„Excepţia“ sau despre umanitate cu rigla Antichităţii

La o privire superficială, cartea lui Andrei Cornea poate părea o divagaţie delicioasă, dar inactuală şi inutil filosofantă, deloc croită pentru minţile moderne. La o lectură mai atentă şi lipsită de prejudecăţi, volumul ar putea fi mai util şi mai relevant decât s-ar bănui la prima vedere, mai ales într-o ţară unde lipsesc aproape cu desăvârşire instrumentele teoretice serioase pentru înţelegerea şi, eventual, primenirea spaţiului moral. Că eseul antropologic al lui Andrei Cornea poate bucura orice spirit calofil nu este, desigur, o surpriză. Cornea nu e doar un clasicist de primă mână, este totodată o întrupare discretă şi convingătoare a modelelor antice pe care le predică. Am fost însă cu precădere sensibil la aparatul conceptual remarcabil de modern, la spiritul viu şi atent la problemele zilei, chiar dacă puţine sunt locurile unde autorul renunţă la chingile neiertătoare ale rigorii teoretice. Pe scurt, o carte adâncă şi ofertantă, produsul unui spirit care nu mai are niciun complex, care şi-a chestionat şi şi probabil şi-a acceptat toate limitele.

După succesiunea de retrogradări la care a fost supusă fiinţa umană pe tot parcursul modernităţii, poziţia omului în interiorul creaţiei (sau, dacă doriţi, cosmosului) a devenit o temă a tuturor încăierărilor şi a tuturor anatemelor. Evoluţionismele etologice şi criticile culturale postumaniste au atacat în nenumărate feluri fundaţiile umanismului clasic, devoalându-i şi expunându-i premisele necritice, abuzurile conceptuale, dispozitivele de putere, iar eu cred că tot acest demers contraumanist îşi are rostul şi beneficiile lui. Posibilităţile enorme pândesc însă din toate direcţiile şi, personal, nu mă simt mai acasă în vecinătatea exceselor antiumaniste decât a celor clasic umaniste. Excepţia lui oferă o a treia cale. Calea celui care, fără a mai pretinde poziţiile tari şi privilegiile argumentative ale antropocentrismului, nu este dispus nici să piardă fiorul şi conceptul unei umanităţi „excepţionale”, unice. Prima parte a cărţii desfăşoară o critică aproape kantiană a condiţiilor de posibilitate a moralei plecând de la o distincţie remarcabilă: cea dintre regula-corectitudine şi regula-rectitudine, înţelese ca axe carteziene ale spaţiului moral. Regula -corectitudine este definită de Cornea drept media practică, empirică şi realizabilă a acţiunilor noastre. Regula-corectitudine este linia sinuoasă şi chestionabilă care marchează limita a ceea ce se cade, a ceea ce se poate face sau spune. Există însă şi un alt sens al regulii, acela de canon, de măsură de netrecut care stabileşte în absolut reperele idealului moral: adică regula-corectitudine este practicabilă şi cochetează în permanenţă cu compromisul, regula-rectitudine este impracticabilă şi nu poate fi compromisă. Marele merit al lui Cornea este însă de a fi arătat că numai din jocul şi tensiunea dintre cele două poate apărea un spaţiu moral demn de acest nume. Fără regula-rectitudine şi zidul invizibil, dar de netrecut, pe care ea îl instituie, căutarea morală devine rătăcire, spiritul critic devine sofistică, iar coloana vertebrală se frânge pentru a lua forma spaţiului bidimensional. Anthropos, fiinţa care priveşte spre cer, devine o târâtoare capabilă de orice ticăloşie:

„regula-corectitudine marchează plinul pe care suntem capabili să-l umplem cu actele noastre, în timp ce regula-rectitudine face vizibil şi dureros mai ales golul major pe care nu-l vom umple niciodată de tot.”

