Sunt și copii în zigzag

„Și asta nu era tot: avea un trandafir roșu la rever, și o batistă împăturită în formă de triunghi se zărea din buzunarul lui. Țin minte bine toate amănuntele astea. Pe vremea aia nu erau în țară prea mulți oameni care să se îmbrace așa: cine-și permitea să-și cumpere costum?

O întrebare obișnuită, folosită ca parolă într-un joc, capătă neașteptat de multe răspunsuri pentru Nono: Cine sunt eu?

În romanul lui David Grossman, un adult caută un răspuns, întorcându-se la vremea copilăriei. Afli cine ești cu adevărat luând în considerare și felul în care ești privit, calitățile și defectele care-ți sunt atribuite, viitorul tău așa cum îl văd alții.

„Cine sunt eu?

Chiar așa, a venit momentul să povestesc un pic despre mine.

Când s-a petrecut povestea asta, în urmă cu exact douăzeci și șapte de ani, aveam treisprezece ani fără câteva zile. Un copil foarte obișnuit, după părerea mea, dar mai erau și alte păreri, și de-asta aș prefera să vă comunic numai faptele în legătură cu care nu există nicio diferență de opinie.

Numele: Nono Feuerberg. Locul nașterii: Ierusalim. Starea civilă: necăsătorit (normal) și, la fel, un tată și o Gabi. Prieten: Miha Dubovski. Semne particulare: o cicatrice adâncă pe umărul drept. Un glonț de revolver pe un lănțug la gât. Alte lucruri speciale: hobby-ul meu.

Hobby-ul meu era poliția. La treisprezece ani știam pe dinafară numerele matricole ale tuturor ofițerilor noștri din districtul Ierusalim și din sud. Cunoșteam toate armele și vehiculele pe care le folosea poliția la noi. Aveam acasă o colecție cu toate anunțurile despre cei căutați de poliție în ultimii cinci ani.

Mai aveam o colecție, poate cea mai mare din Israel, cu toți cei care dispăruseră și pentru găsirea cărora poliția ceruse ajutorul oamenilor. În afară de asta, reușeam – pe căi mai bine să fie trecute sub tăcere – să pun mâna pe cele mai secrete rapoarte pe care le bătea Gabi la mașină și aveam deja câteva concluzii în urma autopsiilor unor asasinați celebri, plus schițe cu locurile în care se petrecuseră asasinatele, plus fotocopii ale rapoartelor medico-legale. De două ori stătuse de vorbă personal cu comandantul general al poliției, o dată pe scările comandamentului districtului și o dată la nunta unuia dintre comandanți. Când eram la nuntă spusese, și auzise toată lumea, că eu sunt mascota districtului.” (p. 42)

E dificil de spus care este momentul ideal pentru a le spune copiilor lucruri importante despre familia din care provin. Mai ales dacă există subiecte tabu, cum ar fi absența mamei. Din dorința de a-i proteja, momentul este amânat.

Tatăl lui Nono, ofițer de poliție, este un om dedicat profesiei sale, face ore suplimentare, este tot timpul pe urmele infractorilor pe care-i vânează cu abnegație demnă de o cauză mai bună – face, așa cum observă și băiatul lui, exces de zel. Polițistul Iakov este un tată singur, în principiu e singur, în realitate e ajutat de Gabi, secretara și prietena sa de o viață – statul de soție ezită să i-l acorde.

În problema părinților vitregi, laitmotiv în literatura care are familia în prim-plan, romanul se dovedește minunat. Gabi nu e o mamă vitregă, dimpotrivă. Fără să existe vreun interes la mijloc, din cumsecădenie și, de la un punct încolo, din iubire, Gabi face pentru Nono ceea ce Zohara, mama lui naturală, nu mai poate face. Îl crește. Tatăl se descurcă greu cu educația lui Nono, care este, cum spune ea, „un copil în zigzag”.

Nono rămâne, de la câteva luni, în grija lui Gabi – ea merge la ședințele cu părinții, îl scoate din bucluc și are grijă să-l învețe tot felul de lucruri folositoare. Îndrăgostită de polițist, Gabi este cea care are grijă ca Nono să afle, sub forma ocolită a unor povești, adevărul despre Zohara, mama lui. Adevărul trebuie spus, oricât ar fi de complicat momentul acesta al confruntării cu trecutul.

