Cel mai bun roman sau cel mai bun român? – „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor“ de Daniel Bănulescu

Clanul de romane format până acum din Te pup în fund, conducător iubit!, Diavolul vânează inima ta și Cel mai bun roman al tuturor timpurilor, romane care au avut fiecare în parte ediții revizuite, semn că scriitorul este un perfecționist și deloc dornic să se desprindă de propria creație, să iasă din universul literar atât de minuțios gândit. Asemenea Creatorului, Daniel Bănulescu își lasă personajele să evolueze fără să intervină de facto prea mult în logica evenimentelor – există foarte multe momente în care citind ai impresia că scriitorul s-a lăsat sedus de personaje și evenimentele s-au înlănțuit de la sine într-un lung șir de cauze și efecte, din care scapă cine poate.

„Se strânseră în jurul focului la festinul pregătit de Împărat, trei dintre cei patru membri fondatori al Armatei Revoluționare Anticeaușiste (A.R.A.): IF-UL, 20 de ani și liceul întrerupt după 10 clase, Fisente, 24 de ani, 12 clase, băiat și cu armata și cu închisoarea făcute și Arvinte în persoană, 49 de ani, 3 clase de școală, 6 ani și 2 luni de închisoare, făcută însă la tinerețe.“ (p. 287)

Iarba Fiarelor – sau IF-ul – cel mai căutat trădător de țară din câți s-au perindat prin România celor mai grei ani din era comunistă, cel puțin așa pare, dacă ne lăsăm prinși de firul narativ al volumului care încheie Clanul de romane. A împrumutat multe din trăsăturilor dizidenților comuniști, cei care au rezistat în munți ani de zile după instaurarea oficială a comuniștilor la putere în România. A rezistat în munți cât a putut, a stat ascuns la mănăstire, pentru ca în final să fie ascuns/protejat o de familie de iehoviști, undeva în București. Pare că a împrumutat trăsăturile tuturor marilor și celebrilor spioni – 007 este și el prezent, dacă te gândești la cum mânuiește armamentul! – și multe dintre evadările lui în extremis sunt puse pe seama credinței nestrămutate! Nici până la ultima pagină nu te lămurești definitiv dacă el chiar crede în Dumnezeu sau dacă are un dumnezeu al lui, la care se roagă și pe care-l invocă în momentele cele mai grele. Cert este că după ce termini cele 400 de pagini de citit, începi să te întrebi dacă nu cumva titlul conține în el o ambiguitate voit strecurată: sigur e vorba despre roman?; nu cumva e vorba despre „cel mai bun român al tututor timpurilor“?

<<- Dacă Iisus și Tatăl sunt aceeași persoană, de ce-l strigă Iisus, când e ucis: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“. Cum să se părăsească el pe sine însuși?

-Tu nu știi bine nici Tatăl Nostru și vrei să intri în probleme de dogmatică.

-Am întrebat doar.

-Am două răspunsuri… Primul e că Iisus a strigat așa ca să ascundă de Diavol că el e Dumnezeu… Dacă Satana ar fi știut că Iisus e Dumnezeu, nu s-ar mai fi apropiat cu moartea de el. Și atunci Iisus n-ar mai fi fost omorât. Și noi n-am mai fi fost mântuiți.

-Adică Iisus s-a prefăcut? Ce era acolo, bal mascat?

-Nu vorbi ca un om de nimic. Ce ți-am spus e răspunsul pe care-l aduce Biserica Ortodoxă problemei… Dar mai e și răspunsul meu.

-Care e răspunsul dumneavoastră?

-Am să fiu sincer. Răspunsul meu e că nu știu.

-Poftiți?

-Și eu m-am întrebat. E ceva aici de neînțeles. Dumnezeu poate o să-mi descopere… Tu cum ai înțeles relația dintre ei?

