„Cum să lecuiești un fanatic” de Amos Oz

Pe Amos Oz am vrut să îl citesc mai întâi ca prozator. Neșansa a făcut să aleg din raft o carte ce nu a vibrat cu starea mea din acel moment. Și să o abandonez după câteva pagini din care nu am înțeles mai nimic. Timpul a trecut și pentru mine Amos Oz a rămas un autor de care nu avea rost să mă mai ating. Până zilele trecute când mi-au picat ochii pe o carte de eseuri ale aceluiaşi Amos Oz, cu un titlu ce rezona foarte bine cu tema pe care o abordasem într-o altă cronică de dată recentă, și anume toleranța religioasă, Cum să lecuiești un fanatic.

În această carte nu foarte stufoasă dar destul de comprimată, din punct de vedere al densității ideilor, Amos Oz vorbește despre conceptul de fanatism, despre multiplele și foarte diversificatele sale forme de manifestare, despre câteva metode de temperare a atitudinilor extremiste de orice fel, și, bineînțeles, despre tulburătoarea temă a conflictului israeliano – palestinian. O face cu foarte multă luciditate, cu o desăvârșită atenție la cuvintele folosite și mai ales la tonalitatea pe care le spune, dar aceasta din grija de a nu leza niciuna dintre părțile implicate, nu din lașitate. Pentru că, în punctele nevralgice ale problemei, nu se teme să pună degetul pe rană, să spună lucrurilor pe nume.

Cartea este compusă din trei eseuri: Cum să lecuiești un fanatic, Între dreptate și dreptate, și Plăceri secrete, eseuri ce au fost mai întâi conferințe rostite la diferite instituții din Europa, fiind încheiată cu un interviu acordat prin telefon Brigittei van Rheinberg de la Princeton University Press, intitulat foarte inedit, Ordinul Linguriței. Așadar, cuvintele lui Amos Oz nu sunt adresate strict evreilor istraeliți sau palestinienilor arabi, ci și europenilor și americanilor. Aș zice mai degrabă că este un mesaj universal.

În primul eseu, Amos Oz își propune să traseze câteva linii de definire ale fanatismului, ca mentalitate. Poate pentru a atrage atenția asupra gravității subiectului pus pe tapet, el alege să dea o primă definiție menită cumva să te arunce în brațele resemnării și ale deznădejdii:

„Fanatismul este mai vechi decât islamismul, mai vechi decât creștinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decât orice ideologie sau credință din lume. Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omenești, o genă malignă, dacă putem să-i zicem așa. Delictele celor care aruncă în aer clinicile americane în care se practică avortul, ale celor care incendiază moscheile și sinagogile din Europa nu se deosebesc de cele comise de Osama bin Laden decât din punct de vedere al proporțiilor, nu al naturii lor.”

Dar, bineînțeles că Amos Oz nu ne lasă pradă deznădejdii, ci vine curând cu o serie de precizări menite să lămurească cât mai mult esența fanatismului, pentru ca mai apoi să poată oferi și câteva posibile leacuri de a struni acest flagel modial. Cât privește esența fanatismului, el o găsește pentru început, în „sentimentul superiorității categorice”, atingând astfel subtil, dar direct, pe fiecare om ce se consideră pe sine net superior din punct de vedere moral, intelectual sau chiar rasial, celui de lângă el. Apoi, mergând cât mai la obiect, și aplicând prima sentință la planul vieții cotidiene, banale, comune, a fiecărui om în parte, acesta își continuă pledoaria astfel:

„Esența fanatismului este dorința de a-i sili pe ceilalți să se schimbe. Obișnuita tendință de a-l face pe vecin mai bun, de a schimba obiceiurile partenerului de viață, de a-ți manevra copilul sau de a-ți aduce fratele pe linia cea bună, în loc să-i lași în legea lor. Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuși. Vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau lipsei de credință, vrea să-ți îmbunătățească alimentația sau să te vindece de năravul băuturii ori al votării cu cine nu trebuie. Fanaticului, îi pasă foarte mult de tine; fie că stă atârnat de gâtul tău, pentru că te iubește la nebunie, fie îți sare la beregată, în cazul în care se dovedește că nu poți fi mântuit.”

Acesta este portretul robot al unui fanatic. Personal, m-am cutremurat când am citit aceste rânduri, întrucât îmi aminteau cumva de mine, ultra-ortodoxul de altădată. Drept pentru care, nu din dorința de a-mi găsi tovarăși de culpă, ci dintr-o dorință sinceră de a contribui la igienizarea micului nostru colț de lume, îndrăznesc să rog pe fiecare cititor al acestor rânduri, ale scriitorului, nu ale mele, să se privească cu atenție în oglinda sufletului și să tragă singur concluziile necesare…

Revenind la eseul scriitorului israelian, voi trece, în cele ce urmează, la inventarierea micilor soluții pe care acesta le propune pentru o gestionare cât mai optimă a flagelului fanatismului. În acest sens, după ce încearcă un scurt excurs despre rolul literaturii și al imaginației în combaterea fanatismului, prin trimiteri timide de care, se vede treaba, nu era nici el foarte convins, Amos Oz îndrăznește să dea ca soluție mult mai fiabilă, un element șoc – umorul:

„Simțul umorului este un medicament grozav. N-am văzut în viața mea vreun fanatic care să aibă simțul umorului, nici vreo persoană cu simțul umorului care să devină fanatică, în afară de cazul în care și-a pierdut simțul umorului. Fanaticii sunt adesea sarcastici. Umorul conține capacitatea de a râde de tine însuți. Umorul este relativism, umorul este capacitatea de a te vedea așa cum s-ar putea să te vadă ceilalți, umorul este capacitatea de a înțelege că, indiferent câtă dreptate ai și cât de crunt ai fost nedreptățit, există o latură a vieții care este întotdeauna amuzant.”

