Tema vrajbei noastre. Noi perspective asupra etnogenezei românești

Într-un excelent volum de istorie a Franței, Karl Ferdinand Werner a adus în discuție complicata problemă a originilor francezilor sau, mai exact spus, a receptării acestora de-a lungului timpului. În mod evident, francezii sunt un popor latin, origine nobilă devenită o sursă de alimentare a orgoliului național, dar totodată au circulat și teoriile concurent. Pe de o parte, mitul franc, dezvoltat în urma apariției unei elite omogene și care presupunea căutarea originilor troiene ale francilor. Pe de altă parte, persistent s-a dovedit a fi mitul galic, tot unul fondator și care s-a insinuat în conștiința istorică franceză după mult timp însă de la dispariția galilor din istorie.

Acest exemplu ne dezvăluie faptul că problema originilor rămâne una deopotrivă complexă și fascinantă, chiar și în cadrul unor puternice civilizații, care s-au impus cu pregnanță în istoria umanității. Or, de cele mai multe ori, aceste aspecte sunt potențate în cadrul culturilor mici, care intenționează să facă din istorie un alibi ideologic și un cadru de susținere a unor aspirații irealizabile în realitate. În cadrul istoriei noastre, una a contradicțiilor dacă este să îi dăm crezare Catherinei Durandin, problemele asupra cărora s-au țesut aspecte mai degrabă mitologice, în contextul absenței surselor primare, sunt numeroase. Nu a fost încă clarificat, de pildă, episodul întemeierii statului medieval Țara Românească, la fel cum dificultăți comportă și cel de întemeiere a Moldovei. Organizarea socială a Evului Mediu suferă încă de un important deficit de înțelegere. Nici subiectele pentru care izvoarele istorice există din abundență nu au fost tratate dintr-o perspectivă obiectivă, critică, lucidă, în acord cu rigorile profesiei de istoric în adevăratul sens al cuvântului. De altfel, mitologizarea istoriei noastre a început cu generația pașoptistă și a atins apogeul în timpului regimului comunist, care a dus la limitele sale maxime naționalizarea trecutului nostru istoric, în răspăr cu interpretările oneste. Cele trei decenii scurse de la Revoluția din 1989 au adus, în sfârșit, maturizarea istoriografiei noastre, din nefericire doar parțial. Pe de altă parte, secvențe ale istoriei noastre tratate până la saturație în timpul regimului comunist par a cunoaște un soi de respingere, fiind ocolite de cele mai multe ori, așa cum este cazul domniei lui Cuza sau Răscoalei din 1907. Se adaugă la acestea rolul mentalului colectiv, impregnat de subiectivism și de viziuni subsumate obsedantului interes național, dar care eludează tendința firească spre normalitate.

Reconstituirea originilor românilor este, chiar și în condiții ideale, un proces extrem de laborios din cauza lipsei acute de izvoare istorice. Acest context particular a permis apariția celor mai fanteziste teorii și interpretări fie în jurul evoluției geto-dacilor, fie în ceea ce privește înțelegerea etnogenezei românești. Mai mult, analizele serioase, profesioniste au fost nu mai puțin supuse contestărilor de diverse naturi și au fost integrate în fond unor obiective politice. În mod curios, în ciuda faptului că, până în 1989, mai ales în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial, cei mai mulți istorici români au încercat să se aplece într-un fel sau altul asupra etnogenezei noastre, după 1990 subiectul a suscitat puțin interes și nu a fost tratat decât cel mult în cadrul unor studii de specialitate, fără o largă răspândire. Este drept că, așa cum precizam, penuria izvoarelor și dovezilor inhibă spiritul istoricului, dar subiectul ar merita totuși o atenție sporită.