„Eu mă abțineam să mă las târât în vreun conflict, în vreo ceartă pe care-o căuta ea, și tăceam. Nu-i spuneam că Gabi nu e servitoarea noastră și că, dacă se ocupa un pic de casă, e doar pentru că are suflet bun și este alergică la praf. Mi-era clar că îi e dor de ea nu ca bucătăreasă sau spălătoreasă, ci în calitatea ei de Gabi și fiindcă era obișnuit să fie în casă, cu trăncăneala ei neîncetată, și emoțiile, și glumele ei, la care se străduia din răsputeri să nu râdă. Știam că-i lipsește și pentru că datorită ei îi era mai ușor să stea cu mine. De ce era așa, de ce aveam noi nevoie de Gabi ca să fim mai apropiați unul de celălalt, asta nu știam să explic. Dar nu ne-ndoiam deloc că era bine să fie Gabi cu noi, că ea ne făcea, pe mine și pe el, să fim un fel de familie.” (p. 30)

Există anumite momente când copiii se plasează singuri în rolul de protectori ai propriilor părinți. Asta face și Nono: își apară tatăl, un bărbat chinuit de fantasma dreptății, ușor ranchiunos, cam rigid în gândire și ușor ridicol.

Copilul crește departe de bunici, de a căror existență nici nu are habar. Când îl întâlnește pe Felix, un fel de hoț internațional, adevărat brand în branșă, Nono nu are idee că acesta e chiar bunicul său. Felix e un maestru al deghizărilor și un bătrân fermecător, venit în Israel din România:

„— Și domnu’ Feuerberg junior va uita îndată tot ce-a auzit. Va aștepta cu răbdare surpriza. Fiindcă surpriza e importantă, dar și mai important e să aștepți surpriza, nu?

Pe vremea aia, când auzeam secret începea să-mi tremure piciorul drept, și când auzeam surpriză îmi zvâcnea stângul. Felix nu știa ce-o să trezească-n mine când rostise cuvintele alea două odată.

— De ce sare domnu’ Feuerberg așa? a ținut să știe, s-a aplecat și a scos de sub banchetă o valiză maro de piele. Nu i-am explicat motivul tremuriciului care mă cuprinsese.

— Valiză de piele made în România! a lovit-o el ușurel cu palma, plin de simpatie.

Vocea lui mă surprindea de fiecare dată, un pic bătrânicioasă și înaltă, mlădioasă, cârâitoare și deloc potrivită cu înfățișarea lui respectabilă.

— De-o viață umblu decât cu valiza asta, a spus și i-a strâns pedant curelușele, rânjind în barbă. Singurul meu prieten în viața asta.” (pp. 56-57)

Pentru a-și cunoaște propria familie, Nono face un exercițiu de comparație. Observă care este atmosfera în familia prietenului său, înțelege ce face o mamă, își dorește să fie un copil mai bun ca să fie acceptat mai ușor. Devine garda de corp a mamei prietenului său, un fel de obligație morală pe care singur și-o stabilește, acționând „sub acoperire”.

Într-o fotografie care ajunge la bunicul Felix, Nono apare alături de prietenul său, Miha, un băiat prea liniștit pentru a fi demn pe deplin de statutul de prieten principal. Miha e prezentat de Nono ca fiind doar garda sa de corp.

„Miha se uita la mine din fotografie, Miha cel liniștit, Miha cel greoi. Gura i se căsca parcă mai mult decât de obicei. Când începeam să vorbesc așa, când mi se încălzea ceva între ochi, Miha era hipnotizat. Asculta, ca-ntr-un vis, minciunile mele cele mai gogonate. Niciodată nu mă corecta de față cu alți copii. Niciodată nu-mi făcea observație în legătură cu asta. Uneori mă scotea din minți ce ascultător bun era. Ca și cum mi-ar fi fost permis orice. Puteam să-i povestesc minciuni și despre el, lucruri de care știa că sunt minciuni, și mă asculta cu limba scoasă, ca un câine leneș.” (pp. 54-55)

Cu totul altfel stau lucrurile cu Haim Stauber, după a cărui prietenie tânjește Nono. Acest băiat este foarte bine educat, cântă la pian, are frac – și vine ceremonios cu el pe maidan, la o bătălie mai importantă. Pare neajutorat (și chiar așa este), iar Nono îl protejează cât poate, înțelegând că mâinile lui Haim sunt ale unui muzician. De aceea, în timpul meciurilor de fotbal, Nono stă în fața portarului neajutorat Haim și parează loviturile în locul lui.