Prin umor, omul se vede pe sine supus greșelii, admite că poate greși în judecățile sale de valoare și astfel devine pe dată tolerant cu celălat și deschis la a înțelege și punctul său de vedere. Și da, aceasta este primul pas înspre ținerea în frâu a fanatismului. Ca fiecare să aibă puterea de a asculta și părerea celuilalt, partea sa de dreptate. Pentru că fiecare are partea sa de dreptate.

Și chiar de la această premisă pornește construcția discursului din cel de-al doilea eseu, care a fost denumit cum nu se poate mai sugestiv, Între dreptate și dreptate. În acest eseu, Amos Oz dezbate cât se poate de obiectiv spinoasa problemă a conflicului dintre evreii israelieni și palestinienii arabi, ținând să precizeze că acesta nu este un conflict religios sau inter-etnic, ci miza lui este una foarte concretă și ține de dreptul de proprietate asupra unui același teritoriu pe care fiecare dintre cele două tabere îl revendică doar pentru sine:

„Conflictul israeliano – palestinian nu e un western. Nu este o luptă între bine și rău, ci o tragedie în cel mai vechi și mai precis sens al cuvântului: o încleștare între dreptate și dreptate, o încleștare între o revendicare foarte puternică, profundă și convingătoare, și alta foarte diferită, dar nu mai puțin convingătoare, nu mai puțin puternică, nu mai puțin umană. Palestinienii sunt în Palestina pentru că Palestina este patria poporului palestinian, unica lui patrie. Așa cum Olanda este țara olandezilor, sau Suedia, patria suedezilor. Evreii israelieni sunt în Israel pentru că nu există altă țară din lume pe care evreii ca popor, să o poată numi patrie.”

Așadar, ambele tabere au dreptate. O dreptate bazată pe fundamente asemănătoare, la fel de solide pentru fiecare dintre ele. Și totuși, conviețuirea nu este posibilă întrucât fiecare îl vede pe celălalt, nu ca vecin sau frate, ci ca pe un dușman de moarte, ca pe un cotropitor ce trebuie stârpit. Și atunci, cine pleacă și cine rămâne? Pentru rezolvarea acestei dileme s-a recurs la folosirea armelor și iată, această strategie nu a dus nicăieri, nu a înclinat balanța, decisiv, către niciuna dintre tabere. Și totuși, ce este de făcut? Amos Oz oferă, în discursul său, o posibilă soluție: supremul compromis al bistatalității. Mai concret, fiecare dintre cele două tabere să se retragă într-un anumit teritoriu, să se înfăptuiască două state diferite, vecine, având mult disputatul Ierusalim pe graniță. Deși conștient că această măsură va fi greu de pus în practică, întrucât orgoliile sunt imense de ambele tabere, scriitorul israelian susține că aceasta este singura cale de pune capăt acestui absurd conflict.

Nu mă voi opri și asupra celui de-al treilea eseu, întrucât în paginile acestuia se reiau în mare parte, ideile dezbătute în primele două. Nu m-as opri foarte mult nici asupra interviului din finalul cărții. Din aceleași considerente. Cu toate acestea, voi reda aici finalul acestui interviu, întrucât îl găsesc revelator pentru gândirea lui Amos Oz și pentru că mi se pare a fi cât se poate de motivațional, în sensul cel mai uman al termenului, altfel spus, ne reamintește că trebuie să reînvățăm să fim oameni și frați unii cu ceilalți:

„Haideți să încheiem cu povestea mea despre Ordinul Linguriței. Cred că, atunci când asistați la o catastrofă – o explozie, să zicem -, există doar trei opțiuni principale. Prima: să o luați la goană cât vă țin picioarele, iar cei care nu pot fugi nu au decât să ardă. A doua: să-i trimiteți o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumneavoastră, cerând ca vinovații să fie dați în șuturi afară din serviciu. Sau să organizați o manifestație. A treia: să aduceți o găleată cu apă și să o aruncați peste foc, și dacă nu aveți găleată să aduceți un pahar, și dacă nu aveți un pahar, să aduceți o linguriță – tot omul are o linguriță. Da, știu că o linguriță este mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni și fiecare are o linguriță. Ei bine, aș vrea să fondez Ordinul Linguriței. Mi-ar plăcea ca acei care îmi împărtășesc atitudinea – nu fuga, nu scrisoare, ci lingurița – să poarte întotdeauna la reverul hainei o linguriță, ca să știm că suntem în aceeași mișcare, în aceeași frăție, în același ordin, Ordinul Linguriței.”

Aș încheia această cronică despre ideile lui Amos Oz privitoare la fanatism, toleranță și de ce nu, umanitate, folosindu-mă de cuvintele lui Nadine Gordimer din Introducerea acestei cărți:

„Amos Oz este vocea bunului- simț care se înalță peste confuzia, peste bălmăjeala mincinoasă și isterică a vorbăriei mondiale în jurul conflictelor actuale.”

Acesta este Amos Oz – omul. Aceasta este gândirea sa sinceră despre lumea în care trăim. Din acest punct de vedere, pe mine m-a convins că este un om cât se poate de lucid. Iar acest fapt mă face să îi mai acord o șansă, în viitorul apropiat, și ca scriitor. Cu siguranță îl voi citi cu alți ochi în urma acestei lecturi și voi avea ceva mai multă răbdare cu stilul său narativ, în cazul în care, încă odată, acesta nu va fi pe placul leneșei mele zone de confort livresc.

Editura: Humanitas Fiction