Departe de a fi o simplă piruetă conceptuală, distincţia lui Andrei Cornea oferă, cel puţin de unde văd eu lucrurile, un instrument foarte util pentru diagnoză şi intervenţie în spaţiul moral în general şi în cel românesc în special. Pentru că, din punctul meu de vedere, cvasifalimentul moral al lumii româneşti nu stă în prezenţa monstruoasă şi enormă a răului pur, ci mai degrabă în absenţa osaturii care să ne permită să privim cu speranţă şi încredere către regula-rectitudine şi idealul pe care ea îl propune. Nu este un rău enorm, ci mai degrabă abnorm, distribuit omogen într-o lume anomică şi cheflie, o lume a băieţilor buni capabili de orice compromis, dispuşi să negocieze aproape orice. În raport cu regula-corectitudine, care este o regulă majoritară, excepţia nu poate fi decât minoritară, rătăcitului i se arată cu mai multă sau mai puţină răbdare calea dreaptă, cu vorba bună sau prin corecţie. În raport cu regula-rectitudine, care este minoritară, excepţia nu poate fi decât majoritară pentru că niciunul dintre noi nu reuşeşte prea mult sau prea bine să se măsoare cu ea. Tocmai de aceea, acele figuri excepţionale pe care le numim eroi sau modele sunt esenţiale pentru păstrarea reperelor cardinale ale spaţiului politic sau moral. Ele nu pot fi efectiv urmate de cei mai mulţi dintre noi. (Aproape) nimeni nu poate fi Socrate, Iisus sau Liviu Babeş. Dar, fără aceste întrupări improbabile şi disruptive ale regulii-rectitudine, fără aceşti neuroni senzitivi ai ochiului nostru moral, noaptea e infinită, iar deşertul, vorba lui Borges, devine cu adevărat singurul labirint din care nu există ieşire. A doua parte a cărţii, care împinge utilizarea binomului mai sus pomenit spre mizele mai larg antropologice ale eseului, este pentru mine mai puţin convingătoare, chiar dacă la fel de elegantă şi ofertantă intelectual. Cornea, un bun cunoscător al discuţiilor şi dilemelor ştiinţifice relevante ale momentului, atacă cu argumente subtile dogma asociată de regulă istoriei recente a ştiinţei conform căreia, pe măsură ce devine mai substanţială, mai integrată şi mai matură, cercetarea ştiinţifică ne arată într-o manieră tot mai evidentă irelevanţa şi banalitatea omului. La capatul acestei mişcări argumentative, autorul ne ajută să vedem refulatul, premisele ascunse care rămân în mare parte antropocentrice. Pentru că omul este, cu toate ale lui, excepţia, atât excepţia minoritară în raport cu regula corectitudine a universului care nu a înzestrat prea generos viaţa cu excelenţă cognitivă, cât şi purtătorul şi autorul regulii-rectitudine în raport cu care întreaga lume vie se află în starea de excepţie majoritară. Imaginarul ştiinţei (sau mai degrabă al filosofiei ştiinţei) poate dilua indefinit vocabularul antropocentric, dar nu poate depăşi cu adevărat antropocentrismul. Si asta nu dintr-un viciu intern, ci ca urmare a faptului simplu şi evident că ştiinţa este şi va rămâne mereu o practică umană, impregnată masiv de idealurile noastre epistemice şi estetice (rigoare, armonie, frumuseţe, simetrie etc). Mă întreb însă de ce am refuza spiritului ştiinţific posibilitatea de a ajunge oriunde, inclusiv la concluzia că umanitatea este excepţională numai în măsura în care orice specie poate fi privită astfel?

Nu foarte lungă, intensă, provocatoare, Excepţia este rezultatul unei minţi care a distilat cultura mare fără emfaze inutile şi zorzoane impractice, rodul unei reflecţii autentice si îndrăzneţe. Pentru mine cel puţin, cartea este una dintre cele mai remarcabile apariţii de până acum ale lui 2021.

Excepția de Andrei Cornea