Este România altfel, așa cum se întreba Lucian Boia? Și de ce ar fi? De-a lungului timpului, s-au dat diverse răspunsuri la aceste dileme, care implică meditația asupra caracterului nostru național fără a se ajunge la un consens, improbabil, de altfel. Pot fi remarcate însă câteva trăsături relativ inedite ce individualizează situația românilor și contribuie într-o bună măsură la articularea comportamentului lor ulterior. Statele medievale românești au fost practic ultimele apărute în Europa, spre deosebire inclusiv de majoritatea vecinilor noștri, care trecuseră deja prin perioade de glorie și decădere. Retardul de civilizație românesc devine astfel o marcă proprie inconfundabilă, agravând confuzia și dezvoltând tendința de imitație în calitate de panaceu. Situați într-un veșnic minorat istoric, reconsiderat de generația romantică și potențat drept virtute în perioada nefastă a național-comunismului, imaginarul românesc a preferat poziția comodă de legănare în dulce iluzii, lipsite totuși de consistență, dar care privilegiază misiunea noastră mundană, ipostaziată doar la modul superlativ. În fond, modernitatea a reprezentat un șoc profund pentru spațiul românesc, ai căror reprezentanți descopereau Europa și luminile sale, în același timp în care se lăsau descoperiți la rândul lor. A rezultat în mod fatal o conștiință națională mutilată, perpetuu insuficientă și care avea nevoie stringentă de diabolizarea alterității pentru inducerea unui sentiment de echilibru. Dincolo de istoria evenimențială, analizată până la saturație, deși nu întotdeauna în modalitatea cea mai fericită, asistăm la o efervescență ideatică fără precedent, tribulații, îndoieli, dar și certitudini sau viziuni apodictice, care refuză eleganța polemicii și ale căror ecouri încă se fac simțite. Cine sunt românii? Cum sunt aceștia? Și de ce?
Asupra acestor aspecte s-a aplecat Liviu Neagoe, prin intermediul celei mai recente sale lucrări, Eutopia. Concepte, identități și istorii românești, apărută în aceste zile la Editura Cartier. Autorul este absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, ulterior însă urmând programul de master în istorie modernă al Central European University și susținând cu succes doctoratul în istorie în cadrul Institutului „G. Barițiu” din Cluj-Napoca. A scris despre cetățenie, națiune și etnicitate, dar în special despre antisemitismul românesc, unul dintre domeniile sale majore de interes. Despre lucrarea „Antisemitism și emancipare în secolul al XIX-lea. Dileme etnice și controverse constituționale în istoria evreilor din România” am avut ocazia să scriu pe larg, apreciind-o drept o contribuție fundamentală în cadrul acestei probleme încă parțial defrișată. De altfel, faptul că Liviu Neagoe a studiat atât filosofia cât și istoria îmi pare că reprezintă un avantaj enorm în raport cu scrierea unei astfel de lucrări, așa cum voi arăta în cele ce urmează.
Termenul „Eutopia” reprezintă, conform autorului, o „incursiune în abisurile a ceea ce constituie identitatea românească din perspectiva apartenenței la identitatea europeană”. Titlul cărții trimite la un spațiu de intersecție dintre identitatea românească și identitatea europeană și oferă o perspectivă deschisă asupra discursurilor specificului național care depășesc naționalismul îngust, parohialismul, încastrarea în mitologiile identitare. O apartenență fizică sau geografică incontestabilă, dar în ce măsură era spațiul românesc racordat la sistemul de civilizație european? Așa cum a demonstrat convingător Larry Wolff, în perioada Iluminismului, estul Europei a devenit, în fond, doar o prelungire mentală a civilizației occidentale, un teren fertil pentru revărsarea de fantasme existențiale, o terra incognita, în cadrul căreia orice era permis. În orice caz, un spațiu al dezolării morale, al depravării intelectuale și al suferințelor materiale. Tocmai din aceste motive, contactul primilor călători români cu realitățile europene provoacă pe de o parte o dureroasă conștientizare a poziției noastre și dorința de reducere imediată a decalajului, pe de alta. Despărțirea de Orient devenea nu numai posibilă, ci fezabilă. O întreagă generație de tineri boieri, învățați, scriitori, peregrini vor milita pe aceste coordonate pentru transplantul de spirit european, în conjuncturi externe dificile ți fără ca vreodată contururile acestui proiect masiv să depășească marginile elitei intelectuale, care va prelua în cele din urmă și conducerea politică a Principatelor Române.
