„Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din Antichitate până în zilele noastre” de Călin Hentea

Spre sfârșitul primei decade postcomuniste, istoriografia noastră resimțea acut lipsa unei analize detașate, menită a schimba fundamental paradigma de interpretare a trecutului nostru istoric. Cartea lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, a reprezentat un punct de cotitură bine venit pe urma căruia mai mulți istorici români au început să scrie istoria într-o manieră dezirabilă, cât mai obiectiv posibil, documentat sau neutru în raport cu subiectul investigat. Cu toate acestea, o parte deloc neglijabilă a istoriografiei noastre a rămas tributară unei viziuni anacronice potrivit căreia istoria românilor a reprezentat un marș glorios spre modernitate, guvernat de nobile idealuri. Este recurentă teza care pledează pentru eroismul armatelor noastre de-a lungul timpului, armate care au salvat Europa creștină, de pildă, au ținut Germania pe loc în vara anului 1917 sau au scurtat cu șase luni durata celui de-al doilea război mondial.

În cadrul acestui context, părea spectaculoasă apariția unei lucrări precum cea scrisă de Călin Hentea, Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din Antichitate până în zilele noastre, care a văzut lumina tiparului la Editura Cartier, în anul 2018. Aceasta cu atât mai mult cu cât autorul, deținătorul unui doctorat în domeniul științelor militare și specialist în analiza fenomenului de propagandă, și-a propus din capul locului, un obiectiv ambițios: acela de a deconstrui istoria noastră militară și de a îi da o nouă formă, una obiectivă în limitele posibilului, dezbărată de locuri comune și falsuri patriotice. Cu alte cuvinte, o istorie așa cum nu s-a mai scris, ocolită, minimalizată sau, mai exact, „nerostită”. Rămâne de văzut modalitatea prin intermediul căreia autorul a încercat să se achite de această sarcină.

În primul rând, nu avem de-a face în acest caz cu o carte de istorie, ci cu un exercițiu de hermeneutică istorică. Așa cum precizează, Călin Hentea, lucrarea sa nu a fost concepută pe baza unor studii de arhivă sau prin cercetarea directă a unor diverse surse și materiale, ci prin „lectura critică și comparativă a mai multor studii, sinteze, monografii și articole de istorie a românilor, îndeobște dintre cele mai recente”. Mai mult, autorul, care trădează astfel faptul că nu este istoric de profesie, ne privează, de multe ori, de atât de necesarele referințe (note de subsol sau orice altă modalitate de citare a surselor), cu excepția unei bibliografii inserate la finalul cărții. Or, cititorii în general, istoricii în special, nu pot fi decât frustrați de consecințele unui asemenea demers, care îi lipsește de posibilitatea de a verifica în profunzime sursele, de a le localiza sau a le compara. De asemenea, așa cum se poate lesne remarca, autorul întreprinde rareori o „lectură critică și comparativă” cât, mai degrabă, o colaționare a diverselor lucrări dedicate istoriei noastre. Rezultă astfel o construcție narativă relativ ciudată: pe de o parte, există o expunere a faptelor, clasică din multe puncte de vedere, aferentă fiecărui capitol sau secvențe cronologice, iar, pe de altă parte, la sfârșitul acestora, Călin Hintea dezvoltă câteva observații de natură critică menite a indica dimensiunea falsă, deformată sau exagerată a faptelor respective, deși nu face o regulă din asta. Este inutil de precizat că acest procedeu este impropriu stiudiului istoric, fiind ocolit de majoritatea istoricilor.

În al doilea rând, o istorie militară a românilor ar trebui, în mod normal, să se oprească la finalul celui de-al doilea război mondial, ținând cont de faptul că țara noastră nu a mai fost implicată în alt conflict major de atunci încoace. Eventual, se putea adăuga un capitol tip epilog, care să urmărească evoluția armatei române după 1945 sau implicarea, minoră de altfel, a acesteia în diverse teatre de operațiuni precum Bosnia, Kosovo, Iraq sau Afganistan. Într-adevăr, autorul face acest lucru, dar în cadrul celei de-a doua părți a lucrării, mai extinsă ca prima, care acoperă intervalul dintre 1945 și zilele noastre. În fond, războiul nu este doar de natură armată, ceea ce îl îndreptățește pe autor să scrie practic istoria acestei perioade, cu accentul pus pe componenta militară. În schimb, restul acestei istorii este dispus potrivit temei centrale a lucrării, războiul: lupta partidului comunist împotriva poporului român, lupta post-decembristă pentru libertate, războiul mediatic, războiul împotriva corupției sau lupta românilor de peste Prut. În fine, la sfârșitul lucrării este inserată o anexă care analizează avatarurile filmului istoric românesc, prin intermediul propagandei pe care era menit să o servească, în special în timpul regimului comunist. Cred că o analiză a filmului istoric românesc poate fi o excelentă temă de doctorat sau chiar subiectul unei cărți care își așteaptă autorul.

