„Înalta Poartă și Țările Române. Rivalități și alianțe în secolul al XVII-lea”. O analiză

Michał Wasiucionek este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română, cu un vădit interes pentru spațiul sud-est european, mai precis Țările Române și relațiile acestora cu Imperiul Otoman, respectiv spațiul polono-lituanian. În anul 2019, publica cartea The Ottomans and Eastern Europe: Borders and Political Patronage în the Early Modern World, care are la bază teza sa de doctorat susținută în Florența, la European University Institute. Lucrarea de față a fost tradusă în limba română de Lia Decei, în anul 2024, la Editura Humanitas, constituindu-se într-o apariție istoriografică de interes pentru spațiul românesc.

Cartea este structurată în două mari părți: Mecanismele patronajului transfrontalier și Macropolitica facțională, având și o introducere consistentă în care istoricul își expune metodele de lucru, conceptele de bază ale cercetării, ipoteze construite de-a lungul studiului, precum și planul dispunerii informației. Abordarea lui Wasiucionek este una complementară, pornind de la partea teoretică, contextualizare, conceptualizare, de la sfera micro spre cea macro, cronologică, faptică, reușind într-o manieră științifică limpede să aplice instrumentalul teoretic faptelor istorice propriu-zise.

Sursele folosite de autor sunt variate pornind de la surse nepublicate, documente de ahivă, la surse primare publicate, surse secundare publicate, istoricul având acces la izvoare de cancelarie diverse datorită unei bune cunoașteri a limbilor spațiilor istorice cercetate, ceea ce îi oferă cărții un caracter solid științific.

Metodele de lucru folosite se concentrează pe comprehensiunea conceptuală, definirea termenilor cu înțelesul lor de epocă, o abordare cronologică, științific corectă, formularea unor întrebări pe baza cărora se construiește studiul de față, metoda simultaneității, dovedind capacitatea de a analiza legăturile spațiului românesc extracarpatic cu mai multe state vecine, în același timp. Tuturor acestora adăugându-li-se o hermeneutică riguroasă.

Intervalul cronologic abordat este secolul al XVII-lea, o perioadă a marilor schimbări la nivel statal, economic, social, atât în spațiul românesc, cât și în cele vecine, mai cu seamă în cel suzeran, intrând astfel în premodernitate. Este o perioadă istorică despre care s-a scris vag și puțin în istoriografia română, studiile istoricilor români concentrându-se pe Evul Mediu și mai puțin pe începuturile modernității. Însă, pentru o bună înțelegere a faptelor acestui veac se impune și o întoarcere, pe alocuri, în secolul al XVI-lea, de acolo de unde se trag rădăcinile metamorfozelor premoderne. Viziunea istoricului se distanțează de interpretările forțate sau politizate în alte studii, construind o cercetare pe un tărâm tabula rassa, nelăsându-se influențat de alte concluzii, dar nici nu dovedește dorința senzaționalului, care să răstoarne ceea ce s-a scris deja. În cuprinsul volumului, apreciază ideile avansate de istoricii români contemporani, dintre care amintim pe profesorii Bogdan Murgescu, Viorel Panaite, Mihai Maxim, Marian Coman, medieviști de o mare ținută intelectuală, care au oferit cercetări riguroase ale acestei perioade istoriografiei române.

Fiind o lucrare de istorie care se încadrează în spectrul relațiilor internaționale, cititorului îi sunt conturate datele generale despre statele alături de care spațiul românesc viețuiește și evoluează în premodernitate, axându-se pe Imperiul Otoman, al cărui statut era de putere suzerană și Uniunea Polono-Lituaniană, a cărei existență poate fi încadrată cronologic între anii 1569 și 1795, interval în care avea să dispară și dinastia Jagellon, în anul 1572. Interesul autorului este de a observa legăturile stabilite între Țările Române și celelalte două state deja amintite, legături pe care le numește legături ale patronajului transfrontalier, care se construiește în afara relațiilor statale, funcționând paralel, separat, neinfluențându-se neapărat reciproc. Astfel, teza istoricului este că preocupările facțiunilor mai degrabă decât interesele statului au fost factorul principal care a modelat peisajul politic comun al Uniunii Polono-Lituaniene, Imperiului Otoman și țărilor române. Pentru a dovedi această teză și a construi în jurul său un monolit, folosește și definește concepte precum: patronaj transfrontalier, rețele sociale, arene sociopolitice, state ca actanți coerenți, precum și definirea și contextualizarea relației patron-client la începuturile modernității.