A coincis această perioadă a deșteptării politice și intelectuale românești cu cea a apariției sau consolidării conceptului de conștiință națională la nivel european, ceea ce s-a tradus în preluarea modelului mai apropiat de constituția sensibilității noastre, respectiv cel german, organicist, care muta accentul spre comunitatea de rasă și de limbă, în pofida faptului că spiritul francez este care a influențat în mod decisiv mutațiile spațiului nostru. Alfabetul de tranziție, schimbarea radicală a modei vestimentare, conceperea manualelor școlare, descoperirea și fetișizarea creației populare, a folclorului, plasarea trecutului istoric pe coordonate mitice, paralele de altfel cu realitatea istorică fac parte din arsenalul imaginarului național, un efort concertat de fuziune a statului cu cultura, așa cum scria Ernst Gellner și a cărui finalitate trebuia să rezulte în mod obligatoriu în constituirea statului-națiune. La fel ca în cazul italienilor, în mod previzibil, tendințele vor converge spre așezarea febrilă în cadre bine trasate anterior, dar care vor duce inevitabil la o tragică auto-reflecție: „Avem o națiune. Ce facem cu ea?” Dar aveam, într-adevăr, o națiune? Plasarea noastră lângă spațiul central-european, unul traversat de nevroze, dileme identitare, dar și efuziuni intelectuale, va avea drept consecință tentativă de fugă pe culoare utopice, diseminate, de pildă, în proiecte federative, gândite în virtutea fricii inerente în raport cu pericolul contaminării de balcanism în sensul tare al ideii.
Atunci când construcția statală și instituțională a fost desăvârșită, a fost posibilă alcătuirea în mod judicios, calm, detașat a unui prim bilanț, realizat magistral de Titu Maiorescu. Fondatorul Junimii, cea care rămâne până azi cea mai importantă și influentă grupare culturală din istoria noastră, de pe poziția conservatorismului său ideologic, a imputat tocmai importul pripit, nedecantat de forme ale civilizației europene occidentale, care nu numai că nu aveau o bază solidă de dezvoltare, dar nici măcar nu își găseau pandantul. În pofida reproșurilor care i s-au adus și a discuțiilor pe care le poate incita, teoria formelor fără fond a fost o radiografie exactă a societății românești, infuzată inutil și gonflată confuz în numele unor idealuri sau principii incompatibile cu fațetele realității. De altfel, aceste observații pot fi aplicate fără teama de a greși diverselor perioade ale evoluției noastre, aflate mai mult sau mai puțin într-un deficit vizibil de civilizație sau într-un retard instituțional evident. La distanță de o jumătate de secol, Eugen Lovinescu a dezvoltat teoria sincronismului potrivit căreia civilizația românească a asimilat valorile europene nu atât prin imitație cât prin sincronism, văzut așadar drept „vectorul modernizării” și implicit al europenizării. Premisele unei ample dezbateri intelectuale erau astfel trasate.
