O scurtă beţie de cuvinte

Scurtă istorie a beției. Cum, de ce, unde şi când s-au îmbătat oamenii, din Epoca de Piatră până în prezent nu e scurtă și nici nu dă dureri de cap. Cartea curge ca o băutură tonică. În mod declarat, Mark Forsyth ignoră cauza – alcoolul – pentru a-și dedica cercetările efectului.

O temă planetar de mărinimoasă nu punea problema informațiilor. Marea, uriașa provocare a fost sistematizarea unui asemenea volum de surse. Constatând că „beția e universală” și că „orice cultură din lume are băutură”, autorul a ales să scrie despre „capcanele și zeii beției”.

Dacă autorul s-ar fi restrâns la a combina informaţii istorice în anumite contexte, epoci sau zone geografice, volumul nu ar fi depăşit cu mult interesul suscitat de lucrările gen „Ştiaţi că…?”, aproape indiferent de cât de atractive (prin bizarerie, generalitate sau, dimpotrivă, unicitate) ar fi fost datele selectate. Doar că acest jurnalist şi scriitor britanic, mare meşter în limba engleză, compune cu un uriaş umor de prima calitate. Toată cartea este scrisă în propoziţii scurte şi e garnisită cu haz, aşa încât citarea unui oricare fragment ar nedreptăţi textul în integralitatea sa.

Riscăm, totuşi, şi redăm o frază în care grozăvia faptelor este binişor micşorată printr-o formulare nostimă:

„Aztecii erau nemaipomenit de însetaţi de sânge şi aveau un entuziasm pentru sacrificiul uman pe care noi l-am considera nesănătos” (p.153, cap. „Aztecii”).

Sigur, tratarea unui subiect atât de suculent nu se face fără o bibliografie… solidă. Fosryth se bazează pe două cărţi (să le zicem) generice, „Drink: A Cultural History of Alcohol”, Iain Gately, şi „A History of the World in 6 Glasses”, de Tom Standage, iar fiecare capitol – Evoluţia, Preistoria consumului de alcool, Barurile sumeriene, Egiptul antic, Simpozionul grecesc, Băutura în China antică, Biblia, Conviviumul roman, Evul Întunecat, Băutura în Orientul Mijlociu, Sumbl-ul viking, Berăria medievală, Aztecii, Moda ginului, Australia, Cârciuma din Vestul Sălbatic, Rusia şi Prohibiţia – este elaborat cu ajutorul unei bibliografii specifice.

Ideea majoră (dacă asta ar fi cea a cărţii) este că omul nu mai bea de mult timp de capul lui. Adică o face, nu-i vorbă, dar riscă să intre în raza unor restricţii/interdicţii dictate fie de stăpânii săi, fie nemijlocit, de divinitate. Autorul aduce în discuţie bazinele mari din piatră de la Göbekli Tepe (Turcia) pentru a susţine ideea potrivit căreia „am început să facem agricultură pentru că voiam pileală”, renumita bere epipaleolitică. Dacă aşa au stat lucrurile pe la 9.000 î. Hr., brevetarea agriculturii are două consecinţe: a) deţinem primele dovezi arheologice „concrete şi indubitabile ale existenţei pilelii”, respectiv b) civilizaţia, un „rezultat mult mai puţin important”.

Atunci când îi e convenabil (şi nu puţine sunt împrejurările), Mark Forsyth invocă fişele posturilor zeităţilor şi, inevitabil, relaţiile dintre acestea:

„Majoritatea religiilor politeiste au un zeu principal şi apoi au un zeu al beţiei/vinului/fermentării etc., undeva marginal. Enlil îi era superior lui Ninkasi; Amon lui Hathor; Zeus lui Dionysis. Zeul beţiv apare, provoacă distracţie şi haos, dar întotdeauna se supune voinţei mai înţelepte şi puterilor superioare ale zeului suprem, care de obicei poartă barbă. Nu trebuie să fii cel mai inteligent teolog ca să înţelegi de aici că beţia trebuie să-şi găsească o nişă în societate, un locşor în care să poată fi îmblânzită şi controlată” (p. 127, cap. „Sumbl-ul viking”).

Britanicul coroborează isprăvile strict istorice cu legende, mituri, cântece populare, poeme ş.a.m.d., în general cu fel de fel de „izvoare” care să-i facă supoziţiile măcar credibile. De altminteri, pune la muncă în folosul său golurile şi ambiguităţile, produce la tot pasul speculaţii pe care le induce cititorului graţie unei mari puteri de sugestie şi unui stil cuceritor. Admite ca material pasager de lucru „Ipoteza Maimuţei Bete”, anume la începutul volumului, incluzând partea cea mai speculativă a teoriei, că oamenii sunt făcuţi să fie beţivanii supremi, însă are prudenţa de a-şi sprijini afirmaţia şi pe alte surse care-i dau din capul locului liniştea concesiei: „Dar, oricum ai lua-o – evoluţie sau divinitate -, am fost proiectaţi să bem”.

Onest, britanicul recunoaşte de fiecare dată caracterul îndoielnic al presupunerilor sale: cititorul va găsi adesea termeni sau expresii care conţin dubiul („e posibil”, „probabil că…”, „nu e clar…”, „poate că…”, „e nesigur că…”, „e îndoielnic”, „se spune”, „se pare”, „mă tem că”, „pare bizar” ş.a.). Din această perspectivă, cartea e o colecţie de sugestii decente, în sens de „plauzibile”.

Finalul cărţii proiectează câteva secvenţe care alcătuiesc, după lectură, un scenariu verosimil:

„Într-o zi din viitorul nostru foarte îndepărtat, când cimpanzeii vor fi ocupat berăriile, când elefanţii vor fi ocupat distileriile şi când toate cârciumile vor fi pline de musculiţe-de-oţet nefericite în dragoste [aluzii la «Ferma animalelor», menţionată în primul paragraf al «Epilogului» – n.n.], noi, ca specie, vom da pe gât ultimele păhărele pământeşti, ne vom sui împleticindu-ne în nava spaţială şi vom părăsi această mică bilă de piatră. … Şi ştiu încotro ne vom îndrepta: Sagittarius B2N. E un nor aflat la 26.000 de ani-lumină distanţă… Dar are 150 de ani-lumină în diametru şi e de trei milioane de ori mai greu decât soarele: un nor neînchipuit de vast alcătuit din alcool spaţial format în mod natural. Iar acolo, în sfârşit, aflaţi la marginile nimicului, pentru că suntem oameni, ne vom îmbăta cosmic” (p. 241).

Fiind vorba de băutură, e o carte pe cinste, deci trebuie savurată în doze mici, calculate. Nu de alta, însă umorul, ca şi alcoolul, îngraşă. De aici expresia „burtă de râs”. În definitiv, e distractiv în sine să spui că te-ai ameţit cu o scurtă istorie a beției.

Scurtă istorie a beției. Cum, de ce, unde şi când s-au îmbătat oamenii, din Epoca de Piatră până în prezent de Mark Forsyth