În cadrul acestui context trebuie remarcată cartea lui Dan Alexe, „De-a dacii și romanii. O introducere în istoria limbii și etnogenezei românilor, apărută recent la Editura Humanitas. Autorul este un cunoscut lingvist, scriitor, cineast și jurnalist, preocupat în ultimul timp de aspecte ale istoriei noastre vechi. De altfel, domnia sa a publicat în 2015 o lucrare despre care am scris pe larg la timpul respectiv, Dacopatia și alte rătăciri românești (o a doua ediție revăzută și adăugită a apărut în 2021) prin intermediul căreia a demontat cu eleganță și precizie multe dintre miturile care s-au format de-a lungul timpului în jurul dacilor. De altfel, interpretarea istoriografică tradițională din spațiul nostru pune la baza formării poporului român sinteza daco-romană, la care s-a adăugat elementul migrator slav, accentul fiind menținut în permanență pe ideea continuității în spațiul la nord de Dunăre. Dar au stat așa lucrurile în realitate?

O scurtă privire asupra teoriilor care au circulat în jurul etnogenezei românești și implicit a problemei continuității nu va avea niciodată menirea de a lămuri cu adevărat situația. Chiar dacă nu a fost primul, în 1871, Robert Roesler a propus o interpretare care va avea o lungă carieră și căruia i se vor ralia, cu nuanțele de rigoare, mulți istorici din spațiul maghiar, dar nu numai. Curios fapt, lucrarea lui Roesler nu a fost nici până în zilele noastre publicată în limba română, deși acesta a rămas cel mai important adversar al dogmelor noastre fondatoare. Lui Roesler i s-au atribuit invariabil motivații politice legate de conformația etnică a Transilvaniei și, în special, de conducerea sa politică. Pe de altă parte, nimeni nu a reușit să demonstreze niciodată cu claritate aceste motive, așadar nu putem ști dacă istoricul austriac nu și-a scris cartea din convingere, în contextul în care dovezile arheologice încă erau inexistente, la fel precum documentele scrise. În plus, așa cum arată Petru Weber în cadrul unui studiu, Etnogeneza românilor în mediul istoriografic german, o serie de romaniști, istorici și lingviști germani continuă să dea credit ipotezei care plasează formarea poporului român la sud de Dunăre. Cum rămâne cu Ferdinand Lot, căruia Gheorghe Brătianu i-a replicat, în cele din urmă, sub forma unei cărți? Au toți acești cercetători o aversiune față de români pe care o traduc în falsificarea interpretărilor istorice?

Totuși, inclusiv românii au oscilat de-a lungul timpului în ceea ce privește originea poporului român, ponderea dacilor, arealul de formare și așa mai departe. Este cunoscută teza Școlii Ardelene, care îi evacua pur și simplu pe daci din istorie pentru a privilegia puritatea nobleței latine, dar și Nicolae Bălcescu, de pildă, insista în acest sens. La fel cum cei pe care Dan Alexe i-a numit plastic dacopați neagă posibilitatea procesului de romanizare în perioada de 165 de ani de stăpânire romană. Cu alte cuvinte, deși urmărea un scop diametral diferit de cel al lui Robert Roesler, aceștia îi acceptă unele părți ale teoriei sale. Poate cel mai echilibrat istoric al timpului respectiv, A.D. Xenopol era nevoit, la rândul său, să restrângă aria de formare a poporului român la zona Transilvaniei, în timp ce Dimitrie Onciul a propus teoria admigrației, care părea un compromis rezonabil în sensul în care plasa procesul de etnogeneză pe ambele maluri ale Dunării.

Dan Alexe pleacă de la persistența mitului continuității și ne propune un „discurs asupra metodei istorice secondate de lingvistică”, în condițiile în care, într-adevăr, arheologia a eliminat o importantă lacună prin descoperirea unei continuități de locuire, fără a fi vreodată în stare să indice cine erau oamenii respectivi sau ce limbi vorbeau. În același mod trebuie respins ferm teoriile care țin de genetică și care riscă să transforme în certitudini niște presupuneri hazardate în cel mai bun caz. Fără îndoială, etnogeneza noastră este un subiect complex, sensibil și de natură a leza fibra națională altoită nici măcar pe ipoteze, ci de-a dreptul pe dogme cărora nu li s-ar putea opune decât eretici cu motivații dubioase. În fapt, ar trebui recunoscut că subiectul a fost tratat aproape exclusiv în cheie națională, reactivă și guvernat de subiectivitate, ceea ce ar trebui să fie inacceptabil în mod special pentru generațiile de azi.

