Lecția Heddei Gabler – nu distruge ce nu poți avea

S-a(u) scris mult(e) despre recenta premieră a Teatrului Național București. Un spectacol așteptat, din varii motive, dar mai ales pentru că este regizat de Thomas Ostermeier, cel care a fost cândva etichetat drept enfant terrible al teatrului universal. Au trecut niște ani de când a intrat zgomotos/tumultos în istoria teatrului contemporan, ceea ce justifică întrucâtva așteptările unora dintre oamenii de teatru – actori, regizori, critici de teatru etc. – dar și succesul la public atunci când vorbim de o premieră T.O. Se joacă cu casa închisă primele reprezentații din Hedda Gabler la București, deși vorbim despre Sala Ion Caramitru, cea mai mare sală de teatru din București (peste 900 de locuri). E semn bun că oamenii vin la teatru, ar fi interesant un sondaj de opinie realizat la ieșirea din sală care să releve felul cum au primit ceea ce au urmărit, dacă i-a impresionat sau dacă așteptările le-au fost confirmate. Spun asta pentru că citind reacțiile criticilor și oamenilor de teatru din România vizavi de această montare am impresia că multe sunt dacă nu la antipozi, cel puțin departe de ceea ce au simțit sau vor simți spectatorii obișnuiți. Un spectacol pentru care nu s-a făcut deloc o promovare adecvată; s-a insistat foarte mult pe cartea de vizită a regizorului, dar nici aceasta n-a fost pusă cu adevărat în evidență. Nu există pe site-ul teatrului sau în revistele de specialitate o documentare care să pună în evidență principalele spectacole ale regizorului, prin ce se remarcă viziunea regizorală a artistului sau de ce a fost alegerea teatrului pentru stagiunea în curs, ce s-a dorit prin montarea textului lui Ibsen. Oamenii de teatru știau cine este Thomas Ostermeier, știau și că montase același text în 2005 și că la acel moment a făcut senzație, din reacțiile de după premieră înțeleg că există dezbateri cu privire la „a fi sau nu remake al celui de atunci”. Nu cred că asta interesează cu adevărat pe spectatorii dornici să cumpere bilet la TNB, dar bănuiesc că unii dintre ei ar vrea răspunsul la întrebarea de ce a optat Thomas Ostermeier pentru această distribuție, cum a ajuns el la concluzia că Raluca Aprodu este Hedda și nu altcineva, de exemplu.

Pe site-ul TNB, la prezentarea spectacolului putem citi:

„În viziunea lui Thomas Ostermeier, Hedda Gabler este un produs al erei digitale, o femeie obișnuită să obțină exact ceea ce vrea. Dar această Hedda realizează că există o mare diferență între ceea ce crede ea că își dorește și ceea ce are ea cu adevărat nevoie. În viziunea lui Ostermeier, strălucitoarea Hedda este o combinație de femeie fatală și copil răsfățat care s-a plictisit de noile jucării și se distrează practicând jocuri periculoase.”

Nu există niciun element scenografic care să facă trimitere la așa-zisa eră digitală, în afara unui laptop de care este profund atașat Jørgen Tesman (Richard Bovnoczki). Niciun element din decor nu face trimitere la digitalizarea care pare că a luat cu asalt lumea contemporană; în schimb, da, putem vorbi de un spațiu aseptic, lipsit de orice individualizare, semn că familia Gabler este una obișnuită; interior tip Ikea, cu o canapea care domină și în jurul căreia se construiesc scenele. Foarte puținele elemente de decor mobile sunt fie sparte (vazele de flori), fie distruse (laptopul), fie aduse și scoase din scenă, în funcție de cum o cere momentul (ceștile de cafea). Costumele sunt depersonalizate, comune, transformă personajele în tipologii și nu există niciun element de identitate vizuală care să ne facă să credem că personajele își aparțin.

Hedda Gabler – credit foto Florin Ghioca

Avem în fața ochilor o paradă de personaje lipsite de credibilitate? Nu, dimpotrivă, avem în fața ochilor niște oameni înstrăinați și foarte departe de a-și vedea visurile împlinite. Oameni prinși în menghina constrângerilor sociale, inadaptați din toate punctele de vedere, care încearcă să supraviețuiască, fie conservându-și (pe cât posibil) poziția, fie făcând eforturi să-și câștige locul în viețile celorlalți. Hedda și cei trei bărbați: jocul puterii, jocul seducției, jocul dominației. Dacă îi ies toate Heddei, rămâne la libera interpretare a fiecăruia dintre spectatori, eu am rămas până la final cu o acută senzație că vreau să ajung acasă să văd o înregistrare mai veche a aceluiași text, evident altă regie și altă distribuție. Hedda și doamna Elvstedt, o relație expediată, secundară în economia spectacolului, dar importantă pentru justificarea jocului de putere amintit mai sus. Domnișoara Juliane Tesman, mătușa lui Jørgen rămâne ceea ce este, un personaj secundar, semn că rădăcinile și tradiția nu-și au rostul în povestea celor doi soți Tesman. Hedda domină și controlează tot, de la prima intrare în scenă și până la ultimul schimb de replici. Alternează rolul de soție resemnată cu cel de femeie fatală, dornică să manipuleze, insensibilă și rapace. O combinație de trăsături care nu ține de era digitală (da, nu-mi iese din minte descrierea spectacolului de pe site-ul teatrului), ci mai degrabă de primele decade ale secolului trecut, când femeia fatală era o prezență vie în saloanele animate de petreci glamour.

Hedda Gabler – credit foto Florin Ghioca

Marele merit al spectacolului Hedda Gabler, în regia lui Thomas Ostermeier, este că mi-a readus aminte de Henrik Ibsen. Așa cum s-a raportat regizorul la text, Hedda te pune pe gânduri, te forțează să te așezi într-o poziție de forță cu fiecare personaj în parte, cu care nu vrei să te identifici, dar cu care sfârșești să coabitezi. Intri în mintea fiecăruia în parte, rezonezi cu slăbiciunile unuia sau altuia dintre cei care fac parada sufletelor-deloc-resemnate. Hedda distruge ce nu poate avea, domină prin această forță a distrugerii, ceea ce justifică întrutotul sinuciderea și toate celelalte acte antisociale. Sfârșești prin a o înțelege, trecând printr-o judecată cruntă a fiecărei acțiuni a ei, astfel încât la final lipsa de vlagă se justifică în totalitate. E aici o posibilă explicație a incapacității contemporanilor de a riposta în fața unor tragedii umane, o trimitere directă la supraexpunerea datorată mass-media care te desensibilizează.

Hedda Gabler – credit foto Florin Ghioca

Lui Ostermeier îi iese foarte bine acest joc al implicării în poveste a spectatorului, lui nu-i place pasivismul, ci gândirea critică manifestă. Nu e un act de curaj, cât o revoltă asumată și consumată integral. Dacă recunoști originile protestului regizorului, atunci rezonezi cu ceea ce a vrut să construiască pe scenă; dar există și posibilitatea să privești la acest protest ca și cum nu ar fi al tău, ci unul al unei generații pierdută printre propriile idealuri.