Când erau dragonii mici

„În scurt timp, însă, i-au căzut ochii pe o cutiuţă de sticlă aflată sub masă; a deschis-o şi a găsit în ea o prăjiturică pe care erau scrise frumos, cu stafide, cuvintele MĂNÂNCĂ-MĂ! Ei bine, am să te mănânc, a rostit Alice, şi, dacă o să mă ajuţi să cresc la loc, o să ajung la cheie.” (Alice în Țara Minunilor, Lewis Carroll)

„Și întâlnirea cu un Vis cum e?! Plouă cu bomboane și mori de fericire?” (Când erau dragonii mici, Diana Geacăr)

Mesaje secrete apar în preajma unei fetițe care rămăsese câteva clipe în curtea casei, studiind o debara, un fel de dulap în care-și putea lăsa lucrurile. De fapt, Bruma e Alice din Țara Minunilor. Are Bruma ceva și din Micul prinț, de vreme ce rătăcește de la o „planetă” la alta, părăsindu-și pentru o vreme asteroidul cu baobabi — am vrut să spun lumea ei cu multe pensule și culori. Călătoria începe odată cu privirea ațintită asupra unei picturi. Fetița face pasul spre alt tărâm pe care își dorește să-l picteze, în toate detaliile lui însuflețite. Tărâmul acesta exista deja, ca imagine, în mintea ei.

Pe o frunză apar instrucțiuni clare, ușor de executat, dacă ai încredere în propriile forțe, dacă ești dornic de aventură și gata să te lupți cu spaimele sau cu Spaimele — să scriem cuvântul cu majuscule, fiindcă sunt și ele personaje în această proză încântătoare. Bruma este curajoasă și, mai ales, este gata să se bucure că lumea se schimbă după gândul ei:

„Ceva strălucea în iarbă, la picioarele ei. O frunză argintie pe spatele căreia scria: SUFLĂ. Nu prea-i plăcea să i se spună ce să facă, dar n-avea nimic de pierdut. Și, până la urmă, te poți certa cu o frunză? În timp ce Bruma sufla în ea, frunza se făcea tot mai mare, ca o pânză pentru pictură. Bruma s-a urcat pe ea și vântul a dus-o până în fața casei, unde a coborât cu grijă în iarbă. Frunza s-a făcut mică la loc.” (p. 12)

Ca într-un film fabulos, imaginile capătă treptat o culoare puternică, personajele își clarifică tipologia, mesajul se limpezește. Deși există momente de tensiune autentică, demne de Harry Potter sau de Avatar (Mugur are ochi violeți), nicio clipă forțele binelui nu se pierd cu firea. Umbrele nu sunt date deoparte, dar se poate negocia cu ele. Unele umbre se bâlbâie, ceea ce le face să pară un pic ridicole. Și simpatice. Până la urmă, sunt convertite — se dovedește că știu să repare răul făcut și primesc ca răsplată simpatia tuturor.

Cu Spaimele e mai greu de luptat. Spaimele pot fi învinse doar dacă le vorbești. Puterea gândului este uriașă. Bruma este avertizată că fiecare are Spaima lui, ușor de recunoscut după anumite semne — se face frig și se stârnește vântul, culorile se amestecă și își pierd din putere, apare senzația de vertij, întunericul sporește sentimentul de neputință. Tot ce află despre ținutul Spaimelor și al Viselor îi este de folos Brumei, ajutând-o să înțeleagă rostul probelor și al luptei cu răul, care nu vine întotdeauna din afară:

„Pe scurt, povestea e cam așa: Pictorul e cel care a creat orașul ăsta, pădurea și muntele. A folosit o mulțime de culori și de nuanțe, să fie toată lumea mulțumită. Și oamenii erau fericiți și în siguranță, păziți de Visele de la castel. Dar Pictorul avea un ucenic. Legenda spune că, atunci când a considerat că a învățat destul, Ucenicul a plecat. A dispărut pur și simplu. Pictorul era ocupat cu proiectul ăsta, cu orașul adică, așa că n-a băgat imediat de seamă. Ce-a făcut Ucenicul? A strâns toate Spaimele pe lângă el, sperând, cu armata asta, să-i ia locul Pictorului. Pentru că el avea un alt proiect, o altă viziune. El zicea că nu poți să mulțumești pe toată lumea, așa că voia să facă toți oamenii maronii. Dacă tot nu poți să mulțumești pe toată lumea, atunci să nu mai fie nimeni mulțumit. Mult timp nu s-a întâmplat nimic. Pictorul a terminat proiectul, făcea ultimele retușuri. Dar oamenii au început să se plângă. Un cetățean a fost vizitat într-o noapte de un Coșmar. În ziua următoare, a început să dispară treptat, ca și cum cineva trecea peste el guma de șters. Hainele, casa, curtea lui se albeau și, până la urmă, n-a mai rămas decât o porțiune albă din el și din locul în care trăise. Ca și cum n-ar fi existat niciodată.” (pp. 35-36)

La un moment dat, Izma o vede pe Bruma încremenind. Fata se luptă cu Spaima de a nu-și dezamăgi părinții. Ca orice Spaimă, și aceasta este irațională. Culorile le readuc încrederea și frumusețea locuitorilor din Rogva, acoperind petele albe din tablou. Șuvițele albe din părul Brumei se colorează și ele.

Rogva e o lume care apare în imaginația Brumei. Castelul de Lumină se află în centrul acestei lumi pline de culoare. Vise în armură violet stau de pază la intrarea în castel și nu îngăduie nimănui să intre fără să rostească parola: „Ucenicul mănâncă broaște.” O parte din drum, Bruma este nevoită să se descurce cu ploaia Viselor rătăcite:

„Ploaia verzuie cădea peste ei, răcoroasă, intrându-le în piele ca suspinul unui copil care nu și-a primit desertul.

— Asta nu e ploaie, le-a spus Mugur, făcându-le semn să se grăbească. Sunt Vise rătăcite.

Hainele și părul Brumei nu erau deloc ude, iar șuvița albă de păr căpătase o nuanță verzuie, de iarbă crudă.

— Vise rătăcite?

— Da, a spus Mugur încruntat. Săracele… Și fără armură…” (p. 31)

Mugur, Bruma și cei doi frați Păstaie, Izma și Omăt, străbat împreună o pădure plină de spirite, în căutarea Pictorului, acționând ca niște salvatori.

Pe Olkie, piticul, Mugur îl cunoaște de la școală. Piticii cresc într-un an cât alții în șapte, iar 70 de ani, vârsta lui Olkie, marchează abia mijlocul vieții. Olkie e un pitic pasionat de fotbal și de discuțiile pe grupul secret de WhatsApp, de unde aduce vești despre Ucenic, trădătorul care strânge Spaimele cu scopul de a nimici Visele, „Să doboare oamenii. Să șteargă toate culorile, să fure toată frumusețea din Rogva. Și le dăduse o misiune.” (p. 93) Olkie e un pitic cumsecade, asemenea celor din neamul său, locuitori ai pădurilor umblătoare:

„Mai târziu, Mugur le-a povestit prietenilor lui că piticii aveau un rol important în păduri. Păi da, erau mulți, foarte mulți pitici. Fiecare își lua un scăunel de lemn și se așeza la umbra unui copac. Își răsucea barbă sau mustața stufoasă, își lăsa fesul pe spate și sorbea dintr-o cană mare de ceai. Apoi începea să le vorbească copacilor pe care îi păzea, să le povestească tot felul de lucruri, ce văzuse în ziua aia, ce visase peste noapte, și, de la atâta vorbă, copacii creșteau mari și puternici, nu li se usca nicio creangă.” (p. 92)

Mugur este unul dintre misterioasele personaje ale acestui basm modern, în care, deși sunt multe taine și lucruri primejdioase, nimic nu strică pofta de mâncare a lui Omăt și nici nu întunecă sufletul celor mici, fie dragoni, fie copii.