Atunci când a descris în mod pertinent avatarurile istoriografiei noastre, Lucian Boia s-a ferit să înainteze un punct de vedere propriu în ceea ce privește acest spinos subiect. Nu este cazul lui Dan Alexe, care își asumă sarcina de a propune un scenariu, dacă nu veridic dincolo de orice îndoială, cel puțin plauzibil. Pe scurt, autorul invocă posibilitatea ca limba albaneză să fi descins direct din limba dacilor cuceriți de romani și parțial romanizați, iar identitatea structurală dintre limba română și cea albaneză nu poate fi pusă pe seama unui accident istoric de neexplicat, ci pe proximitatea de locuire din interiorul Peninsulei Balcanice. În urma unei expansiuni recente a coloniștilor românofoni la nord de Dunăre se poate explica și uniformitatea limbii române, în pod paradoxal, invocată întotdeauna în sprijinul continuității noastre. Or, așa cum arată Dan Alexe, întotdeauna în istorie diversitatea lingvistică a fost regula. De pildă, în Daghestan, zonă situată în regiunea Caucazului, mult mai redusă teritorial decât România de azi, sunt recunoscute oficial aproape 30 de limbi, fiecare cu dialectele ei. Sunt numeroase exemple în acest sens, explicația pe larg fiind găsită într-o altă carte scrisă de Dan Alexe, Babel. La început a fost Cuvântul. În aceste condiții, fără a avea totuși vreo certitudine, poate fi luată în calcul inclusiv sosirea primelor grupuri de români în Ardeal concomitent sau ulterior cu cea a maghiarilor. De aici, au urmat așa numitele „descălecări”, respectiv formarea statelor medievale Țara Românească și Moldova.

În mod cert, o discuție serioasă trebuie făcută în jurul retragerii aureliene, în jurul căreia s-a scris și s-a glosat enorm în cadrul istoriografiei noastre. De altfel, românii nu au avut niciodată o problemă în a prelua necritic afirmațiile anticilor care le serveau unor anumite scopuri, celebră fiind în acest sens cea a lui Herodot despre caracterul geților. În schimb, o scriere precum cea a lui Kekaumenos, în cadrul cărei vlahii erau descriși în culori puternic negative, a rămas mult timp necunoscută chiar și studenților de la facultățile de profil. Revenind, lui Eutropius, cel care a vorbit despre o retragere totală la sud de Dunăre în timpul împăratului Aurelian, i s-au găsit de către istoricii noștri o seamă de defecte, care l-au transformat într-un martor ignorant și lipsit de intenții oneste. Or, retragerea unei mari părți a populației din nordul Dunării, care ar fi fost lipsită complet de apărare, nu este totuși un scenariu atât de greu de crezut. Imaginația istoricilor poate plimba fără limite diverse grupuri umane, după cum le dictează interesul de moment, dar bunul simț elementar pledează pentru scenariul invocat de Eutropius. Altfel, așa cum se întreabă Dan Alexe, ce rost ar fi avut crearea de către administrația imperială romană a unei noi provincii numită Dacia, în condițiile în care ar fi fost deplasați doar militarii și funcționarii? O dovadă suplimentară este reprezentată de absența totală a inscripțiilor romane din Dacia, proces început chiar mai devreme de anii 271-275. Se poate admite, desigur, că anumite grupuri de oameni au continuat să locuiască în vechea provincie romană, dar cel mai probabil s-au topit în rândul populațiilor migratoare, care aveau să își facă simțită din plin prezența în secolele următoare. Mai mult, s-ar putea adăuga, acolo unde populațiile germanice au preluat conducerea unor teritorii cu populații romanice, sunt atestate multe inscripții sau chiar diverse acte și înscrisuri. Ceea ce nu este cazul sub nici o formă în Dacia. În ceea ce îi privește pe „dacii liberi”, o găselniță promovată până la exasperare în timpul regimului comunist, putem fi de acord împreună cu Dan Alexe că nu reprezintă altceva decât o ficțiune istorică.