Întrebarea care se impune pentru a pătrunde în ițele legăturilor extrastatale ale secolului al XVII-lea poate fi cine inițiază astfel de relații, cine pune bazele sistemului transfrontalier? Deși tentația răspunsului ar putea fi conducătorul, fie el sultan, rege, domnitor, răspunsul este elita, această categorie socială fiind cea care pune bazele legăturilor transfrontaliere, urmărindu-și propriul interes și nu întotdeauna, ci mai degrabă sporadic, interesul statului.

Așa cum susțin eu, după ce ne mutăm atenția de la stat l actanții individuali descoperim o geografie alternativă a puterii în regiune. În loc să respecte limitele teritoriale ale statelor, elitele secolului al XVII-lea au încercat să ajungă dincolo de hotare, formând legături de patronaj și rețele facționale care au adus laolaltă indivizi de diferite credințe, identități și loialități politice în căutarea propriilor interese politice. Aceste alianțe transfrontaliere le ofereau un mecanism alternativ viabil de a-și procura resurse politice, militare și economice, pe care le puteau folosi ulterior pentru a câștiga o poziție avantajoasă față de rivalii lor.

O rețea de patronaj se construiește în funcție de interesul imediat sau pe termen lung, cel din urmă aspect vizând crearea unui context favorabil preluării domniei și se bazează, în mod obligatoriu, pe circulația resurselor între patron și subordonat, numit generic, client. Circulația bunurilor, banilor, valoarea acestora nu este unidirecțională, ci se face continuu, din ambele părți, astfel, istoricul susține dificultatea identificării, la prima vedere, a celui care este patron și cel care îi este subordonat, lucru care se poate stabili dacă se examinează comportamentul lor și retorica în cadrul diadei înseși. Existența sistemului de relații transfrontaliere înlătură viziunea conform căreia statul este factorul suprem de decizie, așa cum se cunoaște din mijlocul Evului Mediu unde relațiile interstatale erau stabilite sau revocate de stat, organismul hegemon.

Elitele amintite anterior acționau pentru stabilirea relațiilor transfrontaliere în ceea ce este numit în carte arene sociopolitice, definite ca un spațiu social în care actorii politici se înfruntă pentru resurse, competiția în sine fiind reglată de anumite reguli. Însă, este necesar a ne apleca și asupra termenului de elită, cine mai face parte din această clasă socială la începuturile modernității, cum este receptată și ce s-a schimbat. Autorul identifică cuprinzător criteriile existente în epocă pentru a accede la categoria elitelor, identificând următoarele criterii: posesia unei proprietăți funciare, controlul asupra forței de muncă a iobagilor, genealogia și deținerea unei funcții, cel din urmă fiind criteriul decisiv. Aceste condiții, care exclud caracterul etnic, religios, lingvistic, permit pe termen mediu și lung și accesul celorlalți, străinilor la acest rang, care permitea un drum sigur spre evoluție socială, politică, economică, dat fiind că domnitorii proveneau, în mod evident, din rândul elitei.

Relațiile transfrontaliere se construiesc pe baza unor criterii valabile pentru toate părțile implicate, în cazul de față pentru spațiul românesc, polono-lituanian și otoman. Primul criteriu de bază era încrederea, un element foarte dificil de dobândit și de găsit, tocmai de aceea întemeietorii de facțiuni erau nevoiți să-și recruteze partenerii dintr-un grup bine sudat de cunoștințe, cu vechi antecedente de cooperare de succes. Aceste rețele erau bazate pe individ, fiecare om din cadru reprezenta o verigă foarte importantă. La dispariția unei verigi, întreaga rețea se clătina sau era chiar pusă în pericol.

Un punct deosebit de critic în viața rețelelor era momentul schimbării generaționale: deoarece membrii unui edificiu facțional erau legați personal de patron, al cărui rol era să armonizeze interesele lor adesea în conflict, moartea acestuia declanșa frecvent o luptă pentru putere între subordonații apropiați.

Un alt criteriu era cel al familiei, care ajungea până la perspectiva convertirii la islam, care de multe ori se transforma în reîntoarcerea la ortodoxism, în momentul în care interesele nu fuseseră atinse, iar exemplul ales de autor este Apostol Kürd Salman Cavuș, care s-a convertit la islam pentru o ascensiune socială în cadrul askerilor, însă nefiind mulțumit de ceea ce obținuse revine la ortodoxism. Căsătoriile reprezentau instrumentul de edificare a facțiunii, iar exemplul cel mai elocvent este cel al familiei Movileștilor, legăturile matrimoniale stabilite de fetele lui Ieremia Movilă cu ajutorul aliatului polono-lituanian Jan Zamoyski, ajungând toate fetele în case nobiliare extrem de importante, însă riscul major al unor astfel de legături lipsite de moștenitori direcți era absorbția dinastiei în altă casă, ceea ce se și întâmplă cu Movileștii.