Bruma este traducătoare. Doar ei pălăria vrăjită îi dezvăluie gândurile Sfătuitorului, personaj-călăuză. Fata este și lentilă de citit, cum spune o bufniță, numai ea poate descifra paginile unei cărți albe. Însă Bruma nu le știe pe toate, mai are și momente de îndoială, pe care învață să le depășească singură. Spaima cea mare a Brumei este că n-ar avea suficient talent pentru a deveni o pictoriță adevărată. La școală, unele desene îi sunt returnate cu observații privitoare la tehnică. Multe imagini nu sunt retușate, fiindcă în mintea feței peisajele năvălesc pur și simplu, cerându-și dreptul la culoare.

Text cu caracter de parabolă, Când erau dragonii mici pune în lumină forța generatoare de lumi a artei. O imagine spune întotdeauna o poveste, teritoriu în care copiii sunt lăsați de părinți să ia decizii, să găsească soluții, să-și înfrângă spaimele.

Câteva informații despre autoare apar în prezentarea editurii:

Diana Geacăr (n. 1984) este scriitoare și traducătoare. A publicat trei volume de poezie, două volume de proză scurtă, un roman pentru copii (Ce văd dragonii, Polirom, 2019) și un roman pentru adolescenţi. A tradus mai multe cărţi de literatură contemporană, printre care și unele pentru copii, din engleză și franceză. A obţinut mai multe premii pentru poezie și proză scurtă, iar câteva dintre poemele ei au fost traduse în engleză, franceză, germană și slovacă. E pasionată de birdwatching. Trăiește în Târgoviște împreună cu familia: soţul, fiul, trei pisici și un câine.

Las mai jos alte fragmente:

„Acum, orașul arăta ca un mușuroi stropit cu vopsea roșie, albastră, verde și galbenă, plin de furnici. Doar vulturii puteau ajunge atât de sus.” (p. 88)

„Lui Omăt îi plăcea foarte mult să se joace pe calculator și să colecționeze păianjeni. Erau tot mai rari acolo, în orașul Rogva. Când găsea unul în curtea lor era chiar un eveniment. Nu-i ținea mult în cameră, doar câteva zile, până le găsea un nume. Dar nu ajungea să-i elibereze în iarba albastră, pentru că toți reușeau, habar n-am cum, să scape din borcan. Păianjenii erau mari cât palma lui Omăt, e adevărat, dar chiar erau în stare să deșurubeze capacul? Pentru că de fiecare dată îl găsise pus pe birou, lângă borcanul gol, iar Izma jura că nu știe nimic despre asta.

De Moțuleț îi plăcuse cel mai mult lui Omăt. Era mov, la fel ca fesul lui, cu un moț indigo în creștetul capului, și avea mulți ochi galbeni, curioși, care îl priveau cu atenție pe băiat când se juca la calculator, deși ar fi trebuit să-și facă tema. Își ridica două picioare din față, lungi și păroase, de parcă îl felicita și-l încuraja să ajungă la nivelul următor. Părea foarte interesat de tot ce făcea Omăt. Și se zbârlea tot când mama băiatului intra în cameră și-i spunea acestuia să mai iasă pe-afară, la joacă.” (p. 76)

„— Sper să vă placă dulceața. Chiar eu am cules-o. O să vă aduc și ceva să vă răcoriți, le-a spus zâmbind și a ieșit.

— A cules dulceața? Cum adică? a întrebat Bruma așezându-se pe pat, lângă Izma. Simplu.

— La noi sunt copaci care fac bomboane, acadele, tot felul de dulciuri, chiar și borcane cu dulceață. Ăștia se numesc dulceți. Cine își permite poate cultiva livezi de dulceți, de bomboni, de acazeți… Cine nu cumpără de la magazin. Mâncarea, în schimb, se prepară. Bine, la noi se ocupă masa de treburile astea, am primit-o cadou mai demult. Da fapt, a primit-o tata.” (p. 34)

„— Ei, acum, că s-au făcut prezentările, trebuie să-i dăm bătaie! a zis Mugur.

— Cui? a sărit Omăt.

— Adică să facem un plan, istețule! i-a explicat Izma dându-i un bobârnac.” (p. 103)

Când erau dragonii mici de Diana Geacăr