Pe de altă parte, calitatea istoriografică a acestor capitole lasă mult de dorit din foarte multe puncte de vedere, mai ales că nu par a aduce nimic inedit față de ceea ce s-a scris în literatura de specialitate. Dimpotrivă, considerațiile autorului sunt de cele mai multe ori banale, vecine cu platitudinea, atunci când nu devin subiective și viscerale. Călin Hentea perorează la nesfârșit într-un mod neadecvat din punct de vedere istoriografic despre orice subiect contemporan, de la „adevărurile” Revoluției din 1989 sau consecințele nefaste ale mineriadelor până la corupția din campionatul nostru de fotbal sau invocarea divinității în sprijinul dezvoltării României. Se poate lesne constata că această parte a lucrării, dacă ar fi lipsit, nu ar fi adus nici un prejudiciu istoriografic, dimpotrivă.

Revenind la prima parte a cărții, piesa sa de rezistență de altfel, care conține istoria luptelor din spațiul românesc de mai târziu, din Antichitate până la încheierea ultimei conflagrații mondiale analiza acesteia va releva o serie de disfuncționalități funciare care șubrezesc edificiul teoretic atât de generos în principii, altele decât cele structurale, menționate mai sus. Autorul balansează astfel, așa cum observam mai devreme, între o expunere cu valențe pedagogice, care datorează prea mult lucrărilor consultate și câteva observații, mai mult sau mai puțin originale, dar care reușesc într-o mică măsură să eludeze imagina de ansamblu. Cel puțin pentru perioadele antică și medievală, este vizibil că lui Călin Hentea îi lipsesc atributele esențiale care definesc un istoric sau un specialist în materie, ceea ce îl duce aproape exclusiv la o redare a faptelor tributară unor istorici consacrați, chiar și atunci când aceștia au reflectat, la rândul lor, prea puțin asupra subiectelor istorice asupra despre care au ales să studieze/scrie. Sunt inevitabile în acest mod teze discutabile precum este cea a creștinării românilor realizată „de jos în sus, prin convertire populară și proximitate bizantină”. Este drept, în spațiul nostru istoriografic s-a acreditat ideea potrivit căreia poporul român „s-a născut creștin”, spre deosebire de alte neamuri a căror conducători au făcut primii acest pas după care l-au impus prin mijloace specifice. Or, P.P.Panaitescu, printre singurii, este drept, a acreditat ideea rolului important al slavilor în creștinarea acestui spațiu, ipoteză oricum mult mai veridică decât cea expusă mai sus. În orice caz, discuția este una amplă și merita mai multă atenție, la fel ca subiectul „romaniilor populare”, tranșat inabil de Nicolae Iorga și adoptat inclusiv aici, chiar dacă perioada „mileniului întunecat” este dezarmantă prin lipsa sa acută de izvoare istorice. Observația este valabilă și pentru obsedanta teză a unui număr considerabil de istorici români, subordonată imperativelor epocii, potrivit căreia Mircea cel Bătrân ar fi meritat să conducă armata europeană de coaliție în bătălia de la Nicopole (1396), prezentă în paginile lucrării, chiar dacă reprezintă o speculație contrafactuală stupidă.

Pentru un autor care își propune o rescriere a istoriei pe baze lucide, Călin Hentea se hazardează nu de puține ori în a face afirmații cel puțin riscante, atunci când nu devin de-a dreptul ridicole. Aflăm astfel că uciderea lui Gheorghe Doja, în 1514, prin intermediul unor torturi cumplite a „îngrozit și revoltat întreaga Europă.” „Atacul de noapte”, întreprins de Vlad Țepeș în anul 1462 asupra otomanilor a „provocat pierderi însemnate turcilor, obținând asupra cuceritorului Constantinopolului o victorie de mare răsunet în Europa”. Este clar, Europa își regla ceasul în funcție de evenimentele din spațiul românesc! Altfel, bineînțeles că Vlad Țepeș este prezentat ca un luptător ferm împotriva hoției și corupției. Le fel, sintagma „atletul lui Hristos” pe care Papa a folosit-o cu referire la conducătorii medievali Iancu de Hunedoara sau Ștefan cel Mare era, așa cum recunoaște autorul, menită a compensa lipsa de sprijin militar sau financiar, dar, chiar și în aceste condiții, faptul este subliniat ori de câte ori se ivește prilejul. Mihai Viteazul, conform lui Nicolae Iorga pe care autorul îl citează afirmativ, ar fi avut mulți străini în armata sa, toți aceștia fiind „legați prin credința față de el, prin iubire față de persoana lui.” Cine a spus că mercenarii nu erau capabili de sentimente umane?