Interesant îmi pare a fi următorul exemplu. Poate ar fi indicat să vedem dincolo de clișeele istoricilor noștri și să remarcăm că migratorii care au trecut prin spațiul nostru nu erau exclusiv niște „sălbatici distrugători” și care, în consecință, nu puteau juca nici un rol fie etnic, fie lingvistic. Goții, de pildă, au locuit în acest spațiu peste un secol și ne-au lăsat creații impresionante precum Tezaurul de la Pietroasa, ceea ce demonstrează un anumit rafinament al civilizației. Or, în limba goților, cunoscută în special grație Bibliei lui Wulfila, nu există nici un element proto-românesc, la fel cum limba română nu prezintă dovada vreunui contact cu limbile germanice. Absența elementelor germanice din limba română a fost un argument folosit inclusiv de Robert Roesler. Ar fi posibilă această situație în condițiile în care daco-romanii sau proto-românii ar fi trăit în continuare la nordul Dunării? Fără nici o urmă de îndoială, răspunsul este negativ, cu atât mai mult cu cât ar fi aproape un caz fără precedent. Limbile se influențează indubitabil în condițiile apropierii geografice. Trebuie recunoscut, genul aceste de argument este imparabil.

Nu este ca și cum istoricii noștri sau cel puțin unii dintre ei nu ar fi văzut partea de ridicol din susținerea tezelor sale. Așa a fost posibilă diseminarea unei explicații, invocată chiar și de Xenopol conform căreia populația proto-românească s-ar fi retras în munți și păduri în timpul marilor migrații, revenind după ce acestea au încetat. În regulă, dar așa cum se întreba ironic Lucian Boia, de unde știau oamenii respectivi că este posibilă edificarea unei vieți sigure, netulburată de noi invazii? Este inclusiv aici un caz flagrant de retrospectivă istorică în sensul în care sunt proiectate în trecut informații pe care noi le deținem, dar care nu puteau în nici un caz fi cunoscute în timpul respectiv.

Un alt episod al istoriei noastre înconjurat de un mister absolut este reprezentat de modalitatea de creștinare a românilor. În fața tăcerii izvoarelor, s-a găsit din nou o soluție inedită, dar tot inabilă în fond: poporul român s-a născut creștin, ceea ce, în mod evident, nu poate reprezenta o explicație serioasă. Pornind de la analiza lexicului religios, latin și slav, Dan Alexe este de părere că latinitatea creștină din care a apărut ulterior limba română nu putea să apară decât în zona Peninsulei Balcanice și în nici un caz la nord de Dunăre, fapt confirmat, de altfel și pe cale arheologică. Așa cum remarca lingvistul Dan Ungureanu, după răspândirea creștinismului în Irlanda, au fost construite peste două sute de mănăstiri și sunt atestați zeci de sfinți în acest teritoriu. Ar fi putut să fie altfel în cazul nostru, dacă într-adevăr creștinismul s-ar fi răspândit la nord de Dunăre? Cu siguranță că nu.

Să presupunem totuși că mai mulți cercetători ai etnogenezei românești au avut motive și interese personale în a prezenta distorsionat tema respective. Dincolo de scrierile lor, rămâne un fapt istoric obiectiv, cert peste care nu se poate trece în nici un fel: în cursul „mileniului întunecat”, după retragerea aureliană, la nord de Dunăre nu există nici un izvor istoric care să ateste o populație romanică, nu există nici o dovadă a creștinării sale în acest areal, așa cum dovezile materiale nu indică în nici un fel o apartenență lingvistică cât de cât sigură. În schimb, așa cum arată Dan Alexe, limba română prezintă similitudini structurale atât cu limba bulgară cât și cu cea albaneză, ceea ne duce la o singură concluzie logică, indiferent câte sensibilități ar putea leza aceasta.

