Când „descoperi” Adevărul (și) că nu-l mai poți spune (simplu)… – “Omul din eprubetă” de Nichita Danilov

Simplificând la maxim tot ceea ce ai putea gândi și nota în ciorne (în timpul lecturii) despre un roman… anti-roman destul de complicat (totuși!), poți îndrăzni să tastezi… că este vorba de un eseu filosofic în care nu lipsesc dialogurile. Înmulțit cu de o sută de ori șarmul dintotdeauna al scriitorului, pentru o formulă de roman numai bună pentru laboratorul în care are loc bună parte din acțiunea… Haosmosului oglindindu-se pe sine într-un pendul al lui Nichita Danilov, înrudit cu cel al lui Foucault și, implicit, Umberto Eco, ca să nu spunem și despre „pendula lui Byron” de la pagina 288, pendul unde gândurile se duc și revin, se duc și revin, cu toate marile întrebări ale umanității, „înainte și înapoi” (p.302), între sens și absurd, între haos și existență, absență/prezență, mișcare și nemișcare, viață și moarte, existență și non existență, sărindu-se din eprubetă în „lumea din afara eprubetei” sau, mai exact, în lumi diferite… din afara eprubetelor (care pot fi și din carne, „în care se află spiritul și conștiința”, p.122), dintre care una seamănă cu România noastră cea de toate zilele (deși ar putea avea capitala sau măcar reședința Președintelui la Iași), iar cealaltă, una dintre celelalte, (cea de pe) Nebuloasa Andromeda, te poate trimite cu gândul sau la Tralfamadore, planeta lui Kurt Vonnegut, sau tot la Valahia eternă și mare, iar din aceste „realități” sărindu-se înapoi în eprubetă ș.a.m.d.

Concret, „romanul total”, așa cum îl consideră Adrian Alui Gheorghe, cu un titlu care ne trimite la faptul că omul este în continuare un experiment (nu numai, sau nu numai al forțelor oculte, ci și al Naturii sau al Creatorului), este o satiră vizând condiția umană (românească în primul rând, și nu este niciun apropo la sentimentul românesc al ființei) satira fiind, în esența ei, agnostică, dar vizând și… gnosticismul, Gnoza, credințele, Adevărul…

Într-un fel, când ajungi să cunoști destule, o astfel de exprimare artistică este posibilă când ești conștient că nu mai poți spune (tot) Adevărul și trebuie să te întorci, parțial, și la niște „șopârle” specifice unei alte epoci, mai aurite, de data aceasta fiind folosite… „reptiliene”, poate cel mai dur portret fiind cel al unui prezidente care este unul dintre personajele principale, lângă Profesorul care este ispitit să se creadă ba Dumnezeu, ba Diavolul, Amanta acestui Profesor și… „experimentul”, embrionul, subiectul narator, amintind oarecum de „Copilul divin” al lui Pascal Bruckner, în romanul francezului, la fel de satirico-umoristic, pruncul refuzând să se mai nască; la Nichita Danilov, pruncul care este, de fapt, un fel de reîncarnare (budhismul este și el sesizabil și ironizat, mai mult sau mai puțin) a unuia „mai vechi”, care a tot trăit prin Andromeda (unde a fost, printre altele, gropar, jurnalist, sufleor la teatru, asistent regie tot acolo, corector la un ziar, iluzionist, magician la circ), refuzând să fie… geniu!