Între aceste două viziuni, se impune cu acuitate, sub diverse forme, cea care pune accentul pe situația universului rural românesc cu tot cu probleme sale insurmontabile. Căci modernizarea noastră este un fenomen de suprafață, fără a reuși în mod fundamental să dilueze substanța puternic orientalizată a unei societăți profund și iremediabil rurale. Se ridică sedii grandioase de instituții, se construiesc căi ferate, se adoptă Constituții și legi, sunt inițiate vii dezbateri parlamentare, dar nu apar semnele unei societăți sănătoase, o clasă de mijloc consolidată care să constituie liantul modernizării. România devine un stat providențial pentru elita sa care îl cartelizează și îl încrustează până la o identificare aproape totală. Industria este absentă, capitalurile lipsesc, investițiile sunt un miraj, în timp ce majoritatea populației, formată din țărănime alunecă într-un mod accelerat spre alienare economică, lipsită de reprezentare politică sau de prezență culturală. Într-adevăr, așa cum scrie Liviu Neagoe, țăranul român este mut, absența cuvântului fiind inabilitatea sa majoră, în timp ce defularea apare periodic prin intermediul unor răscoale atât de puternicie încât fac să se clatină întreg edificiul statal al țării și să îi fie puse sub semnul întrebării rosturile sale existențiale.
Or, curentele care pretind să reprezinte salvarea țărănimii sunt în cel mai bun caz inabile. Nicolae Iorga este exponentul sămănătorismului, retrograd, vetust, anacronic, care se bazează pe mirajul unui trecut istoric idealizat până la ultimele sale consecințe, populate de domnitori glorioși și drepți, de boieri verticali și umani precum și de țărani fericiți de condiția lor primordială. Modernitatea devine un fenomen respingător în aceste condiții. Orașul, cosmopolit prin excelență, capătă dimensiunile grotești ale unui spațiu aflat în disoluție morală și care conspiră în permanență la distrugerea fibrei morale a poporului ancestral. Naivități, dublate de o literatură mediocră, de principii friabile, de scrieri plasate în afara spațiului și timpului istoric, ce reclama soluții concrete. Sămănătorismul este o tentativă neviabilă, o alternativă imposibilă și un model de evitat din toate punctele de vedere, în timp ce Nicolae Iorga începe să edifice grandioasa sa imagine de apostol al neamului, poziție care îi va permite ignobile atitudini, cu consecințele cele mai nefaste.
Poporanismul este superior din această perspectivă, dar de asemenea inconsistent, propunând o soluție economică imposibil de pus în practică la începutul secolului XX și un stat țărănesc idilic în cadrul căreia cei de la sate muncesc senini, în paralel cu procesul lor de culturalizare. Dominat de Constantin Stere și Garabet Ibrăileanu, personaje altfel cerebrale, inteligente, mai ales prin intermediul „Vieții românești”, poporanismul nu a reușit să își depășească condiția la care a fost condamnat din start. În dezbatere au intervenit însă și socialiștii, lucru firesc dacă avem în vedere absența proletariatului românesc, așadar fundamentul lor ideologic. Dincolo de scrierile sale marxiste, din aceste motive, Constantin Dobrogeanu Gherea se va face remarcat prin intermediul a două alte poziții. Pe de o parte, discuția pe care a provocat-o în legătură cu autonomia esteticului, considerând că „artei pentru artă” i se opune „arta cu tendință”, ceea ce va duce la un amplu schimb de idei contradictoriu cu Titu Maiorescu. Pe de altă parte, Gherea va scrie în 1910 „Neoiobăgia”, care rămâne probabil cea mai bună a lucrare a sa și care reprezintă o severă critică a modului în care funcționau mecanismele lumii rurale. În perioada interbelică, în pofida reformei agrare efectuate după primul război mondial, dezbaterea asupra țărănimii va continua, fie prin intermediul scrierilor serioase ale lui Virgil Madgearu, fie prin intermediul curentului de la „Gândirea”, dominat de Nichifor Crainic, cel care va polemiza inclusiv cu Eugen Lovinescu de pe poziții naționaliste, impregnate de efuziune spirituală.
