La aproape zece ani de la debutul editorial cu „În mine e alb, negru și TU la mijloc” (Charmides, 2014), Gabriel Nicolae Mihăilă confirmă și cu acest al treilea volum (după ce avusese o mică revoluție lirică cu al doilea volum: „The limbs they took”, 2017) trendul ascendent.
Horia Gârbea subliniază și el, pe coperta a IV-a a volumului „Artemis”:
„Astăzi Gabriel Nicolae Mihăilă este un poet experimentat, dar care și-a păstrat spiritul ludic, dezinhibarea juvenilă, îndrăzneala.”
Și, într-adevăr, jocul pe care-l propune poetul este demn de provocările adresate zeiței Artemis de-a lungul și de-a latul mitologiilor, chiar dacă, precum se va observa, chiar de la început (sau de la coperta IV), este deconspirată micuța muză: Artemis-Maria, fetița autorului…
Dar vânătoarea Poeziei (cine vânează pe cine?) nu este facilă, poate fi precum un alt episod pseudo-tolkienian (sunt aluzii la un moment dat la operele lui Tolkien, la Legolas, Gandalf, Gimli, Frodo, Tauriel, personaje cu… poezia lor!, ca și un prunc care te poate duce cu gândul la jocul… secund al lui Radu Vancu cu Sebastianul din vis, alt vis decât cel coșmăresc al lui Trakl, deși aici este altă poveste, care poate pleca chiar de la un anume pom, un anumit măr, dintr-un nu știu care paradis, al unui Dumnezeu destul de clar sau de bănuit, dincolo de care mai există și… „chimioterapie” (poem de la p.31), regăsirea candorii (și a) copilăriei fiind la pachet cu „sfârșitul” (trist, cu un poem dedicat Ancuței: „trandafirul omului sărac/ (Drum bun mai departe, Ancuța!)”…
Dar iată poemul de la 31:
„luăm forma vaselor/ în care suntem vărsați și purtați// uneori rămânem cu un picior pe afară/ sau uităm grăbiți un pantof un șiret/ alteori suntem înghesuiți și furăm aerul celorlalți/ de cele mai multe ori construim în carne în lut/ în nisip mișcător/ construim și iar construim/ zidim tencuim izolăm/ fermoare cicatrici/ binecuvântăm furtuni/ înghițim secete/ mâncăm de la același pom/ un măr/ apoi stingem lumina trântim ușa aruncăm cheia/ și lăsăm uitarea să spele tot…”
Poetul, însetat de concept (deși uneori pare a protesta împotriva însetării, chiar și împotriva setei de a nu strivi corola), chiar construiește cu ingeniozitate volumul, pe care-l împarte în patru părți, a patra fiind simbolică, având doar un poem, cel mai sus amintit, unde pare să fi sosit „doamna de la curățenie” pe care nu am mai citat-o din finalul poemului de la 31:
„vreau să văd marea/ ai spus cu inima umflată de dor// și ai primit o scoică ca pe o gură de aer/ prin care valurile se spărgeau la piciare/ mâna ta slăbită nu îi dădea drumul// apoi a fost mai rău// iar dacă ne-am adunat în jurul tău/ să te întețim/ să respirăm cu tine/ să prindem tot aerul din lume la mijloc/ să-ți fim plămâni/ totul s-a stins// și se adună ca un nod pescăresc/ pe care tot tinele din noi îl va desface/ ori de câte ori vei răsări pe dinăuntru” (p.73)
Bunul simț, apropo de îndrăzneală, îl obligă, ca în cazul de mai sus, să nu îndrăznească mai mult, lăsând loviturile decisive (de la vânătoarea amintită) pentru altădată: Viața întotdeauna a fost și va fi mai frumoasă decât Poezia, și poeții (precum Gabriel) o știu sau măcar o presimt… Scria Pasolini cândva: „…- ca poet voi fi poetul lucrurilor./ Acțiunile vieții vor fi doar comunicate/ și vor fi ele poezia,/ deoarece, îți repet, nu e altă poezie decât acțiunea reală…”
Vânătoare sau… război, unde „anonimul meu soldat” (titlu de poem, citat mai jos) va găsi mereu loc de supraviețuire, de eroism, de șveikizare, de lașitate, de fugă sănătoasă:
