O istorie de familie

Scriitorul napoletan Lorenzo Marone este deja o voce distinctă în literatura italiană contemporană. Cel mai cunoscut roman al său, publicat în 2015, este La tentazione di essere felici (Tentația de a fi fericit, Humanitas Fiction, 2018), pentru care autorul a primit mai multe premii literare și care a fost ecranizat în 2017 sub titlul La tenerezza, un film absolut remarcabil, în regia lui Gianni Amelio.

Și celelalte cărți ale sale cunosc un succes crescând, majoritatea fiind traduse în limba română, la aceeași editură. Aparent istorii de familie, cărțile lui Lorenzo Marone abordează o problematică diversă, mereu de actualitate: relațiile dintre părinți și copii, relația de cuplu, criza vârstei mijlocii, (i)maturitatea, bătrânețea, timpul, dragostea (non)conformistă, căutarea libertății și a fericirii etc.

Totul va fi perfect este o carte despre recuperarea unei relații tată-fiu și despre alegeri, implicit despre desprindere și moarte. În ciuda acestei problematici grave, meditative, unghiul/perspectiva din care este scris romanul rămâne mereu luminoasă, (auto)ironică, irizată de note umoristice calitativ superioare.

Libero și Andrea Scotto, tată și fiu, au avut mereu o relație disfuncțională: tatăl era prea autoritar, incapabil să se deschidă spre nevoile emoționale și de orice altă natură ale soției și celor doi copii, iar Andrea se transformă treptat în fiul rebel, independent, aparent puternic, a cărui neîncredere în dragoste și implicit în căsnicie este evidentă și explicabilă prin trecutul său în propria familie. Istoria acesteia este reconstituită din perspectiva unui fiu adult, pus deodată în situația de a-și înfrunta amintirile de familie, relația cu părinții, fricile și frustrările inerente.

Libero Scotto e bătrân și bolnav, aflat sub îngrijirea directă a fiicei sale, Marina. De fapt, tatăl e pe moarte, astfel încât confruntarea acestuia cu reușitele, dar mai ales cu nereușitele în plan uman se impune aproape de la sine. O confruntare pe care Lorenzo Marone o imaginează pe parcursul unui weekend în care tatăl și fiul, însoțiți de un cățel absolut demențial, vor fugi realmente din casa Marinei, sfidând lista de reguli impuse de aceasta, călătorind spre Procida, insula în care trăiseră toți cu ani în urmă, încercând să fie o familie normală.

Cartea are o structură interesantă, în cercuri concentrice: notațiile din prezent, colajele și notațiile din trecut, pe principiul madlenei proustiene. Fiecare capitol care corespunde unei etape este aranjat în pagină cu alt corp de literă. Prezentul își găsește ancorele în trecut printr-un soi de exercițiu anamnetic, grație nu doar sensibilității lui Andrea, ci și memoriei sale fotografice (de altfel, Andrea își câștigă traiul ca fotograf de modă, aspirând să se dedice fotografiei artistice, ceea ce-i va reuși finalmente). Capitolele intitulate „Colaj” funcționează ca un intermezzo; sunt succinte, dimensional vorbind, însă extrem de intense, poematice, decupaje din trecutul lui Andrea: mama la diferite vârste, imagini estivale, marea la Procida, viața insulei, fata din vecini, de care se va îndrăgosti iremediabil, culorile schimbătoare ale răsăritului / apusului etc. Raportate la experiența de fotograf a lui Andrea, aceste pasaje au forța unor instantanee care focalizează lumina, captând-o sau filtrând-o astfel încât să surprindă ceea ce ochiului grăbit îi scapă. Marea însăși devine personaj în roman, îi simți aromele amestecate, culorile, viața subacvatică, meandrele, tristețile sau jubilația.