Într-o postare de pe facebook, din 7 martie (la 08:32, sic!), Nichita Danilov afirmă:

„Se spune că doar 2% din gândire aparține sferei conștientului, restul de 98% se înscrie în sfera iraționalului. Plecând de aici, putem observa că de multe ori gândirea nebunilor are un sistem logic atât de bine pus la punct, încât dacă încerci s-o analizezi, vei constanta că este imbatabilă. Dacă ai încerca să disloci dinlăuntrul ei o frază, nu vei reuși. Nici un ac nu vei putea să înfigi între rotițele ei pentru a opri mecanismul ce pune această gândire în mișcare. Fiecare nebun își construiește în minte sa un univers în care trăiește după legi și principii proprii. Dacă nebunii ar poseda suficientă cunoștințe și ar avea talent literar, cum au avut, de pildă, Schopenhauer, Kant, Heidegger sau Nietzsche, ca să nu mai vorbim de Platon, ei ar putea construi oricând, din magma inconștientului lor, sisteme filozofice sau teorii cosmogonice la fel de coerente precum cele expuse de marii gânditori ai lumii. Căci, ridicându-se din sfera iraționalului, gândirea lor se apropie sau chiar întrece rațiunea pură.”

Probabil Nichita Danilov nu a încercat în cartea sa să respecte acel procentaj, dar Iraționalului, ca să nu spunem Nebuniei, i se dă ceea ce este al Cezarului: la pagina 498 se spune (un regizor face asta) „Nebunia e mult mai logică decât rațiunea.” La pagina 13, personajul principal, cel cu eprubeta, un „om nou” (încă în formare) constată:

„Cine a zis că voluptatea n-are rațiune? Întreg universul participă la fiecare rut! Eu zic că-n voluptate se ascunde rațiunea, și încă rațiunea pură, iar dacă nu rațiunea pură, atunci măcar o parte din rațiunea de a fi! De aceea juisăm! Nu vreau să contrazic pe nimeni. Fiecare cu filosofia lui. Eu spun însă ce am văzut și ce-am simțit. Și încă un lucru: bătrânul Schopenhauer a spus că animalele nu râd… Râd și încă cum!”

Referințele culturale asumate, „citate” nu sunt numai filosofii mai sus amintiți, ci și Adler, Borges, Marx, Einstein, Havel, Kierkegaard, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Swift, Esenin, Patericul, Montesquieu, Kafka, Camus, Cărtărescu, Urmuz, Brâncuși, Caragiale și deloc în ultimul rând Eminescu; la altele te poți gândi, un dialog de la pagina 176 ș.u. între președintele care privește cu un ochi șpanchiu și omul din eprubetă, care mai și iese la plimbări, de obicei pe ruta Eternitatea, Târgu Cucu, Cuza Vodă, Maternitatea, Centru, Lăpușneanu, Piața Unirii, te duce la Alice în Țara Oglinzilor și a… eprubetelor:

„-Că nu-ți este străină arta, asta se vede de la o poștă, zise președintele pe un ton cât se poate de amabil. De pildă, scena aceea cu mestecatul hârțoagelor ai interpretat-o ca un adevărat maestru. Dar, iartă-mă că insist, ce-ai fost, totuși, regizor, scenograf sau, poate, de ce nu, mim?

Am fost iluzionist, dar și sufleor…

Iluzionist? Foarte interesant, făcu președintele. Și care era numărul tău de magie preferat? Scoteai fum din degete? Îndoiai lingurile? Jucai alba-neagra? Făceai să apară iepurașii din joben?

Intram și ieșeam din oglindă ca și cum aș fi intrat și ieșit dintr-un dulap.”

Nici Bulgakov și Daniil Harms, amintiți de același Adrian Alui Gheorghe nu trebuie neglijați, tot ceea ce precede „asasinarea” președintelui și chiar scena „finală” a întâlnirii lor, după încercarea comună de sinucidere, fiind de un haz enorm (și „monstruos”!):

