Acolo unde sălăşluiesc unicornii…

M-au uimit mereu oamenii atenţi la detalii, răbdători cu munca lor, migălind în taină la un obiect estetic. Bijutierii, artizanii. Cei care transformă în chip miraculos o bucată informă în ceva care taie respiraţia. Uimirea aceea frumoasă, aproape irepetabilă, copleşitoare. Bucuria. Liniştea, echilibrul care se (re)stabileşte aproape de la sine într-o lume altfel atât de grăbită, de neatentă, cum este cea în care (supra)vieţuim zilnic.

De citit, citim în multe feluri, ghidaţi de varii interese şi motivaţii, estetice sau extraestetice. Cu vârsta, plăcerea în sine a cititului se diminuează, se metamorfozează. Nevoia de poveste, şi ea, glisează insesizabil spre nonficţiune. Ai nevoie de pământ solid sub picioare, de legături cu realitatea concretă, obiectuală. De mărturiile celor dinaintea ta. Finitudinea existenţei tale se profilează ameninţător la orizont. Vrei să umpli de sens ceea ce a mai rămas, vrei confirmări sau infirmări rapide, căci timpul deja lucrează altfel…

La mine, toate funcţionează altfel. Uimirile mele, destule dintre lecturi, nevoia de ficţiune fiinţează aproape cu aceeaşi prospeţime ca înadolescenţă. Fireşte, prin formaţie şi prin natura profesiei, prin experienţa acumulată în ani de viaţăşi de cărţi, grila de receptare este inevitabil aceea a unui om competent în această privinţă. Dincolo de ea însă pulsează bucuria gratuită a întâlnirii cu o carte, lăsarea aproape senzuală în povestea ei. O astfel de întâlnire mi-a prilejuit, nu demult, microromanul-bijuterie În Calabria, scris de prozatorul, eseistul, scenaristul şi cântăreţul Peter S. Beagle, originar din Statele Unite, Manhattan. În 174 de pagini, el reuşeşte să contureze o lume în jurul unui singur om, fermierul-poet Claudio Bianchi, trăitor în Calabria, în sudul Italiei; Bianchi este un nonconformist în raport cu societatea modernă şi cu tehnologia aferentă. Retras la ferma lui, nu cultivă decât acele relaţii sociale de strictă necesitate: poştaşul, poliţistul local, un negustor care asigură aprovizionarea:

„Universul şi Claudio Bianchi conveniseră cu multă vreme în urmă să se lase în pace reciproc, iar el era recunoscător, ştiind foarte bine că rar ajungi la o asemene învoială şi rar se respectă. Şi dacă avea vreo nemulţumire, se asigura că nici el, nici universul nu afla vreodată”. (pag. 14)

Oameni şi personaje care se retrag în mijlocul naturii, izolându-se de ceilalţi şi mulţumindu-se cu o existenţă austeră, dar echilibrată, am avut în literatură dintotdeauna, de la „bunul sălbatic” la omul modern, suprasaturat de tumultul civilizaţiei. Există, în prezent, familii întregi care aleg să părăsească spaţiul urban în favoarea unui trai sănătos şi liniştit undeva, în vreun sătuc uitat de lume. Niciodată, de fapt, alegerile acestea nu sunt atât de uşoare, de naturale precum par. Nici în viaţă, nici în ficţiune. Pe Bianchi l-a părăsit soţia după moartea copilului lor. Taciturn din fire, mulţumindu-se cu puţin, el se deschide doar spre animalele sale (ţapul Cherubino, găinile moţate, motanul) şi spre textele lirice pe care, seara, le scrie în caiete sau pe foi disparate, fără să simtă nevoia de a le împărtăşi cuiva. Discuţiile cu poştaşul Romano, un fel de prieten – atât cât îi permite fermierul să fie – sunt ocazionale, marcate de bonomie ironică şi, în general, eliptice, căci Bianchi s-a obişnuit deja cu un limbaj parcimonios, în acord cu existenţa lui actuală.