„Ficțiunea potrivit căreia „limba geto-dacă” era uniformă pe un teritoriu atât de fragmentat și variat cum este cel al României de azi, ba chiar și într-o parte a Balcanilor, și că ea ar fi fost uniform înlocuită de o formă de latină vulgară, devenită apoi o limbă neolatină unitară, dezvoltată la fel de unitar de o parte și de alta a Dunării și a munților Carpați, este o ficțiune fantezistă și absurdă, ceva nesprijinit de știință, de lingvistică și antropologie și fără vreun alt corespondent undeva pe planetă.”

Iar slavii? Cel mai probabil, după destrămarea grupurilor migratoare precum cele formate din goți de la nordul Dunării, slavii au luat în stăpânire acest spațiu, în timp ce proto-românii se aflau încă la sudul fluviului. Aceasta ar explica și configurația toponimiei românești, care este masiv slavă, după cum limba slavonă (medio-bulgară) a fost folosită timp de secole atât în cancelariile domnești ale celor două state medievale, cât și în cadrul Bisericii.

Dan Alexe întreprinde de asemenea o scurtă, dar instructivă analiză a izvoarelor antice care pot și au fost folosite de-a lungul timpului în cazul temei în discuție. Observațiile sunt fără îndoială pertinente, în special cele care se referă la competența lingvistică a cronicarilor timpului respectiv. De altfel, așa cum a arătat convingător Gheorghe Brătianu, printre alții, receptarea acestor izvoare a fost efectuată conform celor trei stadii descrise de Hegel: teză, antiteză și sinteză. Dacă mult timp acestor tip de izvoare incluzând poemele homerice, Biblia sau legenda întemeierii Romei li s-a acordat un credit nelimitat, spiritul critic al epocii moderne a acționat în sens iconoclast și le-a golit de sens. A fost nevoie de apariția uluitoare a lui Heinrich Schliemann, care ar fi descoperit mitica cetate a Troiei bazându-se strict pe indicațiile oferite de Iliada. Ceea ce înseamnă că resursele antice trebuie privite cu prudență, bineînțeles, dar nu desconsiderate în întregime, ceea ce face, de altfel, autorul. Pe de altă parte, pornind de la cartea lui Dan Alexe îmi pare clar că istoriografia noastră ar trebui să intre în perioada de sinteză în ceea ce privește continuitatea românească, acceptând înlăturarea balastului și fiind receptivă la aceste interpretări, care nu sunt neapărat noi în fond, dar aduc dovezi suplimentare, prezintă credibilitate științifică și peste care nu se mai poate trece din considerente ce țin exclusiv de zona conștiinței naționale.

Este adevărat, pe de altă parte, că poate fi lesne constată absența oricărui document care să descrie transferul populației românești la nord de Dunăre, indiferent de secolul în care ar fi putut avea loc. Totuși, așa cum descrie pe larg medievistul Ovidiu Pecican în lucrarea sa Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică, Simion Dascălu, cel care a intervenit în cronica lui Grigore Ureche într-o mai mare sau mai mică măsură, narează amănunte dintr-o cronică maghiară pierdută, Letopisețul unguresc. Potrivit acestuia, regele maghiar Ladislau a apelat la ajutorul Bizanțului pentru a lupta împotriva tătarilor și a primit un grup numeros de oameni închiși pentru diverse cauze în închisorile Imperiului Roman de Răsărit. După victorie, pentru a se elibera de presiunea acestora și în chip de mulțumire, i-a așezat în Maramureș. Un simplu basm istoric, așa cum credea Cantemir? Se poate, dar, independent de acest episod pe care nu îl menționează, Dan Alexe remarcă perplexitatea balcanologului Tache Papahagi, care observase că „etnografia istorică a Moldovei prezintă multe și interesante trăsături caracteristice de unitate etno-lingvistică” cu Maramureșul. În plus, nu este acceptată în unanimitate teza descălecării lui Bogdan exact din această zonă geografică? Pot fi regăsite niște ecouri târzii, în mod evident distorsionate, a unui fapt real în scrierile lui Simion Dascălu? Greu de spus, dar nu imposibil.