„parcă strada și oamenii sunt prea bruți/ să mai intre în cutumele pieli/ unde tranșeele roșind/ capilarele clocotind/ încă pecetluiesc războaie// mă uit la ăștia doi/ parcă e o relație Presă – Simona Halep/ Simona a pierdut meciul de azi/ câți bani a câștigat Simona Halep în 2019/ în care magnetul dintre ei pălește/ un fel de modangii fanatici/ în care predică înstrăinarea// anonimul meu soldat/ tu să ții caapul sus/ atât de sus încât să despici cerul/ să faci lumină oamenilor care te înconjoară/ să oferi din tine mâncare celor/ care încă nu pot// anonimul meu soldat/ în tine se vor deschide oameni/ iar înăuntrul lor se vor deschide/ alți și alți oameni// anonimul meu soldat/ îți încredințez tot ceea ce sunt/ și nu o să poată fi revendicat de nimeni” (pp.55-56)
Poetul trebuie să demonstreze fără emfază că este santinelă între lumi: cea a mitologiilor, cea a realității, cele care apar între acestea, printre care și cele ale cuvintelor sau cea a libertății individului, atât cât poate exista, „tot ceea ce sunt/ și nu o să poată fi revendicat de nimeni”…
Nici măcar de mult discutata astăzi I.A., care ar putea fi… un fel de „Her” (din filmul cu același titlu, an de apariție 2013), „misterioasa” (relicvă culturală pop) Ana care apare în carte nepreaputând să-și revendice un statut aparte ( deși „s-a născut înaintea Evei/ Dumnezeu avusese o aventură cu creația…”, p.10), eseurile teologice fiind și ele de marcat, Ana provocând, totuși: „ te face/ să întrebi/ ce e dincolo de Dumnezeu” (p.15). „Ana are mere” ar putea fi, dincolo de „personajul de abecedar… liric”, un joc pe calculator evocând anii unei epoci de tranziție ( cu „gumă turbo/…/ schimb de surprize”, eugenii, suc la dozatoare TEC, carbid, țevi de suflat cornete, praștii cu calibre)…
Uneori, stilul aduce aminte de poemele „jurnalistice” ale lui Marius Grama (tot din zona spiritual-geografică a Dunării de Jos, ca să nu spunem a „Podului Nepereche”), un poet supertalentat care a început relația cu Poezia printr-un… divorț (aproximativ, sic!), Gabriel își face „o gașcă” în care apare și un „Găbiț mai mic”, bun și pentru niște benzi desenate ca o carte de colorat pentru micuța Artemis (aproximativ un an, un an și ceva, în aceste zile și nopți), unitate de măsură a fericirii de nemăsurat:
„Artemis zâmbește// Tati se face șină de poezie pe care învăț/ să merg de-a bușilea/ din oraș curge proaspăt ca dintr-o maternitate/ iar eu sunt zveltă ca o rimă albă/ poemul ăsta are riduri de nou-născut/ poemul ăsta se roagă în locul nostru/ poemul ăsta n-are aripile smulse// tati e cel mai fericit vers// pe genunchiul lui m-am așezat/ și n-a mai tremurat niciodată” (pp.23-24)
Triunghiul părinți-copilă-Dumnezeu este special, de aici putem extrage și inedite definiții ale dragostei (dar și ale Absenței, ca la paginile 29, 30 sau 33: „acolo unde se strâng tații netați/ e o liniște// de moarte”):
„dragostea e un copil cu picioarele goale/ într-un pârâu rece/ e capcană de urs/ e năvod plin de pește/ e o căprioară speriată de vânător/ e un miriapod căruia îi cauți de încălțat// dragostea e un cer care are loc pentru ochii tuturor// în fond/ dragostea e când adormi pe mâna lui tati/ iar timp de câteva ore nu se mișcă/ să nu te trezească” (p.26)…
Dumnezeu, care privește uneori „pe gaura cheii copiii/ care încă nu dorm”, Dumnezeu care poate rămâne drept în omul căzut (cf. p.60), divinitatea care poate fi și în portofel, în diverse poze (p.67)…
Dacă ar fi să ne raportăm la „exercițiile de stil” (poate ne gândim și la Queneau!), partea a treia, „Capitolul III – distanțe – Ying și Yang”, pare a fi cea mai explozivă, dezechilibrele de montaj fiind negate nervos („uite că încă nu am învățat cum să cad”, p.60), deși căderile au loc (nu calitativ literar!), decupajele sunt realizate cu o doamnă… Poligraf („ca un animal de pradă/ adulmeci frica”, p.61), dialogurile sunt… „troc – inimile noastre din pânză sunt grizonante/ sângele fierbe ca o cerneală încă nespusă/ printre dinții căzuți poate prea devreme/ de scut/ de sabie/ rădăcini cuvinte retează/ eu naivul/ eu necoptul/ eu al Anei cu mere// am să mor sărac// vând retină/ vând amintire/ vând lemnul din mine// pe nimic” (p.56) Cititorul poate rămâne și „fără glas”:
„parcă m-am mai încetinit către tine/ m-am mai împuținat// picioarele tale/ perna rece/ strânsă/ inima ca un iglu// pe dinăuntru niște aproape bărbați/ se adună/ se încaieră/ iar tu stingi tot/ ca o vijelie/ ca o furtună/ ca o viitură/ membrele se încolăcesc/ vena cavă// străinii au devenit niște stră-stră- străini/ pe care-i diluezi/ zâmbind// dar uite/ că-mi scri-jelești numele/ cu unghiile în cearceaf/ ca într-o rochie/ de mireasă/ nepurtată”, comunicarea devenind delicat abstractă, nu de dragul abstractului ori ermetismului (la urma urmelor, și vânătoarea este… comunicare, când este spirituală!), reliefându-se ca într-un grupaj foto (altă pasiune a poetului, fotografia!) adevărul că erotica este un zâmbet al Realității (miniatură suprapusă Întregului aspru, nemilos, în ultimă instanță), erotica și iubirea (netrupească), pasiunea tatălui și/sau a bărbatului murmurând:
„o liniște de mansardă strâmtă/ dar una mai drăguță din marmură cu lumini/ face morușcă din tine// până pleci// birou din nou/ drumul spre casă/ ca un șarpe/ prin mormântul sfânt în care ai crescut” (p.63)
Poezia poate fi și străină (un alt poet tânăr se întreba recent ce să facem cu ceilalți, care nu „gustă/ preferă” poezia, să-i tratăm ca barbari!?), după cum este schițat în „despre cum să îmbraci pelerina timpului”:
„un străin cu un pardesiu mâncat de vreme/ s-a ridicat de pe băncuță/ ca dintr-o îmbrățișare necuvenită/ și-a înghițit inima care i se înțepenise în gât/ s-a scuturat de toate notele de subsol/ și a plecat mai departe” (p.69)
Sobru, ca un tată care-și duce pruncul la slujba de botez, Gabriel Nicolae Mihăilă „a făcut podul peste cer” (p.37), poetul realizând că… de acum, cu noile responsabilități, nu va mai fi (mai) simplu, vechile nedumeriri legate de dialogurile cu Sacrul rămânând valabile sau revenind cu prospețime:
„suntem o enclavă în mulțimea care încă arde pe rug/ poezia e vrăjitorie au zis/ și ne-au aprins// în dreapta casei Tale e o băltoacă/ suntem copii care citesc pe buze/ cu ochii altora” (p.38)
Plonjonul perfect întru (definirea) Poezie(i) are loc în „matematică la firul ierbii – partea a doua” și „de atunci n-am mai scris”, cu extazul din „carnivor”, „tobe – bass – înalte și înalți” și „pia mater”, texte care sunt… șine pentru trenuri de mare viteză lirică:
„uneori/ șinele se îmbrățișează/ de dragul celor care spun la revedere…”, ridică ziduri sau garduri care oricum vor fi distruse cumva, cândva, pentru imigranții și emigranții sentimentelor:
„de spaimă/ stabilesc egalități de după gard/ mestecă fier coclit și scuipă/ cărări spre niciunde// atunci/ sunt ai nimănui/ iar hainele roase de dragostea altora/ se rup/ lanțul hotelier/ flota de submarine/ sentimentul că știu tot ce mișcă/ pe falca lui Dumnezeu/ telefonul ca o oglindă de care nu se desprind/ tupeul de femie cu zece pisici nepovestite/ militantismul politically correct/ bărbătismele cu smoc în piept/ lămâia din geam/ se evaporă și spun// suntem singuri/ totul după chipul și asemănarea noastră” (pp.53-54)
Dacă unii scriitori deja își asumă… postumanitatea, Gabriel Nicolae Mihăilă încearcă să reziste, dăruind însă Noului ceea ce este al lui…
Artemis de Gabriel Nicolae Mihăilă
Editura: Neuma
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 76
ISBN: 978-606-9610-86-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
