„Minunata lume nouă” de Aldous Huxley

Scrisă în 1948, de către proeminentul mebru al celebrei familii Huxley, Minunata lume nouă este o carte în transformare. De la o distopie palpitantă, formă în care s-a prezentat atunci când a ieșit de sub tipar, a trecut ușor-ușor într-o reflecție ca de pe suprafața unei ape a realității și, din ce în ce mai mult, tinde spre a deveni o oglindă fidelă, tot mai ușor de imaginat, a moravurilor și a sistemelor lumii noastre. De aici cutremurătorul sentiment de groază, ca în fața unui coșmar tangibil, vizavi de conținutul cărții, și de fascinație, ca pentru un vizionar, în raport cu geniul autorului.

Într-o admirabilă formulă alegorică, Aldous Huxley ne prezintă atât fața, cât și prețul fericirii: o lume în care tehnologia a atins acel nivel în care devine posibilă construirea, la propriu, a societății și ordinii sociale, din oameni condiționați, prin tehnici genetice și hipnotice, să se plieze perfect pe locul și rolul lor în această piramidă. Mai mult, lumea lui Huxley e o lume de oameni nu împăcați, ci fericiți cu poziția, înfățișarea și felul lor de a fi. Nu exită constrângeri – distracția este principiul moral suprem; nu există individualitate – „oricare dintre noi aparține fiecăruia”, iar metafora gemenilor (sute, mii de gemeni sunt posibili prin tehnica bokanovskificării) este edificatoare; nu există părinți – oamenii apar din eprubetele laboratoarelor Centrului de Incubație și Condiționare, unde sunt fabricați indivizi Alfa – cei mai arătoși și inteligenți, Epsilon – degenerați fizic și intelectual, între aceste două extreme configurându-se gradații ale limitelor respective: Beta, Gama, Delta. Toți trăiesc într-o perfectă armonie, dar dependenți de consum, plăceri și soma – drogul care șterge chiar și cea mai subtilă urmă de neliniște. Toate acestea permit contopirea tuturor indivizilor într-un organism unic, perfect funcțional, care reflectă idealul materializat al Stabilității Sociale:

„… acesta este secretul fericirii și al virtuții: să-ți placă ceea ce ești obligat să faci. Acesta este țelul întregii condiționări: să-i facă pe oameni să-și îndrăgească destinul social implacabil”.

Atât de multe sunt ideile pe care le cuprinde Aldous Huxley în mai puțin de trei sute de pagini, încât pot curge râuri de cerneală încercând să le abordezi pe toate. Măiestria acestuia însă a făcut ca fiecare dintre scenele din roman să cuprindă, în același plan, atât acțiunea propriu-zisă, cât și trăirile personajelor, dar și idea care transpare. Deși oferă puține incursiuni filozofice, care se ivesc abia în discuțiile dintre Controlor și Sălbatic, de la sfărșitul cărții, romanul e bogat în semnificații care se răsfrâng asupra ideii de libertate și iubire, fericire și suferință, drepturi umane și sisteme social-politice.

Minunata lume nouă ne arată cât de departe se poate merge cu dezvoltarea unor idei, concepte sau deprinderi, și dacă n-am vedea cu ochii noștri cum evoluează lucrurile și cum prind viață prezicerile cărții, poate că aceasta ar fi rămas doar un excelent joc al imaginației.

Ideea dependenței de consum, atât de accentuată în roman, în realitate a început să prindă viață, dintr-un impuls nobil, încă în 1932, când antreprenorul american Bernard London introduce conceptul uzurii morale planificate, care sugera susținerea învechirii forțate a produselor drept metodă de luptă cu șomajul în timpul Marii Depresii: cu cât mai repede moare un produs, cu atât mai multe produse vor fi fabricate și, respectiv, cu atât mai multă forță de muncă va fi angajată. În anii ’50 însă a început convingerea în masă a consumatorilor că produsele pe care le poartă se demodează înainte de a se rupe. După ce DuPont a inventat ciorapii de nylon, atât de rezistenți încât să tragă un camion, acesta a trimis chimiștii săi înapoi în laborator ca să conceapă ciorapi care să se rupă la cea mai ușoară atingere a unghiei. În 1981, un producător german care fabrica becuri pentru Beijing a vrut să intre pe piața occidentală, dar becurile lui erau atât de durabile încât nici o companie nu dorea să facă stocuri de asemenea produse. Ușor-ușor, termenul uzură morală planificată este înlocuit cu ciclul de viață al produsului, care sună atât de… natural. E despre viață și moarte, nimic artificial. Vorbesc aici despre unul dintre cele mai evidente aspecte ale realității noastre care parcă și-a luat zborul direct din distopia huxleyană în care oamenilor li se inoculează refrenele hipnopedice: „Aruncatu-i mai bun ca reparatul”, „Cu cât cârpești, cu atât sărăcești”.

Aceasta este tema care stă la baza întregii povești și care a constituit, probabil, punctul ei de pornire: shimbarea dramatică a lumii sub influența revoluției industriale. Aldous Huxley a scris romanul în urma unei vizite în SUA, în 1926, unde a fost oripilat de introducerea liniei de asamblare a lui Henry Ford, care i s-a părut o invenție dezumanizantă. În acest fel, Ford devine Dumnezeul lumii imaginate de autor, iar acțiunea se petrece în secolul șapte după Ford. Ororile cu care este „binecuvântată” această lume sunt eugenia și consumerismul.