De altfel, este greu de acceptat că oricărui amator de istorie dotat cu un elementar bun simț nu i se pare curioasă potrivirea tuturor evenimentelor istorice ale trecutului nostru într-un sens exclusiv favorabil. Avem de-a face așadar cu o populație get-dacă, extraordinară prin abilități și remarcabilă prin civilizație, supusă cu greutate stăpânirii romane. Avem o continuitate neîntreruptă a daco-romanilor, sinteză cu valențe monumentale, dar și prezența permanentă a dârjilor daci liberi. Avem o naștere spontană a creștinismului și o limbă latină într-o mare de graiuri slavone. Avem state medievale ajunse la apogeul dezvoltării atunci când au reușit să salveze Europa creștină de invazia musulmană. Avem o unitate de neam rar întâlnită în istorie și o conștiință națională atemporală. Și, bineînțeles, avem o seamă de istorici, lingviști, arheologi, cercetători, care au întotdeauna dreptate, în pofida faptului că cei străini, motivați politic și din invidie existențială, încearcă să ne falsifice trecutul și să ne umbrească evoluția. Este o enumerare care ar trebui să dea mult de gândit celor care încearcă, din ce în ce mai mult inclusiv în spațiul nostru istoriografic, să gândească critic, să analizeze lucid și să își respecte rigorile profesiei. În realitate, toate aceste subiecte trebuie reconsiderate și supuse unor profunde discuții științifice, dincolo de partizanat ideologic și idiosincrazii naționaliste.

S-a putut observa în scurtul interval scurs de la apariția cărții lui Dan Alexe că reproșul principal care i-a fost imputat este calitatea sa de lingvist, ceea ce l-ar plasa într-o poziție incompatibilă cu cercetarea istorică profundă. Or, cel puțin în legătură cu temele continuității și etnogenezei, o privire proaspătă a unui lingvist competent este mai mult decât salutară. De altfel, de-a lungul timpului, lingviștii au fost cei care au dat dovadă de seriozitate în investigarea acestui tip de subiecte, fără patima aferentă și caracteristică unor istorici. Alexandru Philippide, de pildă, remarca originea cu precădere sud-dunăreană a românilor. La fel, Carlo Tagliavini, recunoscând dificultatea cu care se confruntă și ținând cont de politizarea temei, scria că trebuie admis că

„protoromâna s-a format într-o regiune mai mult sau mai puțin extinsă, dar unitară. Unele argumente filologice ne fac să credem că protoromâna s-ar fi putut dezvolta pe malul drept al Dunării. Spre o astfel de părere ne conduce examinarea unor fapte precum: concordanțele cu albaneza, care nu pot fi datorate numai influenței substratului comun, ci trebuie să provină dintr-o anumită perioadă de simbioză; caracterul bulgar al elementelor slave din română; lipsa elementelor germanice vechi.” (Originile limbilor neolatine, traducere de Anca Giurescu și Mihaela Cârstea-Romașcanu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 2999).

De altfel, așa cum arătam mai sus în cazul lui Schliemann, nu de puține ori, persoane din afara domeniului propriu-zis au adus contribuții extrem de prețioase. Este și cazul lui George Panu, menționat de Dan Alexe în debutul lucrării, un autodidact remarcabil, care a dovedit o cunoaștere profundă a istoriei și o vervă polemică argumentată greu de egalat. Aceasta nu înseamnă, bineînțeles, desconsiderarea muncii efectuată de istorici, dar un lingvist bine pregătit poate și trebuie să susțină cercetarea asupra acestui gen de subiecte fără nici o problemă. De altfel, între un istoric subordonat unor concepții naționale anacronice și un lingvist precum Dan Alexe, care îi citește în original pe Herodot și Cicero, este de preferat întotdeauna cel din urmă.

