Când Cenușăreasa își încalță condurii și merge la… Teatrul Excelsior!

De ce spectacol muzical și nu musical? Vorbim despre aceiași formă spectaculară sau diferențele sunt într-atât de mari, încât vorbim de estetici diferite? În fond, discuția nu interesează publicul larg, din moment ce ei știu că în ambele cazuri se va auzi multă muzică, cu alte cuvinte actorii nu vor fi doar actori, ci și cântăreți (de fapt, aici e diferența, ponderea replicilor în raport cu părțile cântate face diferența dintre un spectacol muzical și un musical). Montări destinate unui public de toate vârstele, care cer voci bune și lucrate, dar și mișcare scenică adecvată – cu alte cuvinte, n-avem nevoie de stângăcii evidente, pași greșiți sau replici uitate. Spectacolul muzical, indiferent de durată, cere prezență totală, actorii nu se pot relaxa, indiferent de ce roluri își asumă în economia întregului.

Cenușăreasa ©Vlad Catana

Pe copii îi atragi ușor în lumea teatrului cu un spectacol muzical, dacă există și fir de poveste este și mai bine. Există temeri provocate de „actualitatea” poveștii, dar asta numai în capul adulților; pentru copii povestea n-are vechime, le aparține în măsura în care-i convinge, îi vrăjește (în sensul bun al termenului). Așa se explică de ce basmele nu se demodează și Cenușăreasa încă mai are forță de convingere. Clasica luptă dintre bine și rău nu e demodată și îi ajută pe copii să se poziționeze vizavi de propriile lor fapte, cu alte cuvinte să înțeleagă ce fac bine și ce nu fac bine. Gradul de moralitate depinde și de cât de multe povești au citit în copilărie, iar personajele preferate joacă un rol esențial în construirea propriei identități. De aceea, a merge la un spectacol muzical – fie el și Cenușăreasa – nu poate fi decât benefic pentru copii, dar și pentru adulții care-i au în grijă. Vă asigur că buna-dispoziția va da tonul!

Cenușăreasa ©Vlad Catana

Teatrul Excelsior propune Cenușăreasa publicului foarte tânăr, dar o face de o asemenea manieră, încât nici adulții nu se vor plictisi urmărindu-l. Un spectacol muzical asumat de Eduard Petru Jighirgiu, care împreună cu Edi Stancu și Ana Cebotari a pus în valoare actorii și personajele, deopotrivă. Cei trei nu sunt la prima colaborare împreună, iar Jighirgiu cunoaște foarte bine trupa teatrului, așa se explică distribuția excelentă. Și am mai remarcat ceva la acest spectacol: unitatea trupei – actorii se cunosc prea bine între ei pentru a mai fi în concurență, se susțin și se provoacă în aceiași măsură, dar doar în folosul spectacolului. E admirabil să-l vezi pe Mircea Alexandru Băluță, care oricum se remarcă datorită înălțimii, cum se străduiește (și chiar îi iese) să facă corp comun cu partenerii de scenă. Căci șoriceii nu sunt numai șoricei, ci și prietenii Cenușăresei, oamenii de curte ori alte personaje secundare. Dan Clucinschi, Mihai Mitrea, Raluca Botez și Alex Popa completează distribuția secundă a montării, dar care devine în totalitate responsabilă pentru energia întregii montării. Ei se plimbă de ici, colo, răsar capurile lor de unde nu te aștepți, acum sunt pe scenă, acum intră pe ușa din lateralul sălii etc. Cu aceiași viteză fac schimb de replici muzicale, nu dau semne de oboseală și nici pașii nu li se încurcă în timp ce cântă sau dau replica.

Cenușăreasa ©Vlad Catana

Mi-a plăcut foarte mult că Eduard Petru Jighirgiu n-a complicat inutil firul epic și nici n-a făcut o adaptare contemporană cu orice preț. A păstrat personajele în linia lor originală, costumele sunt la granița dintre basm și petrecere cu tematică, pe alocuri te simți ca și cum ai lua parte la un carnaval. Cu alte cuvinte, s-a creat cadrul necesar pentru menținerea atenției copiilor de vârste mici asupra firului epic. Aceștia rămân conectați la ce se întâmplă pe scenă, râd de nebuniile șoriceilor și suferă împreună cu Cenușăreasa. Așa se explică și opțiunea pentru o scenografie minimalistă, în care proiecțiile video și jocul de luminii preiau din sarcina decorului static (inexistent în cazul de față). În felul acesta actorii au spațiu de joc suficient (scena Excelsiorului nu e deloc generoasă cu distribuțiile mari), rotativa imprimă efect în momente-cheie, iar intrările și ieșirile actorilor din diferite direcții completează firesc construcția spectaculară.

Cenușăreasa ©Vlad Catana

Am remarcat vârful de formă al trupei: poftă de joc, nici urmă de blazare, voie bună cât să contamineze sala, voci exersate, pași învățați. Așa se explică de ce puștii aflați în sală n-au mișcat în fotolii; a nu se înțelege că n-au avut reacții, din contra, dar nu s-au ridicat în picioare să plece la plimbare prin sală și nici n-au tăiat replicile actorilor cu cine știe ce țipete.

Cenușăreasa ©Vlad Catana

Alexandra Giurca îi dă o notă de fragilitate Cenușăresei, ceea ce o face credibilă (n-ar strica mai multă forță și siguranță în voce, dar probabil că vor veni odată cu reprezentațiile), Adriana Drăguț Jighirgiu nu tușează excesiv și menține rolul mamei în parametrii unei Cruele contemporane, ceea ce o face să fie acceptată de către public (nu excedează răul, dar nici nu se joacă totul pe malefic), Oana Predescu și Andreea Hristu fac un tandem de milioane, cele două surori fiind pe cât de antagonice, pe atât de unice; Alex Călin e un prinț mai din zilele noastre, aproape că n-are nimic din aura de poveste, dar poate că tocmai acest aspect îl ajută să fie încurajat de copii să o caute pe Cenușăreasa, Doru Bem dă nota de picanterie necesară montării, iar regele și zâna vin și ei în poveste, căci, nu-i așa, nu există poveste fără rege/regină sau zâne.

Cenușăreasa ©Vlad Catana

Cenușăreasa este un spectacol pentru copii, o concepție regizorală onestă, care nu complică inutil mesajul și care se constituie într-o excelentă pledoarie pentru a merge la teatru cu cei mici, căci nici adulții nu se vor plictisi preț de un spectacol. Și încă ceva: apreciez conservarea notei de poveste; povestea e poveste, fără încărcătură suplimentare de semnificații sau fără celebrele aduceri în prezent care denaturează și chiar deturnează sensul poveștii.