În curgerea domoală, rutinată, a vieţii protagonistului se întâmplă brusc un lucru uimitor, care răstoarnă totul: apariţia unui animal fabulos, o licornă gestantă. Intruziunea acestui element care ţine de natura fantasticului se produce prin respectarea tuturor convenţiilor stabilite de TzvetanTodorov: este rapid asimilat realităţii, deşi uluirea fermierului nu se diminuează odată cu acceptarea. Apariţia acestei fiinţe miraculoase declanşează autoanaliza întregii sale vieţi, întrebările asupra rostului existenţei:

„Nu ai făcut mare scofală în patruzeci şi şapte de ani, Bianchi. Ai lăsat prea mulă vreme locul ăsta să se evapore de sub picioarele tale. Când n-o să mai fii, o să dispară la loc în pământ şi cine o să mai ştie că ai trecut şi tu pe aici?” (pag. 18)

Iniţial, omul leagă apariţia unicornului de iminenţa propriei morţi. Încearcă să provoaceun dialog, în chipul cel mai firesc. Apoi, amânând înţelegerea acestui fenomen, integrează animalul în existenţa sa, priveghindu-i săptămânile care anunţă naşterea unui mânz. Apoi, treptat,se obişnuieşte cu prezenţa aceasta. O asimilează, ocrotind-o cu tandreţe. Licorna îl inspiră, poeziile lui capătă profunzime, sens. Ca şi unicornul, Bianchi e un singuratic:

„Te potriveşti aici la fel de puţin cum spune Romano că m-am potrivit ei, i-a zis unicornul. Locul tău e fie pe crestele cele mai înalte ale muntelui (…), fie ar trebui să zburzi prin pădurile fermecate ale Toscanei”. (pag. 30).

Deşi animalul nu-i răspunde propriu-zis niciodată, Bianchi nu osteneşte să-i vorbească. E un monolog lămuritor, frumos în simplitatea lui omenească.

Apariţia licornei atrage după sine alte două evenimente care, deşi complet diferite, inclusiv ca importanţă, vor schimba esenţial viaţa bărbatului: o cunoaştepe Giovanna, sora poştaşului, de care se îndrăgosteşte, iar sentimentul e reciproc; al doilea eveniment este faptul că vestea despre animalul fabulos atrage în zonă o mulţime de ziarişti, oameni de televiziune, turişti, gură-cască. O isterie întreagă riscă să transforme ceva miraculos într-o vânătoare de rating şi de vrăjitoare, inclusiv să pericliteze soarta licornei şi pe a lui Bianchi însuşi. Refuzul de a interacţiona cu alţii se transformă în impulsul de a proteja animalul trimis de soartă să-i lămurească propriile alegeri:

„… era furios şi înspăimântat de revelaţia propriei neajutorări în faţa secolului douăzeci şi unu, care avea inevitabil să-i invadeze viaţa pe care şi-o construise – nu, viaţa cu care m-am mulţumit – aici cu copacii şi animalele şi pământul, care îi dăruiau exact cât avea nevoie, îl sprijineau să-şi scrie poeziile, care nu- aduceau niciun câştig, dar care îl făceau fericitcând se gândea la ele…” (pag. 72)

Imaginea finală, cu Bianchi pe spinarea licornei, La Signora, cum o alintă el, este de o frumuseţe stranie şi emblematică. Cum,de altfel, este întreaga carte, în care fiecare cuvânt se aşază pe dimensiunea dorită, fără epatări stilistice premeditate, fără ţâfne şi mofturi de filosofie pe marginea unei anormalităţi, raportat la datele ştiinţifice ale realităţii obiective. O poveste despre întâlnirile mirabile din viaţa noastră. Cu o tentă de realism magic sud-american. Doar o tentă, atât. Atât cât trebuie, încât să captiveze şi să emoţioneze…

„În Calabria” de Peter S. Beagle

Editura: Polirom