„Dama de cupă” de Iulian Ciocan

Dacă nu te recunoști în nici unul dintre personajele lui Iulian Ciocan, din romanul distopic Dama de cupă, este puțin probabil că ești basarabean. Dar cu siguranță nu ești basarabean dacă nu l-ai recunoscut pe Nistor Poloboc, cinovnicul trupeș care trăiește într-un castel „cu elemente arhitectonice amestecate”, neapărat la Telecentru… Și nu doar pe el, e greu să nu recunoști toate celelalte personaje – caricaturi ale unor persoane concrete sau ale unor tipare recognoscibile. Iar dacă nu ești basarabean, iată un roman care să-ți ofere o imagine cuprinzătoare a junglei politice de aici, o frescă a societății moldave dintre Prut și Nistru, cu toate conflictele care o dezbină și întrețin flacără veșnicei tranziții, dar și o doză bună de umor. Toate acestea în aproximativ două sute de pagini pe care le-am citit, cu sentimente amestecate – de râs și de plâns, vorba aia – într-o singură noapte.

Dar să ne întoarcem la Nistor Poloboc, acest Don Juan sexagenar, isteț mânuitor al afacerilor murdare, funcționar la primăria din Chișinău care, într-o noapte, și-a prins piciorul într-o crăpătură din pământ, ce a apărut, în mod straniu, chiar în fața casei sale din sectorul Telecentru. O crăpătură care, vom înțelege mai târziu, a apărut din cauza răului pe care l-a făcut de-a lungul anilor, întruchipare a răului tranziției, și care se va căsca progresiv, până va înghiți întreg Chișinăul. Singurul lucru de necrezut din roman nu este groapa însă, ci remușcările care îl pălesc pe funcționarul corupt când își dă seama că el este cauza nenorocirii care s-a abătut asupra întregului oraș, detaliu (cel mai) fictiv bine construit, care va susține la fel de bine intriga romanului, cât și curiozitatea cititorului. Nistor Poloboc află, de la o ghicitoare, că trebuie să obțină iertarea unei dame de cupă pentru a opri expansiunea gropii și pornește în căutarea acesteia…

În jurul lui Nistor Poloboc se învârte întregul caleidoscop al tiparelor specifice moldovenilor: unioniști, filoruși, studenți, oameni de afaceri, filosofi și jurnaliști, toți frustrați într un fel sau altul. Dar ceea ce pare să evidențieze autorul este nu atât frustrarea personajelor sale, cât convingerea fiecăruia că toate problemele lor au cauze unilaterale și cer soluții radicale: unirea cu România, mutarea în Rusia, proteste la primări și, neapărat, abordarea politică a oricărei probleme, până și cea a apariției unei gropi. Același patetism inflamat, împreună cu convingerea că doar ei știu soluția la toate problemele, domină și retorica politicienilor (după cerere – și ofertă). Expresia acestei viziuni înguste, mesianice, radicale și „negreșite” a societății moldave este discursul înfierbântat al funcționarului pocăit:

„Trebuie doar să mă iertați acum, în clipa asta, să nu-mi mai purtați pică, să mă eliberați de păcat! Și împreună vom opri imediat dezastrul! Orașul va fi salvat! Nu va mai avea nimeni de suferit. Dacă însă nu veți dori să mă iertați, Chișinăul va fi nimicit, iar dumneata vei avea pe conștiință această mare greșeală!” (p.110, sublinierile îmi aparțin.)

Discurs construit după tiparul celebru: „Dacă nu mă votați acum/ dacă nu ne unim cu România/ cu Rusia/… cu spiritul Universului, vom fi nimiciți!”

Dar Iulian Ciocan face mai mult decât să pună, în mod comic, niște personaje cvasireale într-o situație tragică. El încadrează toate acestea într-o filozofie ironică, dar perfect validă: teoria spațiului ciudat-miraculos. Prin prisma acestei teorii, nimic nu mai pare comic, tragic, revoltător, cinic, de neînțeles, și toate întâmplările, oricât de ciudate, sunt explicabile:

<<De bună seamă, permanentizarea lucrurilor bizare-inexplicabile-năucitoare și transformarea lor într-un ingredient firesc al vieții de zi cu zi erau reguli după care funcționa lumea basmelor! Republica Moldova era un soi de basm!

[…]

“… Ion Jizdan înțelesese de ce alimentara aceea se numea „Biblioteca”. Pentru că nu exista nici o cauză. Era influența spațiului ciudat-miraculos! Aceeași irezistibilă influență îi făcea pe oameni să distrugă băncile în parcuri și scaunele în stațiile de troleibuz, să ragă în puterea nopții pe scările blocurilor, să arunce chiștoace pe trotuare, să-și facă selfie pe fundalul străzilor cotropite de cerșetori, să nu plătească impozite și să ceară cu insistență salarii și pensii europene, să-i bălăcărească pe guvernanții corupți și fățarnici și totuși să voteze pentru aceiași politicieni dubioși, să-și parcheze mașinile în curțile blocurilor și în același timp să fie nemulțumiți de faptul că progeniturile lor nu au loc de joacă în aceste curți-parcări>>. (p.125-126)

Bineînțeles, teoria filosofică a marelui înțelept Ion Jizdan va detrona conceptul infantil al „spațiului mioritic” blagian!

Și dacă nu era de-ajuns că romanul Dama de cupă este o frescă a societății moldave, o poveste tragico-comică captivantă și o încercare de explicație filozofică a misterului basarabean, trebuie să mai adaug că mai este și romanul care își conține propria critică. În capitolul despre scriitorul minimalist Iulian Iordăchescu, autorul face trimitere autoironică, dar și oarecum amăgitoare, la propria persoană. Chiar dacă portretul autorului nu poate fi complet reconstituit din această imagine, intenția acestuia merită tot respectul: nu poți caricaturiza societatea din care faci parte excluzându-te din ea; doar asumându-ți identitatea și apartenența îți poți permite o vedere din interior. La fel procedează și cu romanul de față: în timp ce ironizează, în mod iconoclast, viața culturală basarabeană, își bate joc și de pretențiile pe care le-ar putea înainta propriul roman, ideea căruia o critică toți, de la scriitori notorii până la soția autorului, din invidie și nepricepere, desigur. Fără întoarcere la obârșii, fără intertext și fără „un univers narativ în care roboții se întâlnesc cu magii”, devine limpede că romanul e „o enormitate”, „culmea mediocrității” și, până la urmă, „un rahat”. Încearcă și mai comentează ceva, cititorule, criticule sau cronicarule…

În spiritul teoriei spațiului ciudat-miraculos, tonul și stilul narațiunii este direct, uniform, calm, fără labirinturi semantice și întortocheri stilistice, astfel încât orice bizarerie descrisă pare normală, firească, iar limbajul licențios este folosit, pare-se, nu pentru efect, ci pentru veridicitate. Nu știu cum ar mai arată romanul fără cel din urmă detaliu, dar personal înclin să cred că nu ar pierde mult. Cu sau fără el, romanul e memorabil prin franchețe, autenticitate, umor și, mai ales, prin tulburarea pe care ne-o provoacă nouă, cititorilor.

Dama de cupă de Iulian Ciocan