-Stați să mă amintesc… Dacă Iisus și Tatăl sunt aceeași persoană, cum de se roagă Iisus la Tatăl? Se roagă el la el?… Dacă Iisus se roagă la Tatăl, înseamnă că Tatăl e mai puternic. Și dacă e mai puternic, înseamnă că-s deosebiți.

U 1 e un tip foarte mișto.

Dar l-am făcut mat.>> (p. 273)

Construit din șapte capitole – deloc întâmplătoare cifra, credeți-mă! – Cel mai bun roman al tuturor timpurilor este, de fapt, sinteza tututor absurdităților din care ajunsese să se compună viața unui locuitor al României anilor ’80. Anii cei mai grei ai ai regimului comunist, cu un cuplu dictatorial aflat la putere și într-un continuu și mult prea lung episod de paranoia, anii în care nimeni nu mai avea încredere în nimeni, toată lumea era dispusă să trădeze doar ca să mai supraviețuiască cel puțin o zi (sau cu o zi mai mult decât celălalt), anii în care credința în Dumnezeul cel Atotputernic este înlocuită aproape definitiv cu desfrâul și pierderea minților, anii în care mersul la vrăjitoare ajunsese să fie mai mult decât ritual (respectat cu sfințenie). Anii în care Securitatea deținea controlul total și făcea victime cu nemiluita. Anii în care zvonurile despre persoanele dispărute peste noapte depășeau în absurd practicile vrăjitorești (descrise cu o acribia demnă de tratatele de ocultism, chapeau bas pentru munca de documentare!). În centrul tuturor acestor cercuri concentrice – șapte la număr, să nu uitați! – stă IF-ul. Dacă scapă sau nu din strâmtoare, aflați dacă citiți cartea. Ambiguitatea deciziilor și ieșirea din situațiile-limită a IF-ului, asemenea unui James Bond, te fac să te îndoiești de infailibilitatea sistemului de securitate, dar și de puterea credinței. Joaca aceasta eternă cu ambele planuri, cu ambele credințe, pe care nici nu mai trebuie să le ierarhizezi, căci în momente limită te rogi la cine apuci și după cum te duce mintea, face din Cel mai bun roman al tuturor timpului unul dintre cele mai bien construite romane ale literaturii românești.

„Profitând de faptul că Mărioara e la poartă, pentru a descolăci lanțul de pe câine și pentru a mătura temeinic aleea de urmele de pași ale securiștilor, exact la fel cum victima unui viol caută să se curețe de atingerile agresorului, stăpânul casei, Ion Șohan, se strecoară în camera fiică-sii, deschide șifonierul, pescuiește, cu vârful degetelor, din zona în care stătuse Biblia confiscată, legitimația sa de fost lucrător al Căilor Ferate Române, legitimația sa de veteran de război (în timpul celui de-al doilea război mondial nu devenise încă Martor al lui Iehova) și carnetul său de refugiat din Ardeal, refugiere iscată în urma Dictatului de la Viena.

În coperta de vinilin a carnetului de refugiat se află poze ale celor patru nepoți ai săi: Mircea, Mihai, Ileana și Daniel. Tot acolo e poza primei soții, moartă în urma cu mulți ani: Dorina.

Socate pozele din copertă cu degetele sale lungi. Le privește, deși, în cameră, din pricina draperiilor trage, e mai mult întuneric decât lumină.

Pe spinările degetelor sale cresc fire albe de păr, dar și vreo două, trei negre. Împinge pozele înapoi între filele teancului de acte, adăpostit sub trei bluze și două pulovere. Așază și carnetul la loc, între aceleași plicuri dintre care îl extrăsese.

Dă drumul celor două legitimații în teaca buzunarului interior de la piept. Își încheie haina de postav gros, făcând să-i sune nasturii metalici, argintii, având în relief simbolul roții ferate înaripate. Iar, când se întoarce, e gata și să răstoarne, dar și să fie răsturnat, ciocnindu-se cu fiică-sa, intrată neauzită în cameră și rămasă încremenită, cu mătura și cu fărașul în mâini.

