident, și aici poate fi un final nefericit!), „Game ever”, intriga de aici, ca și cea din „Mona Elisa”, fiind asezonată/e cu un umor nebunesc…

Ca tată de fete nu pot să nu consider printre cele mai emoționante (și roz) texte „A fost odată ca nicicând”, unde suspansul este dus pe cele mai înalte culmi, chiar dacă există inele magice, care pot avea

„chiar puterea de a readuce la viață pe câte un copil împușcat cu vreun pistol de apă sau de a o resuscita pe Cici, prietena lor, care fusese ucisă de Regatul Întunecat împotriva căruia au luptat războinicele Sailor Moon, din desenele animate omonime, cu Cati în frunte.

Fata învățase de la prietenii ei de pe stradă că din grâu puteai face gumă de mestecat, așa că lua câte o mână de boabe pe care le băga în gură și le mesteca până când acestea deveneau o pastă fluidă. (…) Cati vru să încerce același lucru și cu niște boabe de porumb pe care le găsise într-un săculeț bine ascuns printre acareturile de pe rafturile din magazie. Rămăsese uluită când le văzuse culoarea roz. Își amintea perfect de la siloz și de la câmp că știuleții de porumb erau populați de boabe galbene, în niciun caz roz. Așa că le-ar fi ronțăit instant dacă n-ar fi fost convinsă că era vreo capcană pusă la cale de Regina beryl, inamica războinicei Sailor Moon, stăpână peste Regatul Întunecat.

-Dumnezeule mare, le-ai atins? Spune repede, ai băgat ceva în gură? o scutură de umeri tatăl care venise în magazie după trusa de scule și o găsi privind fascinată la grămăjoara trandafirie…” (pp.50-51)

Bref, cartea poate fi citită nu numai pe „La Vie en rose” (ba chiar dimpotrivă), ci, de pildă, și pe ritmuri Richi e poveri (în Italia „se întâmplă”, sau, heideggerian, se pălăvrăgește „Mona Elisa”, unde „Gioconda” este confundată cu o icoană!), pentru nostalgici poate fi chiar „jucată” ca un Mario (vezi „Mario’s lost world, este un motiv care mai apare, cel al copilului care nu se desprinde din cuibul de.. flamingo), într-un fel am glumit și eu cu atâta moarte, nu sunt pentru un cult delicat al morții, finalul cărții arată Adevărul: este scrisă „în numele vieții”, chiar dacă pentru asta Numele Păpușii este luat în deșert, mecanismul (literar) al păpușii este dezmembrat, limaxul (geneticii răului) nu este nici el iertat (copiii pot fi inocenți, dar nu întotdeauna):

„… tranșam carnea melcului care se zvârcolise neputincios între degetele mele, pe care-și lăsase răceala și ultimele-i secreții.”

Dar, dacă tot venise vorba de literatura absolută, poate avem aici niște mostre de literatură pură, precum i se năzare (sau nu) personajului din „Graalul”:

„…Mihai observa lumea, ca de atâtea ori înainte. Și în mintea sa cuvintele formau versuri perfecte, pe care nu avea să le reproducă niciodată pe hârtie. Poate că asta e poezia pură, absolută, forma pe care am căutat-o atâta toată viața, Graalul, se gândi. Nu cea pe care o prindem și o facem prizonieră pe foi.” (p.25)

Așadar, atenție la stolul de flamingo!

Prea roz de Cătălina Steriu