„Furia mea creștea ca o furtună. Nu mai puteam suporta să-l văd în fața ochilor. Cât ai clipi din ochi, am scos din geantă briciul cu care îmi retușam, pe vremuri, când eram iluzionist la circ, barbișonul și mustața. Văzând că mă reped spre el, președintele își duse mâinile la față… M-am repezit la el și i-am făcut o incizie adâncă în zigzag pe abdomen. Apoi, m-am tras cu doi pași îndărăt și l-am privit. Din pântecele deschis al președintelui, în loc de sânge și de mațe, se scurgeau panglici și steaguri tricolore, revărsându-se pe iarbă. Președintele stătea cu picioarele sub el, neclintit ca o statuie a unui Buddha costeliv, zâmbind mut, în timp ce trupul său se dizolva încet în ceață. Cu degetul arătător lipit de buze, îmi făcea semn să tac. Pe mine însă mă apucase groaza. Am scos un urlat și-am luat-o la goană. Ieșind pe poartă, am întors capul și am privit în urmă. Din excelența a nu mai rămase decât o vagă adiere. Un vârtej de litere și cifre înfășurate în panglici tricolore ce pluteau roind peste copaci.”

Revenind la personaje, în afara celor principale, deja amintite, sunt și unele secundare memorabile, precum unii actori, poetul, graficianul și liber cugetătorul Emil Harasim, un Samuel, Cezara, o Kowesy, un fals și un adevărat Eminescu, un șofer de taxi…

Literatură de idei (și de laborator? Omul camilpetrescian, care vedea idei, a ajuns să mediteze așa:„Vedeam şi lucrurile, şi umbrele, dar şi ideile ce se roteau în spaţiu, într‑o mişcare perpetuă, trasând în jurul contururilor linii curbe, cercuri şi elipse. Percepţia ideilor n‑a adus însă cu sine nimic bun. Ci, dimpotrivă, aş putea spune. Din pricina lor eram din ce în ce mai neatent, dacă nu chiar indiferent, la ceea ce se petrecea în jurul meu. Şi asta fiindcă ideile pe care le percepeam năşteau în mintea mea alte idei. Şi aşa mai departe. Un adevărat coşmar. Ideile îşi schimbau mereu configuraţia geometrică. O muzică ambiguă izvora din ele. O ascultam ciulind atent urechea interioară, căutând să discern sunetele de ecoul ce se propaga din ele, creând în jurul meu un fals halo. Ideile şi umbrele lor defilau prin faţa mea îmbrăcând diferite sunete, forme şi culori. Iar umbrele ce le însoţeau erau aidoma cu ele. Contemplându-le, mă întrebam: cum pot să disting ideile în sine de umbrele lor, care mistifică realitatea şi induc în eroare privitorul? Întrebarea aceasta se reflecta reverberând în mintea mea, dând naştere la alte şi mereu alte întrebări. Dar oare umbrele ideilor – expresia aceasta am reţinut-o dintr-o poezie postată pe net –, fiind aidoma cu ele, continuam să mă întreb, cu ce se deosebesc de ideile adevărate?! Şi, dacă nu se deosebesc, atunci nici nu putem spune că mistifică realitatea, ci doar o dedublează?! Ba chiar mai mult decât atât: fiind reflexii ale ideilor în sine, proiectează această realitate ideală într-un spaţiu mult mai subtil şi mult mai vast decât cel real… Într-adevăr, de ce natura umană e atât de perversă şi perfidă? Păi, cum de ce?! Din pricina cărnii. Dar şi din pricina ideilor. Ideile bulversează conştiinţa, o răsucesc în fel şi chip, prefăcându-te din om într-o fantoşă. Vă spun din propria experienţă: ideile pot lua orice formă. Nu încape nici o îndoială. Ele sunt ca nişte matriţe. Umple matriţele cu fraze şi poţi construi orice. Afirmaţiile şi negaţiile sunt două feţe ale aceleiaşi monede calpe.”), dar și onirism… controlat (versul eminescian „un vis al morții-eterne e viața lumii întregi” este citat cu sete!, p.343), Omul din eprubetă este, în primul rând, un act de curaj al unui om bine informat:

„Sunt conștient că țara a luat-o în direcția greșită. S-au semnat protocoale peste protocoale. Pe unde te duci sau nu te duci, dai peste câte un ofițer acoperit. Societatea s-a îmbolnăvit de suspiciune. Nimeni nu mai comunică cu nimeni. Fiecare caută să stea pitit în colțișorul său, din teama de a nu fi descoperit că a făcut cândva cine știe ce potlogărie. Spiritul civic s-a atenuat. Îmi vei spune că totuși, iată, aproape zi de zi lumea se adună în fața președinției înarmată cu tot felul de pancarte, urlând în gura mare împotriva mea. Da, e adevărat, sunt demonstrații de amploare. Dar ele sunt organizate cu ajutorul serviciilor mele de gherilă pentru a elibera o parte din tensiunea acumulată la nivelul maselor. Mă simt ca un pion, ca un prizonier în mâna celor care mă supraveghează. la drept vorbind, sunt propriul meu prizonier. (…) Ai atins esența. Mestecând documentele, mi-ai arătat adevărata cauză a dezastrului: excesul de birocrație. Ai dreptate, țara e potopită de birocrație.” (pp.172-173)

Sunt pagini întregi, de altfel, care subliniază că lumea este teatru, este circ, ba chiar o cacealma, „dar asta nu înseamnă că trebuie să ne batem joc de ea.” (p.210)

Sunt și pagini care ne aduc aminte de Poetul Nichita Danilov, decupându-le, ca fiind „poemul sufleorului” (198-201), poemul mamei (513-514), poemul lui Hawking și al găurilor negre… din economie (223), poemul erotic… absolut (473-478), poemul teatrului (224-227), poemul crucilor făcute cu mâna stângă sau cu cea dreaptă, al limbilor (445-446), poemul puterii și al corupției (slăbiciunii) (229), Poemul celor trei Magice: Clipa, Eternitatea, nemurirea, cu Măria sa Absurditatea (380-383), poemul Freudzilor, poemul Cuvintelor (427-432), poeme de la care se trece de la unul la altul cu o… trotinetă, simbol al libertății interioare, al revelației divine, al unei continue revoluții… (p.209)

Bref, una dintre cele mai ambițioase cărți ale începutului de mileniu, poate una dintre puținele care încearcă să dea o replică amicală „Orbitorului” sau „Solenoidului”, prin intențiile holistice sau anti-holistice, punând aici într-adevăr un accent existențialist pe Absurd (fiind și neaoș, urmuzian), întâlnirea dintre „Mirele orb” și „Orbitor” fiind antologică, într-o lume a cărților:

„Păi, dacă o carte ar avea propria viață, cum are omul (…) să nu-mi spui că lumea ar trăi într-o perfectă armonie. Ai vedea, de pildă, că Odiseea ar avea ceva de reproșat Iliadei, iar aceasta, la rândul ei, nu s-ar împăca defel cu Epopeea lui Ghilgameș sau cu Purgatoriul lui Dante. (…) În privința cărților contemporanilor noștri, aici ar fi un adevărat infern. Crezi tu că ar trece, de pildă, Mirele orb lejer pe stradă și și-ar scoate pălăria în fața Orbitor-ului, spunând: Mă bucur nespus că mi-ai ieșit în cale și viceversa? Nu, nici Mirele, nici Orbitor-ul nu ar trece liniștiți unul pe lângă celălalt, și-ar scoate colții și ar mârâi. Îți spun cu mâna pe inimă că întâlnirea asta s-ar lăsa cu scărmăneală și scântei. Sunt sigur că dinadins sau, poate, din greșeală, Mirele orb, mânat de orgoliul și orbirea lui, ar călca Orbitor-ul pe bombeu…” (p.438)

Forțând hermeneutica (și câte nu ar mai fi de spus despre „Omul din eprubetă”?), cu literatură pre literatură călcând, poate este și un manifest, o proclamație:

„- Doamne, Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, eliberează o dată și pentru totdeauna teatrul și lumea de jugul literaturii! Scoate literele legilor tale din text și aruncă-le în hău! Să se prăbușească lumea în haosul dintâi, ca să nu cunoască nici suferință, nici moarte!” (p.508)

Omul din eprubetă de Nichita Danilov