– Dar ce-i cu tine, tăticul? Ce ești îmbrăcat așa? Unde te duci?“ (p. 359)

Un roman greu de clasificat: distopie, SF, roman al absurdului, realism magic? Toate acestea la un loc sau câte puțin din toate? Un roman construit de dragul artei? Doar pentru a demonstra cât de bine știe să se joace cu planurile, cu stilurile și tehnicile literare? Se prea poate, tentațiile sunt mari, iar menținerea atenției în permanență pe credință (vs rațiune), din care izvorăsc deciziile salvatoare, ne poate ajuta să pricepem că, de fapt, întreaga construcție romanescă este minuțios ridicată de la zero în jurul și de dragul unui personaj! Asemenea mănăstirii care stă să cadă la fiecare pas greșit, și Cel mai bun roman al tuturor timpurilor atârnă de de un fir de pai, se clatină periculos în multe răsuciri de situații. Călătoria din mijlocul Bucureștiului (dominat de vrăjitoare și muncitori inculți, propulsați în funcții care le dă putere de decizie) spre munți, spre ascunzătorile perfecte și la Toaca, după care ajungem la mănăstirea care aduce aminte de Plumbuita cea înțesată de securiști, revenirea în capitală, ei bine, tot acest periplu devine un continuum doar pentru că există momente de tensiune care sunt și chei de deschidere spre un nou capitol. Portrete de securiști infami, de oameni decăzuți și incapabili să mai vadă lumina de la capătul tunelului, portretele unice ale celor doi Ceaușescu, Martorii lui Iehova aduși între coperte ca grup, dar și ca sumum de personalități verticale, care nu se lasă doborâte de încercările vremelnice. Pasaje întregi din Biblie, incluse ca atare în volum, sau interpretate cu o finețe demnă de un exeget al textului biblic. Violențe demascate cu o cruzime regăsită doar în romanele puse sub semnul sadismului, dar cu nimic mai prejos decât pedepsele și chinurile suportate de deținuții politici – iarăși, excelentă capacitatea de sinteză și filtrare a mărturiilor supraviețuitorilor acelor ani. Pagini întregi greu de citit, greu de depășit, care-ți sfredelesc memoria mult timp după ce s-a închis cartea.

„Doru Sinistratul îi povestise odată despre un tip, Daniel Bănulescu, de la Cenaclul Universitas, care scrisese un vers care suna cam așa:

Azi-noapte moartea mea mă deranja ușor din rugăciune.

Atunci Ierbii Fiarelor versul i se păruse tâmpit. Nu înțelesese ce-i plăcuse lui Doru la el. Nu-și închipuise că, peste nici un an, versul acesta avea să se petreacă chiar pe pielea lui.

Pe pielea lui, la modul propriu.“ (p. 377)

Înainte de debutul pandemiei citeam 8 al lui Tudor Ganea, un roman de care mi-am adus aminte deseori pe parcursul lecturii celui scris de Daniel Bănulescu. Deloc întâmplător; chiar dacă timpul acțiunii este diferit, pe fond societatea românească se confruntă cu aceleași dileme existențiale, izvorâte dintr-o superficialitate care face ravagii în toate planurile vieții. Clanul romanelor al cărui patriarh este Daniel Bănulescu va rămâne în istoria literaturii românești ca fiind un edificiu greu de ignorat, greu de dărâmat și imposibil de înlocuit. Cel mai bun roman al tuturor timpurilor este parte din această construcție unică; lectura acestuia nu va fi ușoară, dar va provoca cel puțin câteva revelații și, deloc de ignorat, o mai bună înțelegere a cauzelor pentru care regimul comunist n-a putut fi îndepărtat decât după zeci de ani de teroare.

Cel mai bun roman al tuturor timpurilor de Daniel Bănulescu