Insula și marea sunt martore la istoria sinuoasă, cu răni încă nevindecate, a unei familii în care mama și copiii suferă permanent din cauza unui soț și a unui tată mai degrabă absent din viața lor: Libero Scotto, fost comandant de navă, și-a urmat vocația de marinar, iar scurtele sale reveniri la țărm nu fac decât să adâncească prăpastia dintre el și familie. Copiii se tem de el, certurile cu soția se țin lanț, iar dragostea care i-a legat la începuturi rămâne doar o amintire. Dintr-o femeie splendidă și luminoasă, Delphine se transformă treptat într-o ființă nevrotică, roasă cumplit de nefericire și depresie, redusă adesea la „zile rele”, în care nu se mai ridică din pat și nu se mai comportă ca o mamă. Disfuncționalitățile din familie se răsfrâng ulterior asupra celor doi copii, deveniți adulți: Marina e obsedată să dețină mereu controlul, iar Andrea nu creditează legăturile de familie, dinamitând conștient însăși ideea de a-și întemeia propria familie.

Dincolo de această „punere în problemă”, miza romanului nu este neapărat analiza relațiilor de familie, ci reîntregirea acesteia înainte de plecarea dincolo a tatălui, reaproprierea printr-o călătorie la origini și prin asumarea, cu sinceritate, a tuturor greșelilor din trecut. Dovadă, în acest sens, stă o mărturisire a tatălui în fața fiului, care află astfel că părintele său a fost mereu conștient de propriii demoni lăuntrici:

„Așteptam ora aceea a înotatului cu tine, singurul moment cu adevărat plăcut al zilei. Nu te strâmba așa! Ești un bărbat în toată firea și poți asculta adevărul de la bătrânul tău. M-am luptat toată viața cu un soi de demon pe care-l aveam în piept, o forță pe care nu reușeam s-o stăpânesc și care mă ducea departe de voi de fiecare dată. Adevărul e că, atunci când eram pe mare, de-abia așteptam să mă întorc aici, iar când mă aflam aici, de-abia așteptam să mă întorc pe mare.” (pagina 170)

Pentru fiecare dintre ei, călătoria la Procida este o revelație: Libero se întoarce să închidă, cu demnitate, cercul propriei vieți, în timp ce Andrea pune capăt irosirii și găsește curajul de a se implica într-o relație romantică și de a-și urma visul, dedicându-se fotografiei artistice. Amintindu-și că primul aparat foto a fost un dar de la tatăl său, inclusiv primele sfaturi în această direcție, Andrea e conștient că, alături de ora în care înotau împreună, darul acesta reprezintă, indirect, o formă de afecțiune paternă și o legătură subtilă între ei. Un caiet secret, în care, după ce terminase filmul din aparat, Andrea și-a notat fotografiile fără film, descriindu-le în detaliu, ca și cum le-ar fi captat lumina și dimensiunile, face și el legătura cu trecutul:

„Caietul acela secret a fost cel care m-a împins să abordez cu mulți ani în urmă studiile și s-o pornesc pe calea artei. Poate că a fost vina lui și pentru faptul că, mai târziu, n-am găsit forța necesară să cred până la capăt că pot trăi din talentul meu. Dacă fotografiile, iar nu simplele povestiri ale unor clipe pierdute, ar fi fost cele care să mă susțină, poate că nu mi-aș fi pierdut visul pe drum și aș fi părăsit moda, care a fost un expedient. Cum, de altfel, tata n-a obosit niciodată să scoată în evidență.” (pag. 88-89)

Lui Lorenzo Marone îi reușește astfel un roman tonic, echilibrat, în care doi bărbați și un câine se tachinează reciproc, descrețind frunți și stârnind hohote de râs, în care se amestecă necontenit tandrețea și tristețea, destrămarea și speranța. Replici spumoase, într-un dialog de un firesc dezarmant, descrieri și analize subtile, dozajul atent în alternarea planurilor narative, o viziune lucidă în ceea ce privește relațiile de familie și relațiile interumane în general reprezintă punctele forte ale cărții.

O carte al cărei mesaj subliminal este acela că, indiferent cât de complicate se dovedesc relațiile dintre părinți și copii, iubirea și iertarea fac posibile reapropierea, înțelegerea și acceptarea. Viața nu e niciodată perfectă, nu există familii fericite, perfecte, există doar

„clipe de perfecțiune în care lumina e cea potrivită și totul ne apare așa cum trebuie să fie, iar secretul constă poate nu în a căuta să prelungești acele clipe, ci doar în a te bucura de frumusețe, în a o observa. Poate că e vorba doar despre curajul de a nu opri ceea ce iubim, pe cine iubim, de a lăsa pământul să dispară la orizont…”

Totul va fi perfect de Lorenzo Marone