Azi suntem cu atât mai obișnuiți cu ideea că știința stă în slujba omenirii și are scopul de a facilita viața individului și ne minunăm de cei care stau aplecați, o viață întreagă, asupra structurii unui vierme, pentru că nu înțelegem la ce ne-ar folosi studiul lui. Asta pentru că uităm de faptul că atunci când știința este făcută doar de dragul utilității ei, cunoașterea este dezbrăcată de frumusețea ei intrinsecă. Uităm că, pe lângă altele,

„explicația științifică e o sursă de plăcere, la fel ca dragostea sau arta. Cea mai bună cale de a înțelege natura explicației științifice este să trăiești acel fior pe care îl simți atunci când cineva (de preferință tu însuți) a reușit să explice un anumit lucru.Nu vreau să spun că explicația științifică poate fi urmărită fără nici o constrângere, nu mai mult decât dragostea sau arta. În toate cele trei cazuri există un criteriu al adevărului care trebuie respectat, deși, bineînțeles, adevărul are semnificații diferite în știință, dragoste sau artă” (Steven Weinberg, Visul unei teorii finale),

iar jocul imaginației antrenat în frumusețea științei este unul interesant, mobilizator și edificator:

„este un tip de imaginație foarte interesant, diferit de cel al artistului. Marea dificultate rezidă în a-ți imagina ceva ce n-ai văzut niciodată, ceva compatibil în cele mai mici detalii cu ceea ce ai văzut deja, și în același timp diferit de ce s-a gândit până acum; mai mult decât atât, trebuie să fie o chestiune precisă, nu vagă.” (Richard Feynman, Sensul tuturor lucrurilor).

Așadar, „nimic nu e mai pasionant ca adevărul – răsplata omului de știință – descoperit cu multă strădanie” (ibidem). Dacă îi sustragem științei aceste atribute firești ale ei – impulsul de a cunoaște și dragostea de adevăr – rămânem cu societatea plată din Minunata lume nouă.

În lumea imaginată de Huxley, mintea oamenilor este ținută captivă de jocuri și amuzamente, dar până și cel mai simplu joc este conceput astfel încât să presupună folosirea unor tehnologii avansate. Nu se admite relaxarea prin simpla admirare a naturii, deoarece „peisajele au un defect foarte grav: sînt gratuite. Dragostea de natură nu dă de lucru fabricilor”. Parcă nu suntem noi prinși în acest joc perpetuu cu efect infantilizant și docilizant? Oare nu ne este cugetul dislocat de biții tehnologiilor informaționale? Oare nu am îndrăgit atât de mult confortul încât uităm să ne uităm ce stă în spatele lui? Jocurile pe calculator, „integrarea digitală a indivizilor”, conexiunea fiecăruia cu fiecare și cu toți, s-au transformat dintr-o formă de refulare cotidiană într-un veritabil modus vivendi. Acestea nu mai sunt o formă de manifestare a individului dincolo de barierile sociale, ele au devenit viața însăși, parte din individ. Sau, cine știe, dacă despuiem individul de avatarul său digital, de emoția concurenței, de adrenalina distracțiilor… mai rămâne ceva? Credem că avem la îndemână instrumente joviale pentru a umple pustiul din noi, când, de fapt, avem intrumente pentru a-l crea și adânci.

Dependența înseamnă sugrumarea libertății și acesta este tocmai prețul plătit pentru absoluta fericire socială: o lume lipsită de griji, de suferință, dar și de rațiune, de imaginație, de aspirații. Astfel, în Minunata lume nouă, antiteza suferință – fericire ia o întorsătură neașteptată,  cea din urmă îmbrăcând o înfățișare trivială, ba chiar hidoasă:

„Adevărata fericire pare întotdeuna destul de palidă și sordidă în comparație cu supracompensațiile chinurilor și mizeriei sufletești. Și, bineînțeles, stabilitatea nu e nici pe departe atât de spectaculoasă ca instabilitatea. Iar mulțumirea nu are nimic din strălucirea și splendoarea unei lupte eficace împotriva nenorocirii, n-are nimic din pitorescul unei înfruntări cu ispita sau al unei prăbușiri fatale adusă de patimă și îndoială. Fericirea nu e niciodată măreață”.

După cum spuneam la început, Minunata lume nouă, privită din punctul de vedere al cititorului contemporan, nu mai este o distopie, ci doar o extensie exagerată a moravurilor noastre. Dar, așa cum Aldous Huxley a fost un bun profet în privința aspectelor nefaste ale schimbării, se poate dovedi și un înțelept vizionar al salvării. Acea lume, minuțios planificată și construită, în care totul se află într-o perfectă ordine, se poate ruina sub greutatea unei cărți a lui Shakespeare. Atâta timp cât vom avea loc și timp pentru creație, cât ne vom pune întrebări, ne vom asuma responsabilități, vom suferi pentru idei, nu vor exista temelii suficiente pentru dezumanizarea noastră definitivă.

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Traducerea: Suzana și Andrei Bantaș

Anul apariției: 2016

Nr. de pagini: 276

ISBN: 978-973-46-1959-7

Sursa foto: https://www.theatlantic.com