Apropiat ca viziune de Nichifor Crainic, mentorul generației interbelice, Nae Ionescu va milita pentru ancorarea spiritului național în componenta sa ortodoxă, singura care nu putea fi susceptibilă de alterare ideologică și care corespundea perfect nevoii constante de tradiție și tradiționalism, originare și transformate în matrice identitară. Ideile lui Nichifor Crainic și Nae Ionescu se „înscriu într-o direcție în care s-au manifestat radicalismul discursiv al lui Aurel C. Popovici, antisemitismul virulent al lui Alexandru C. Cuza, reacționarismul rasist al lui Octavian Goga sau etnocratismul totalitar al lui Constantin Rădulescu-Motru. Prin deschiderea către universal, prin efortul constant de interogare a propriilor origini și prin folosirea surselor intelectuale moderne, acești teoreticieni ai tradiționalismului ortodox se dovedesc moderni. Însă, trebuie spus, prin sărăcia lor de idei – ortodoxie, orientalism, tradiționalism, trăirism -, care nu este suplinită decât de patosul vocației spirituale și de carismă intelectuală, Nichifor Crainic și Nae Ionescu sunt irelevanți european.” Nu numai ei, am putea adăuga, ci o întreagă pleiadă de gânditori români incapabili să deplaseze perspectiva, să o prelungească, înspre observarea respirației ample a lumii, a Europei în primul rând și să recunoască drept insuficiente complexele noastre provinciale, care s-au dovedit a fi nule în orice etapă au apărut sau au fost potențate.
Legat de aceste aspecte, după cum se poate observa, în centrul obsesiilor identitare autohtone, se plasează conceptul de „românism”, dificil de încadrat în mod convențional, dar care s-a transformat într-un spațiu de refugiu intelectual cu rol profilactic în raport cu amenințarea decadenței europene. Construit ireductibil pe o serie de opoziții din ce în ce mai stringente, românismul eludează progresul, devenirea, rațiunea, modernitatea înlocuindu-le cu propria reflecție autohtonistă de tip defensiv și care recurge la formele ancestrale ale existenței: pericolul inamicului intern, complexul cetății asediate, decadența culturală, dizolvarea limbii române în fața invaziilor străine și atâtea altele. Este un discurs recognoscibil în scrierile multor personaje ale modernității noastre precum Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, C.A. Rosetti, Mihai Eminescu, Vasile Conta, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, V.A. Urechia sau Constantin Rădulescu-Motru. Ultimul dintre aceștia scria, de altfel, că „românismul nu este fascism, nu este rasism, nu este antisemitism…, ci este simplu Românism.” Totuși, românismul a fost în multe forme de manifestare toate dintre acestea și mai mult încă, iar urmările letale nu au întârziat să apară. Căci românismul este o stare de spirit incapabilă de adaptare, surdă la flexiune, imobilă în raport cu natura oricărui eveniment, refractară, opacă, autarhică, într-un cuvânt, antimodernă. Românismul este matricea unei civilizații rurale, aflată în sevraj tradiționalist, având de recuperat inițial totul, ulterior enorm și care nu își poate defini fizionomia în mod concret decât pe ceea ce apare drept imuabil. Este o capcană care a relevat cu tragism drama întregii noastre modernități. Așa apare românismul antieuropean al lui Aurel C. Popovici, analizat cu atenție de autor, în opoziție cu românismul proeuropean, promovat de Virgil Bărbat, într-un mod echilibrat și rațional, fără ca meritele profesionale ale sociologului român să fie dacă nu remarcate, măcar cunoscute la nivel elementar.