Din dorința de a fi interesat în ochii lui Haim, Nono intră într-o poveste încâlcită: lupta cu tauri. Întâi strânge informații. Ca să-i furnizeze mereu noutăți, Gabi stă la bibliotecă în fiecare zi. Haim e foarte interesant de subiect. Vaca vecinului este aleasă pentru o nobilă luptă în care Nono e matador. Acesta e momentul în care Nono îmbracă un costum elegant, folosit pentru concerte, la care asortează papionul.

Lucrurile ajung atât de departe încât mama lui Haim insistă ca cei doi băieți să semneze o declarație cvasioficială că nu-și vor mai vorbi până la absolvirea școlii. Haim trebuia scos de sub influența lui Nono. Vecinul va fi despăgubit, așa că, în locul vacii, este cedată Perla, o bijuterie de mașină, un Humber Pullman.

Nono are caracter. Înțelegând că i-a făcut foarte mult rău unei vaci (la o coridă de pomină), Nono își impune să devină vegetarian pentru următorii ani. Adolescentul își plătește datoriile morale, fiindcă așa este crescut:

„Și în mine a încolțit ceva nou. Înainte de orice, am devenit vegetarian absolut. Am calculat că, dacă timp de zece ani n-o să mănânc cârnăciori și fripturi, am să economisesc viața unei vaci și am să plătesc pentru ce i-am făcut Pessiei, pentru rănirea ei și pentru cum am făcut-o să-și piardă mințile și cum din cauza mea a fost alungată din casă. Și am început să mă tem de mine însumi. Fiindcă știam că mi se întâmplă lucruri asupra cărora n-am niciun control. Că mă lovește un fel de nebunie și deodată țâșnește din mine un altul, o ființă străină despre care nu înțeleg de ce a ales să între tocmai în sufletul meu.” (p.186)

Copiii vor adora acest roman de aventuri cu turnură polițistă, hoți celebri și curse pe autostradă, enigme pentru mințile istețe, surprize de tot felul și alegeri dificile. Adulții vor înțelege că a face tot pentru un copil înseamnă a-l accepta cu greșelile și defectele sale, a-i cere iertare și, uneori, a-i urma sfatul. Asta presupune eliberarea de prejudecăți și parcurgerea unui proces de cunoaștere reciprocă. Înțelepciunea nu este neapărat condiționată de vârstă, iar Nono face față situațiilor dificile mai bine decât tatăl său – e mai tolerant și, copil iubit fiind, vede cu optimism viața.

David Grossman (n. 1954) este unul dintre cei mai importanţi autori israelieni contemporani, cunoscut comentator al politicii Israelului faţă de Palestina şi militant pentru recunoaşterea acesteia ca stat. A studiat filozofie şi teatru la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar după ce şi-a încheiat stagiul militar obligatoriu a lucrat la postul de radio Vocea Israelului. A publicat mai multe cărţi de ficţiune, dar şi câteva volume de reportaje şi interviuri. Printre romanele publicate de Grossman de-a lungul timpului se numără Cineva cu care să fugi de acasă (2000), Până la capătul pământului (2008), distins în 2009 cu Premiul Albatros acordat de Fundaţia Günter Grass şi în 2011 cu Premiul Médicis étranger, Căderea din timp (2011) şi Un cal intră într-un bar (2014), pentru care a primit Man Booker International Prize (2017). Cărţile lui Grossman, premiate atât în Israel, cât şi în străinătate, au fost traduse deja în peste 30 de limbi. Scriitorul este doctor honoris causa al Universităţii Catolice din Leuven, Belgia, şi cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, titlu acordat de Ministerul Culturii din Franţa. În 2022, David Grossman a primit prestigiosul Premiu Erasmus. La Editura Polirom au apărut: Până la capătul pământului (2012, 2014), Căderea din timp (2013, 2021), Un cal intră într-un bar (2015, 2018), Cineva cu care să fugi de acasă (2018) şi De mine viaţa şi-a tot râs(2020).

Sunt și copii în zigzag de David Grossman