Pledoarie pentru discreție într-o lume a transparenței

„You don’t have to be seen to be real.” Akiko Busch

În una din zile citeam o postare în care autorul își exprima nedumerirea cu privire la lipsa de consistență în discursul unei dive ferchezuite. Pe mine mai degrabă m-ar uimi apariția consistenței în discursul unei dive ferchezuite. Uneori căutăm să fim vizibili chiar dacă mesajul pe care dorim să-l transmitem este inutil, are o calitate cognitivă dubioasă sau suntem absolut indiferenți la gradul de replicare la care a ajuns, saturând consumatorul. Colecționarii de audiență pot polua spațiul virtual în așa măsură, încât se compromite toată ideea de personal branding. Oare You don’t have to be seen to be real, poate exista în contextul în care identitatea contemporană este un construct predominant digital? Îmi vine în minte un comics de Bizzaro în care un oarecare John și Decartes dialoghează în rai, iar John îi oferă lui Decartes un contraargument imbatabil: Dude you didn’t even have a facebook account and you talk about not existing!

Cal Newport, autor al Deep work, so good they can ignore you, un promotor activ al vieții în afara social media, demitizează cele mai populare trei motive pe care le invocă majoritatea în favoarea rețelelor sociale, evidențiind costul real – mintal și economic – al acestor distracții. Într-un alt context, psihologul Ed Gant vorbește de celebrarea actuală a individului ca despre un element narcisistic coroziv care erodează familia și comunitatea. Acestea fiind spuse, poate invizibilitatea* fi o condiție pozitivă, un element de reuniune cu sine însuși inclusiv?

„Când identitatea provine din proiectarea unei imagini în domeniul public, se pierde ceva, o parte din esența ei e diluată, se sacrifică ceva din autoritatea sau din interioritatea ei. Se ridică problema falsei echivalențe dintre a nu fi văzut și a te ascunde. E momentul să reevaluăm avantajele unei vieți mai ferite, să reconsiderăm cât de important e să trecem neobservați, nedetectați sau să nu fim luați în seamă în această lume nouă. Ar fi oare cu putință ca invizibilitatea să nu fie considerată pur și simplu un refugiu, ci o condiție în sine, cu propriul ei înțeles și cu propria ei forță? A trece neobservat ar putea să devină un semn al bunei-cuviințe și al siguranței de sine. Tendința de a fi scăpat din vedere nu înseamnă a te complace în izolare sau a te conforma fără niciun temei, ci a-ți păstra identitatea, bunul-simț, autonomia și propria voce. Nu înseamnă să te retragi din lumea digitală, ci să găseşti o alternativă viabilă la dezvăluirea permanentă a vieții. Nu e vorba despre o dispariție nesăbuită, ci despre o conştientizare deliberată. Fără să fie dizgrațioasă sau discreditantă, o astfel de trecere în umbră poate să fie vitală pentru păstrarea esenței vieții, poate să devină o modalitate de a ne încadra în peisajul social, cultural sau natural înconjurător. Strădania umană poate fi de natură intrinsecă, intimă și limitată. A fi profund rezervat poate să fie mai degrabă un câștig decât o mare suferință”

… zice Akiko Busch în How to Disappear: Notes on Invisibility in a Time of Transparency, titlul original. Autoarea gândește dincolo de parametrii digitali, căutând exprimarea discretă în viața de zi cu zi.

Într-un mediu natural invizibilitatea este o condiție primară și obligatorie a cunoasterii. Ca să cunoști oceanul trebuie să te contopești cu el. Akiko Busch aduce numeroase exemple despre cum scufundările schimbă percepția. Fragmentul de mai jos m-a lăsat cu întrebarea dacă nu îmi ignor propria viață, lăsându-mi atenția prinsă în gălăgia cotidianului:

„Elizabeth Straughan, cercetătoare în domeniul geografiei la Universitatea din Glasgow, studiază haptica, felul în care ființele umane procesează datele senzoriale. Studiul ei ia în considerare atingerea, orientarea, echilibrul, mișcarea și alte modalități prin care trupul îşi recunoaște propria condiție și absoarbe totodată informații despre locul său în mediul înconjurător imediat. Printre aspectele abordate se află și modul în care pielea contribuie la impresiile pe care le avem despre lumea exterioară. Descriind simțul atingerii, ea observă că atenția pe care o acordăm acestui simț „necesită o înțelegere a felului în care corpul recunoaște și se implică în spațiu prin mijloace viscerale, inconștiente și cognitive.”

Straughan cercetează felul în care simțurile noastre haptice ne produc, ne influențează sau ne formează altfel gândurile și sentimentele; și modul în care materialele, texturile, spațiul și diferitele proprietăți fizice ale mediului exterior afectează percepția și experiența umană.

Deși într-un mod subtil, toate eseurile din Cum să te faci nevăzut revin la ideea discreției aplicate reflectând la parcursul omului de la copilărie la vârsta a treia; la adâncurile oceanului sau la tărâmurile magice ale Islandei; la cei aflați la masa de seară cu familia sau la cei prezenți pe marile stadioane ale lumii. Arta de a fi discret trebuie învățată. Deliberat sau dobândit, să fii invizibil înseamnă să surprinzi farmecul aglutinării la lumea care te înconjoară. Autoarea vorbește despre sentimentul de uimire apărut la vederea cerului înstelat ca despre un instrument de conștientizare, cultivare a înțelepciunii și compasiunii. Filosofia începe de la minunare zicea Aristotel, iar să fii uimit în fața lumii, este un exemplu de respect față de existență, continuă Alan Watts.
În Mulțumiri, Akiko Busch recunoaște că subiectul cărții a fost dificil de coagulat, acest lucru se simte. Este necesară până și viteza de lectură să fie redusă, ca să poată fi savurată. Este o carte scrisă elegant, o frumoasă pledoarie pentru o viață discretă, care poate inspira la metamorfoze, dacă ții cont de ea.

Cum să te faci nevăzut de Akiko Busch