Cel puțin din punct de vedere al luptelor armate, epocile modernă și contemporană sunt mai bine prezentate, la care se adaugă analiza fenomenului propagandei în timpul celor două războaie mondiale. Autorul remarcă corect incapacitatea statului român de a organiza o armată modernă, racordată la realitățile timpului respectiv și înzestrată în consecință. Aceste lucruri au fost mai mult decât vizibile în timpul Războiului de Independență cât și în cadul celui de-al doilea război balcanic, însă victoriile de ansamblu au eleudat aceste grave carențe. Astfel încât, în timpul primului război mondial, România a fost scoasă imediat din conflict pierzând două treimi din teritoriul național, inclusiv Capitala. Nici în al doilea război mondial, armata română nu s-a dovedit a fi capabilă să poarte un război modern.

Chiar și în aceste condiții, Călin Hentea, în pofida unor observații general valabile și lucide, simte impulsul de a accentua latura pozitiv-eroică a acelor lupte: cum au reușit, se întreabă acesta, soldații români să reziste în 1917 armatei germane? Au contat, desigur, refacerea armatei române, sub conducerea misiunii militare franceze, promisiunile făcute de Regele Ferdinand țărănimii, concertele lui George Enescu sau discursurile lui Nicolae Iorga, însă explicația de fond este alta: „O posibilă explicație poate că se găsește în potențialul nesecat al poporului român de a săvârși miracole, atunci când nimeni nu mai crede acest lucru.” Fără a minimaliza meritele armatei române sau spiritul său combativ, realitatea este mai prozaică: fără sprijinul diviziilor rusești, rezistența ar fi fost aproape imposibilă. De altfel, după defecțiunea Rusiei, România nu a avut, în mod rațional, decât opțiunea unei păci separate cu Puterile Centrale și acceptarea unor clauze punitive.

Tot în acest registru se înscriu aserțiunile despre intelectualii români din perioada interbelică. Călin Hentea respinge teza potrivit căreia aceștia ar fi susținut ideile autoritare sau totalitare în general sau Mișcarea Legionară în special. Dimpotrivă, crede autorul, opțiunea acestora a fost determinată de aversiunea față de bolșevism sau față de venalitatea politicienilor epocii respective. În mod evident, această discuție poate comporta multe nuanțe, dar senzația indusă sugerează tentativa de scuzare a intelectualilor marcanți din interbelic pe baza unor premise cel puțin parțial false. Cu atât mai mult cu cât în perioada interbelică au existat și intelectuali profund atașați valorilor democratice și care au constituit o necesară opoziție derapajelor intelectualilor marcanți. În schimb, merită remarcate rândurile privitoare la implicarea României în marginalizarea sau exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, adevăruri deseori ocultate de către istoricii români.

În fine, lucrarea în general îmi pare că suferă de un important deficit de seriozitate ștințiifică având deopotrivă vicii structurale, cât și vulnerabilități punctuale. Nu de puține ori, autorul are o logică îndoielnică sau un discurs patetic, subiectiv, valabil în spațiul cotidian, dar impropriu în raport cu un discurs istoriografic articulat, așadar calm și echilibrat în esență. Se adaugă la acesta numeroase greșeli sau confuzii inserate în cuprinsul lucrării: ultimul război punic a început în 149 î.e.n., nu în secolul al III-lea î.e.n., în timpul lui Scipio Africanul, iar Sulla nu a fost asasinat precum Cezar, ci în anul 79 î.e.n. s-a retras de bună voie între veteranii săi, unde a murit din cauze naturale. Mai departe, Magellan și echipajul său nu au făcut ocolul pământului între 1521-1522, ci între 1519-1522. Întâlnirea pașoptiștilor moldoveni la Iași nu a avut loc pe 28 martie 1848, ci cu o zi mai devreme. Corneliu Zelea Codreanu nu l-a asasinat pe prefectul Constantin Manciu în 1925, ci un an mai devreme, în 1924. Țărăniștii nu au revenit la putere în 1930 pentru simplul motiv că dețineau pentru prima dată guvernarea, iar exemplele pot continua.

Scriitorul antic Plutarh a pus în circulație o anecdotă care a devenit celebră de-a lungul timpului. Potrivit acesteia, numelei Spartei, cunoscută și ca Lacedemonia, provine de la cuvântul „laconic”, care însemna disprețul față de cuvintele frumoase sau, prin extensie, față de vorbăria inutilă. Atunci când Regele Filip al Macedoniei le-a trimis acestora o scrisoare amenințătoare în care scria „Dacă intru în Lacedemonia, o șterg de pe fața pământului”, spartanii i-au replicat prin intermediul unui singur cuvânt: „Dacă!” La fel, se poate afirma că dacă lucrarea lui Călin Hentea și-ar fi urmat principiul fondator, ar fi putut deveni una extrem de valoroasă și o referință obligatorie pentru majoritatea scrierilor istorice ulterioare. Dacă…

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din Antichitate până în zilele noastre de Călin Hentea