În cadrul acestui context, Liviu Neagoe consideră drept cea mai substanțială și originală contribuție filosofică la definirea identității naționale pe cea a lui Lucian Blaga, cel care a teoretizat cu succes spațiul mioritic și matricea stilistică, în răspăr cu „ortodoxismul exclusivist, mesianismul cultural și antioccidentalismul feroce”, așa cum apar în scrierile lui Nichifor Crainic, de pildă. Totuși, inclusiv Blaga pune în centrul atenției sale prezența nemuritoare a satului românesc, structură arhetipală și efigia unui trecut care a boicotat istoria La fel ca filosoful român, scriitorul Liviu Rebreanu s-a referit în „Discursul de recepție în Academia Română” la rolul țărănimii, palid în Occident, dar devenit la noi izvorul românismului, „pur și etern.” O viziune respinsă violent de Emil Cioran, care considera că țăranii nu pot asigura decât intrarea pe poarta din dos a istoriei. Cioran, ispitit de mistica naționalistă legionară, pretindea o mutație radicală a destinului românesc, arderea etapelor, depășirea irelevanței istorice și ridicarea României deasupra condiției care i-a însoțit mereu existența. Între național și universal va reprezenta, de asemenea, dilema identitară a generației din perioada interbelică, cea a grupării Criterion, împărțită de altfel între preferințe ideologice care merg de la extrema dreapta la cea stângă și care s-a confruntat destul de intens cu reprezentanții vechii generații. Emblematic rămâne cazul lui Constantin Noica, care a străbătut epocile, în pofida dificultăților suferite în timpul regimului comunist și care introduce în gândirea filosofică românească „tensiunea dintre tematica românească și tematica europeană”, temă fertilă și purtătoare de direcții interesante, care vor fi prelungite prin intermediul Școlii de la Păltiniș.
Așa cum am avut ocazia să arăt de-a lungul timpului și, de altfel, așa cum a scris Liviu Neagoe în cadrul altor cercetări, identitatea națională este în mod obligatoriu constituită din două fețe, precum ale celebrului zeu Ianus. Pe de o parte, asistăm la articularea propriului etos prin mijloace specifice, care presupun o acțiune concertată a statului și a cărei finalitate presupune conturarea și diseminarea conștiinței naționale. Așa cum s-a scris, statele reprezintă creații politice determinate, în timp ce națiunile sunt comunități morale preexistente. Pe de altă parte, definirea identității nu este niciodată completă fără diabolizarea alterității, așa cum se întâmplă de la nivel individual până la nivel național. Așa cum scria Lucian Boia, în trecutul mai îndepărtat, „celălalt” era încarnat de puterile din proximitatea spațiului românesc cu pretenții de superioritate asupra sa, Rusia, Austria sau Imperiul Otoman. În schimb, în perioada modernă, în condițiile în care a apărut statul național român și pericolul extern a fost relativ estompat, alteritatea a fost identificată în cadrul celei mai numeroase minorități din țara noastră, evreii. În special după 1878, respectiv Congresul de la Berlin, antisemitismul a devenit endemic în România și a căpătat forme extrem de violente, nu numai la nivelul limbajului. Cu câteva excepții onorante, elita politică a României precum și intelectualii au fost în principiu antisemiți și au promovat excluderea evreilor într-o formă sau alta din societatea românească. Ion Slavici, de pildă propunea închiderea granițelor României și uciderea lor până la ultimul. O civilizație rudimentară, incompletă, suferind de complexe provinciale, nu putea decât să nască monștri. Chestiunea evreiască a devenit în perioada modernă o dilemă existențială, susceptibilă de a pune în pericol existența națiunii române, viziune întărită de discursul medical al epocii, care aducea în prim-plan teama de degenerare a „rasei” românești. De pildă, unul dintre cei mai virulenți antisemiți ai epocii a fost istoricul Nicolae Iorga, cel care a promovat un discurs al urii în raport cu evreii, greu de suportat chiar și în zilele, întovărășit mult timp cu notoriul antisemit A. C. Cuza.
Or, moștenirea antisemită a lumii moderne a fost transmisă și potențată în perioada interbelică. În acest context, au apărut formațiuni politice precum Partidul Național Creștin, condus de Octavian Goga sau, mai ales, Mișcarea Legionară, care au militat explicit împotriva evreilor sub orice formă și indiferent de mijloace. La fel, intelectualii epocii, în cel mai bun caz, au avut pulsiuni antisemite și au contribuit prin atitudinile și scrierile lor la conturarea unei stări de spirit cu efectele cele mai nefaste în timpul celui de-l doilea război mondial, atunci când România mareșalului Antonescu a contribuit din plin la Holocaustul plănuit de Germania nazistă, nu de puține ori anticipându-l chiar. Este și aceasta parte a moștenirii unor generații în derivă, din motive diferite, dar care rezidă în chipul construcției noastre naționale, incompletă, guvernată de imitație și pusă în practică într-un mod deficitar.