Odată formate rețelele, se stabileau regulile prin care se luau decizii, se exercita influența. În principiu, disputa principală pornea de la cine avea autoritatea să numească domnitorii în spațiul românesc, sultanul și marele vizir, ca delegat al celui dintâi, dar Uniunea Polono-Lituaniană își manifesta pretențiile de a numi domnii Moldovei, care să primească confirmarea Imperiului Otoman, ca putere suzerană. Însă, instabilitatea din sistemul politic și administrativ otoman oferea posibilitatea potențialilor domni români să stabilească relații și cu alți membri ai cercului politic, în afară de sultan și marele vizir. Important era ca persoana atrasă în relațiile transfrontaliere să fie printre cele simpatizate de sultan, astfel încât problemele să fie evitate. În caz contrar, lucrurile se complică și relațiile, funcțiile pot fi puse în pericol. Un exemplu elocvent este reprezentat de Matei Basarab, care ajunge pe tronul Țării Românești cu ajutorul lui Abaza Mehmet pașa, executat din ordinul sultanului în 1634, ceea ce l-a obligat pe domnul român să caute alt patron, suficient de puternic pentru a-l ajuta să păstreze tronul în fața adversarului său, Vasile Lupu. Cei doi domnitori, tratați într-un subcapitol al cărții, sunt elocvenți pentru felul în care funcționau aceste relații transfrontaliere. Vasile Lupu este exemplul clar al faptului că în sistemul transfrontalier erau depășite limitele etnice, dat fiind că el era albanez, dibaci în a trasa legăturile necesare propulsării la putere, pe tronul Moldovei între anii 1634 și 1653. Însă, nu se mulțumea cu atât, astfel a apelat la legăturile stabilite în Imperiul Otoman, la caimacamul Tabaniyassi Mehmet pașa, care

a trimis o serie de porunci către voievozi și guvernatorii din provinciile adiacente. Una dintre ele a fost mazilirea lui Matei Basarab, căruia i-a poruncit să se retragă fără rezistență. Urma să fie înlocuit cu Vasile Lupu, în timp ce fiul său, Ion, urma să primească tronul Moldovei.

Deși Vasile Lupu și-a mobilizat toate legăturile, Matei Basarb a contracarat tot cu legăturile sale transfrontaliere, prin intermediul lui Tatar Süleyman, membru al casei înaltului demnitar, domnul român a fost sfătuit să se pregătească de rezistență militară, având și sprijinul lui Mustafa pașa. De asemenea, Matei Basarab și boierii săi susținători au trimis o petiție sultanului prin care îl informa despre faptele lui Vasile Lupu, desfășurate fărăr știința sa.

Bătălia s-a sfârșit cu victoria decisivă a Țării Românești, iar Vasile Lupu abia a reușit să fugă de pe câmpul de luptă însoțit de cinci soldați, căutând protecția otomană în orașul Ibrail (Brăila).

În aceeași măsură, dincolo de oferi și proteja tronul domnilor români, rețeaua transfrontalieră a servit, conform viziunii istoricului Wasiucionek și la protejarea țărilor române de a fi anexate de Imperiul Otoman. Deși general acceptată a fost ipoteza istoricului Panaitescu, conform căreia otomanii nu au cucerit țările române datorită rolului lor economic, cuprinzând haraciul, peșcheșurile, în cercetarea de față se înaintează și ipoteza conform căreia sistemul de relații transfrontaliere a jucat un rol esențial în acest sens, neanulând cealaltă explicație.

Conflictele facționale ne ajută să explicăm de ce otomanii n-au revenit niciodată la aceste planuri și de ce patronajul transfrontalier a oferit o alternativă atractivă la simpla anexare. Poarta deținea cu siguranță suficiente resurse militare pentru a implementa administrația provincială în Moldova și Țara Românească în secolul al XVII-lea.

Concluzia autorului este că rețelele statului și patronajul transfrontalier au coexistat pe durata secolului al XVII-lea, neexcluzându-se, ambele producând schimbări esențiale pentru evoluția în noua epocă a relațiilor internaționale.

… să se bazeze pe rețelele statului era una dintre ele, așa cum era și patronajul transfrontalier. Ambele au coexistat și au produs importante schimbări în timpul evenimentelor și chiar în structura politicii din Europa de Est în secolul al XVII-lea. Din perspectiva lor, statul nu era scopul suprem – așa cum a fost pentru istoricii moderni – , ci mai degrabă un circuit de putere printre multe altele suprapuse.

Înalta Poartă și Țările Române. Rivalități și alianțe în secolul al XVII-lea de Michał Wasiucionek