În mod evident, o lucrare precum cea scrisă de Dan Alexe cuprinde dense informații și analize lingvistice. Deși poate părea la prima vedere o zonă tehnică și implicit aridă, îmi pare că este integrată cu abilitate în firul narativ al cărții și redată într-un limbaj inteligibil, accesibil oricărui amator de istorie. Așa cum era de așteptat, autorul dă dovadă de rigoare științifică, de cunoștințe enorme, dar posedă și stilul său specific, erudit, iconoclast, dur în aprecieri, dar just în eleganța argumentației. Foarte utile s-au dovedit cele două anexe consistente de la finalul lucrării, care aduc un plus de claritate și extind demonstrația. O carte de referință, o reală gură de oxigen care ar trebui să potențeze dezbaterile din cadrul istoriografiei noastre, atât de mult timp înțepenită în cadre impuse și, vai, atât de limitate. Și nu cred că va mai trece mult timp până acest gen de interpretări să devină dominante.

În regulă, dar, în chip de concluzie, cum rămâne cu tezele expuse de Dan Alexe și argumentate prin intermediul arheologiei lingvistice? Sunt reale, trebuie acceptate, urmează introducerea lor în manualele școlare? Dacă ar fi să mă gândesc la un singur cuvânt prin intermediul căruia să descriu cartea, acela ar fi cu siguranță plauzibilitatea. La drept vorbind, este greu de imaginat că vom ști cu siguranță vreodată în amănunt procesul care a dat naștere poporului român și limbii române. Pe de altă parte, la fel de sigur este că nu putem perpetua anumite teorii la nesfârșit doar pentru că acestea consonează cu orgoliul nostru național. Interpretările propuse de Dan Alexe sunt fără îndoială plauzibile și trebuie înțelese cu toată seriozitatea inclusiv de istoricii de profesie. În orice caz, sunt mult mai aproape de adevăr decât dogma care ne-a fost impusă până acum. Fără a fi nici o enigmă, nici un miracol, poporul român pare a fi fost rezultatul timpului istoric în cadrul căruia a evoluat și care nu putea să acționeze în direcții dorite de noi sute de ani mai târziu. Istoria nu se scrie în funcție de patriotismul fiecăruia, ci în spiritul adevărului, în măsura în care acesta poate fi măcar perceput. Și nici măcar nu trebuie să ne mai temem de eventuale consecințe politice sau teritoriale, în cazul în care acesta eludează vechi certitudini, dar garantează o reconstituire istorică veridică și adecvată imperativelor profesionale elementare.

Într-o replică adresată lui Nicolae Iorga, istoricul P.P. Panaitescu scria următoarele:

„Prin urmare, trebuie să constat de la început că polemica ridicată de d. Iorga împotriva cărții mele este străină de interesul purtat adevărului științific. Știu că domnul Iorga afirmă că adevărul istoric se poate împăca întotdeauna cu prestigiul național. Ce noroc că întotdeauna și fără excepție acest adevăr istoric stă alături de interesele noastre și niciodată de acelea ale Ungurilor sau ale Turcilor!

Am crezut și cred că istoria este o știință prin țelurile și metoda ei, este un cult al adevărului; singurul patriotism îngăduit în istorie este să spui adevărul, să-l restabilești în așa chip, încât să aduci laudă și progres științei neamului din care faci parte. Și adaug că aceia care cred altfel, n-au dreptul la titlul modest de <<om de știință>> , oricâte alte titluri mari și pompoase ar avea.”

Dacă cei mai mulți istorici români ar fi primit șansa de a își redacta studiile independent de interferențe exterioare, poate că istoria noastră scrisă ar fi arătat cu totul altfel. Poate că lucrarea lui Robert Roesler ar fi fost cel puțin tradusă în limba română, studiată în mod obiectiv, iar autorul ei, horribile dictu, ar fi fost privit cu deferență. Ceea ce ar trebui să se întâmple măcar în cazul lui Dan Alexe.

De-a dacii și romanii. O introducere în istoria limbii și etnogenezei românilor de Dan Alexe