Este dificil a surprinde în doar câteva pagini esența lucrării lui Liviu Neagoe. Chiar dacă poate părea concisă, aceasta cuprinde o densitate de informații și analize care poate induce senzația de copleșitor inclusiv celui mai avizat cititor. Ținând cont de tema aleasă, îmi pare că Liviu Neagoe și-a atins în mod ireproșabil scopul și ne-a oferit o magistrală expunere a principalelor coordonate ale gândirii românești în raport cu tematica identității naționale, concept atât de ofertant în sensuri și direcții de dezvoltare. Autorul ne poartă prin epoci diverse, prin perioade distincte ajungând până în zilele noastre prezentând și analizând în permanență scriitori, gânditori, filosofi, politologi, istorici, politicieni, o analiză judicioasă însă care este menită a invita la reflecție. Este de altfel ceea ce lipsește multor altor lucrări ale istoriografiei noastre cu pretenții ridicate.
Polifonică, reflexivă, analitică, lucrarea lui Liviu Neagoe ne dezvăluie tranșant statura unui autor pe deplin maturizat, un istoric excepțional și un cercetător al filosofiei românești cu evidente valențe academice, cu alte cuvinte, un profesionist al scrisului istoric, obiectiv și lucid, iar lucrările sale nu pot fi ocolite în nici o bibliografie ce se dorește a fi cât de cât completă a modernității noastre. Naționalismului inabil autorul îi opune civismul european, pozitiv atât în fond cât și în formă. Singurul regret pe care îl putem avea este legat de distanța mare în timp ce separă lucrările sale, deși gestația intelectuală a fiecăreia dintre acestea ne apare cu claritate a fi motivul principal. „Eutopia” ar trebui să devină un termen care să se impună în vocabularul istoricilor noștri, la fel cum, în mod cert, s-a impus deja autorul în cadrul istoriografiei noastre.
În 1925, într-un articol de ziar, Păstorel Teodoreanu scria despre Nicolae Iorga, printre altele:
„A existat un fetișism N. Iorga. A existat. Cu posedații nu se putea vorbi. Puteai să le demonstrezi negru pe alb, sau alb pe negru că dl. Iorga e supus și el ca toți oamenii păcatelor și mizeriilor omenești, că strănută pe nas și pășește pe talpă, că doarme, că mănâncă, în sfârșit că i se întâmplă să se contrazică și că uneori susține inexactități, că nu are de exemplu un dram de talent literar, nici pic de spirit critic. Inutil. Ei râdeau disprețuitori și-ți răspundeau stereotip: Te pui cu dl. Iorga?”
Acesta este un exemplu minor raportat la criticile care i s-au adus lui Nicolae Iorga, critici promovate de personalități extraordinare ale culturii noastre, dar nu numai. Iar cazul lui Iorga nu este nici pe departe singular, dimpotrivă. Or, de-a lungul timpului, prea mulți dintre istoricii noștri au preferat calea alternativă, aceea a hagiografiei, a cuvintelor alese față de cei dispăruți, a absenței cel puțin a unui minim de spirit critic. Personalitățile trecutului nostru apăreau astfel drept modele de perfecțiune umană, demne de prețuit și urmat. Timpurile însă s-au schimbat din fericire, iar lucrarea lui Liviu Neagoe o dovedește din plin și arată că analizele atente și echilibrate pot deveni norma în cadrul unei istoriografii deformate și viciate de obsesia identității naționale. La fel cum a fost întreaga noastră modernitate.
Eutopia. Concepte, identități și istorii românești de Liviu Neagoe
Editura: Cartier
Anul apariției: 2023
Nr de pagini: 210
ISBN: 978-975-866-903
